Miron Constantinescu. O biografie

Odată cu numirea lui Golopenția în fruntea ICS, cei doi încep să colaboreze, corespondând des. Neînregimentat politic, impasibil și dezgustat de politicianismul de care se tot „lovise” în ultimul deceniu, Gopolenția părea mulțumit de numirea sa doar ca delegat în fruntea Institutului. Era chiar conștient de faptul că funcția nu trebuie să fie decât una interimară, amănunt pe care i l-a și comunicat lui Constantinescu într-o scrisoare din 14 septembrie: „cred că ar fi mai bine dacă delegarea mea în fruntea Institutului ar fi considerată drept o tranziție  și postul ar fi conferit în mod definitiv unui membru încercat  al partidului comunist”. Golopenția mai spera ca în răstimpul pe care îl va petrece la conducera ICS să aibă prilejul de a se dedica mai mult preocupărilor științifice și mai puțin chestiunilor administrative: „m-am hotărât de mai mulți ani să evit politica și să mă consacru exclusiv științei. Directoria Institutului îmi oferă ca o posibilitate de a realiza anumite lucrări științifice”. Însă dificultățile de tot felul l-au obligat pe acesta  să apeleze din ce în ce mai des la Constantinescu, cerându-i concursul în diferite chestiuni. Fie că a fost vorba despre alocarea unor subvenții către Institutul de Cercetări Sociale, aflat în subordinea Ministerului Educației, fie că îi fuseseră tăiate toate subvențiile, fie că a fost vorba despre  necesarul Institutului Central de Statistică – sporirea parcului auto și a numărului de posturi bugetate sau recuperarea/repartizarea unor spații și/sau imobile, Miron a răspuns cu bunăvoință acestor solicitări.

În alte cazuri, răspunsul a  fost negativ. Astfel, Miron îi răspundea destul de acid lui Golopenția atunci când acesta i-a cerut să înlesnească plecarea la Paris, pentru specializare, a unor cercetători din cadrul ICS: „prietenii noștri care vor să învețe pot face aceasta, dar nu în Franța, ci în URSS. În Franța numai statistică nu vor învăța în perioada care urmează. ICS va trimite în anul acesta învățăcei la Moscova”. E adevărat că nici numele celor propuși de Gopolenția (Constantin Pavel, Nicolae Betea, Ștefan Popescu și Anton Rațiu) nu erau pe placul noului regim, fiind personaje destul de controversate. De altfel, toți cei patru vor sfârși inculpați în procesul Pătrășcanu. Mai mult decât atât, unii dintre ei aveau un trecut nu tocmai corespunzător din punctul de vedere al comuniștilor. Ștefan Popescu, spre exemplu, nu putea șterge amintirea – destul de  proaspătă, de altfel – a unor fapte din biografia sa care nu îi făceau cinste – cel puțin din perspectiva comuniștilor. Să nu uităm că el fusese cel care cedase presiunii autorităților în iarna 1939-1940, când a decis suprimarea revistei Cadran, o publicație camuflat comunistă.  [pag. 203]