Transnistria. 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”

Dacă scenariul transnistrean a fost planificat, mizându-se pe prezenţa în această regiune a unui grup militar puternic – Armata a 14-a – Moscova a acţionat altfel în Găgăuzia. Încă de la 26 octombrie, în ziua când a fost introdusă starea excepţională, Sovietul Suprem al RSS Moldova s-a adresat Sovietului de Miniştri din URSS cu propunerea de a pune un batalion de miliţie de la Trupele de Interne al MAI al URSS, dislocat pe teritoriul republicii, la dispoziţia Guvernului Moldovei. Sub pretextul acordării de sprijin conducerii Moldovei în lupta împotriva separatismului, MAI al URSS a trimis imediat la Chişinău cu două avioane de transport AH-12 şi IL-76 trupe proprii, grupele speciale de asalt ale MAI al URSS („beretele pestriţe”). Conducerea directă a operaţiunii era asigurată de adjunctul ministrului, comandantul Trupelor interne ale URSS, general-colonelul Iuri Şatalin, şi de generalul Zaiţev. După cum s-a dovedit mai târziu, aceste forţe aveau sarcina să nu se opună separatismului, ci dimpotrivă, să colaboreze cu organizatorii alegerilor din Comrat. Cu acelaşi scop, pentru asigurarea acoperirii separatiştilor, la ordinul comandantului Districtului Militar Odesa, general-colonelul I. Morozov, în sudul Moldovei – deja fără nici un acord din partea Chişinăului, la ordinul ministrului apărării din URSS, mareşalul F. Iazov, au fost introduse două batalioane de desant  din divizia Bolgrad a Trupelor de Desant Aerian, cu BMD şi cu echipament complet de luptă.

Această  Divizie a Trupelor de Desant Aerian era comandată de Eroul Uniunii Sovietice, generalul V. Vostrikov, care avea în spate experienţa acţiunilor de luptă din Afganistan. Militarii au fost dislocaţi pe întreg teritoriul unde locuiau găgăuzi şi bulgari în Moldova. Mult mai târziu, am aflat că unităţile militare ale MAI din URSS şi ale Ministerului Apărării din URSS au primit ordine ca, în caz de înăsprire a situaţiei, să utilizeze toate mijloacele, inclusiv armele. Astfel, Moldova a luat nu cea mai bună decizie, având scopul să dezbine republica  şi să acorde separatismului găgăuz o formă legală.

Când eu şi Şatalin am ajuns cu elicopterul la Comrat, acest lucru a declanşat un val de nemulţumire; în Transnistria şi Găgăuzia se considera că pacificatorii ruşi trebuiau să comunice cu liderii separatişti din sud în mod direct, evitând Chişinăul. Ca urmare, în fiecare din centrele raionale din Găgăuzia existau în jur de 300 de militari. La 29 octombrie, a avut loc un miting  la Secţia raională Comrat, unde am mers împreună cu generalul Şatalin. Nişte femei au încercat să intre în clădirea Secţiei raionale pentru a se convinge că acolo sunt automate, iar preşedintele Comitetului executiv raional a solicitat explicaţii pentru prezenţa în raioanele din sud a 40 de lucrători din grupa operativă de cercetare penală a Procuraturii RSS Moldova. Mulţimea agitată în jurul comitetului raional executiv  Comrat cerea insistent generalului Şatalin, capul generalului Costaş.[pag 166-167]