Solidaritatea este superlativul libertăţii. Alianţa Civică – privire după 25 de ani

Când ne-am întors la Bucureşti, la începutul lunii mai, 1990, cu interviul Regelui în tolbă, protestele anti-FSN din Piaţa Universităţii erau în toi. Iar, în revanşă, în întreaga ţară Frontul declanşase o ură şi o isterie greu de imaginat pentru felul nostru tolerant de a fi. Neocomuniştii intraseră în zodia electorală cu toate armele moştenite din recuzita bolşevică.
Preşedintele RTV-ului, Răzvan Teodorescu, poate din respect pentru istoria adevărată a României, a fost de acord ca emisiunea făcută pe cont propriu de mine la Versoix să fie difuzată chiar în ziua de 10 mai, sărbătoarea istorică a Regatului României. Şi la oră de vârf: ora 20.  Seara, când am revenit la Televiziune, ca să asigur emisia, am aflat că noul director general, Emanuel Valeriu, agreatul autoproclamatului preşedinte cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu, trecuse peste voinţa şefului său şi împinsese ora de difuzare la miezul nopţii. Iniţial, supărat, am vrut să las totul baltă şi să plec luând cu mine cutia cu filmul interviului. Repede mi-am dat seama că astfel voi face jocul celor care acaparaseră instituţia din Dorobanţi. Şi bine am făcut! Ecoul trezit de acest program a fost imens. Lumea românească îl vedea la televizor, în premieră, pe fostul suveran al României. Evident, nici media n-a fost mai puţin sensibilă la această apariţie. Ca şi la îndrăzneala TVR-ului. Numai că de la intrarea Frontului Salvării Naţionale în alegeri (21 ianuarie 1990) presa era fracturată în două. Şi reacţiile aveau să fie pe două voci, opuse. Pe deoparte era presa independentă, foarte laudativă, pe de altă parte, presa fesenistă, un cor de voci isterizate. Pe partea aceasta a baricadei, autointitulată „de stânga”, se îngrămădeau ultra-naţionaliştii, fiii foştilor nomenclaturişti dejişti, ai căror părinţi fuseseră garaţi pe linie moartă de către Ceauşescu, ofiţeri deblocaţi în căutare de  angajamente, ziarişti fără har ajunşi în breaslă prin dosare de cadre, securişti care călătoriseră în lume sub masca de diplomaţi sau agenţi economici etc. Dar şi o mică parte din cele patru milioane de familii de comunişti care chiar se aşteptau la răzbunare din partea supravieţuitorilor lagărelor politice. Oricum, indivizii care-i manipulau erau greu de diferenţiat din cauza viciului natural de a acţiona în haită. Un val de acuzaţii aveau să se abată, mai ales, asupra fostului suveran, dar nici eu n-am fost scutit de abjecţii. Era o duşmănie după la extrem, deznudată chiar şi de resentimentul  care poate umaniza până şi ura, când ea e naturală; ceea ce practicau condeierii aserviţi Frontului…, mai toţi orfani ai lui Dej, sau fii ai acestora, era o procedură, o reţetă de manual pentru lapidarea adversarilor politici, crimă executată de ciraci la comanda celor care confiscaseră Puterea. Pe lângă grosolana intoxicare radio-teve, sau falsificarea rezultatului final, ca în alegerile din ’46, prin substituirea unor urne garnisite cu buletine gata votate de către agenţii electorali ai guvernului provizoriu, ura dezlănţuită la comandă vroia să obtureze orice canal de comunicare cu societatea, să anihileze pe cei care gândeau şi vorbeau o altă limbă decât limba de lemn. Regele putea  fi o piedică în calea oficializării puterii feseniste? Probabil, dar într-un viitor doi, nicicum la alegerile din 20 mai 1990. Atunci orice minte normală excludea  influenţa pe care fostul suveran o putea avea asupra unui popor hăbăuc, cum era atunci – şi cum ei doreau să rămână – electoratul românesc. Rezultatul din 20 mai, la zece zile după difuzarea emisiunii despre care vorbim, arăta un scor incredibil.  O linişte de mormânt, mi-amintesc, căzuse ca un linţoliu peste ţară. Înfrângerea opoziţiei democratice era severă, zdrobitoare chiar. O tragedie! Păcat! Păcat! de sângele vărsat!  [pag. 78-79]