Un destin ciudat. J. Breckinridge Bayne. Un doctor american pe frontul românesc. 1916-1919

Când s-a întors la spital, Bayne a fost întâmpinat cu multă surprindere de cei câţiva români rămaşi la datorie, ei neştiind de hotărârea lui de a rămâne la Bucureşti. Îl credeau plecat la Iaşi, cu echipa britanică. Îl întâmpina şi o formidabilă responsabilitate, întrucât cele 2 000 de paturi ale spitalului militar erau insuficiente acum şi veneau mereu noi pacienţi, pe măsură ce armata multinaţională a Puterilor Centrale, cu germani, austro-ungari, bulgari şi turci, avansa spre Bucureşti. La Spitalul Militar Central Regina Elisabeta nu mai rămăsese personal medical calificat. Cadrele medicale de aici fiind asimilate în armata română, dacă ar fi stat pe loc, ar fi devenit, îndată după ocupaţie, prizonieri de război.  Oricum era nevoie de ei la Iaşi, pentru luptele ulterioare.  La Bucureşti a rămas un grup de vreo 12 persoane – nişte doamne inimoase, care făceau voluntariat în cadrul Crucii Roşii Române, nişte ordonanţe mai vârstnice şi nişte străjeri. În următoarele săptămâni, aceştia au fost materia primă din care Bayne a format un corp funcţional de cadre medicale. Persoanele de la Crucea Roşie erau organizate sub patronajul şi supravegherea Prinţesei Cantacuzino, mai sus menţionată, până când a fost evacuată şi ea. După război, prinţesa a reprezentat România la multe conferinţe pe teme de sănătate, educaţie şi condiţia femeii. Este autoarea unei serii de cărţi în franceză şi română, dedicate aceloraşi subiecte. Mulţi ani mai târziu, Bayne evocă aceste femei cu multă admiraţie: „Pe umerii lor avea să cadă o mare sarcină, iar povestea dăruirii lor, a renunţării de sine şi curajului înscrie o pagină strălucită în istoria României. La chemarea ţării, ele au venit pe front şi, pentru mine, colaborarea cu ele a fost un privilegiu profund inspirator”.

Primul lucru pe care l-a făcut Bayne, ajuns la spital, a fost să se ocupe de starea haotică, să calmeze angajaţii derutaţi şi speriaţi. Pentru a stăvili zvonurile nebuneşti, a convocat o şedinţă cu tot personalul român şi i-a asigurat că el rămâne pe loc şi că vor reface împreună spitalul. Au compus o listă cu cei care lipseau şi cu personalul auxiliar necesar urgent, cum ar fi bucătari, ingineri şi personal de întreţinere. Le-a spus că prevedea viitoare dificultăţi cu autorităţile germane şi avea de gând să se înarmeze cu documente de la ministrul american, care să demonstreze că el şi personalul lui se află sub protecţia misiunii americane. Lista completă urma să fie înaintată ministrului american, care o va tipări, cu menţiunea că persoanele indicate sunt angajaţi indispensabili ai spitalului. Documentul purta ştampila Statelor Unite. Cum America era în acel moment încă neutră, iar germanii făceau tot posibil[ul] să menţină această situaţie, documentul a fost onorat în cele din urmă.

Un gest încurajator a fost şi faptul că Bayne a hotărât să-şi împacheteze puţinele bagaje şi să părăsească hotelul Ahténée Palace, ca să se mute la spital. A preluat o cameră care mai demult fusese utilizată privat. Mutându-se în spital, îşi dovedea cu atât mai mult dedicaţia faţă de sarcina ce-i stătea în faţă precum şi implicarea fermă alături de ceilalţi.

Doamna Dobrovici, care fusese efectiv şefa personalului spitalicesc, sub conducerea titulară a Prinţesei Cantacuzino, a rămas şi ea, bucuroasă că poate asigura continuitatea necesară. O domnişoară Rădulescu vorbea fluent engleza şi a devenit translatoarea lui Bayne, fiindcă româna lui, după mai puţin de o lună în ţară, era rudimentară. A avut norocul că mai multe doamne ştiau engleza la diverse nivele, inclusiv, desigur, englezoaica Miss Parr, care a rămas în România. Ea a plecat din ţară în 1918, în acelaşi tren cu Bayne. Miss Ann Parr, doamna Cohen, domnişoara Protopopescu şi o domnişoară Puricescu conduceau, fiecare, câte o echipă de pansamente. Apoi, era preotul anglican, reverendul Herbert Cullis, care se afla de un timp în România şi vorbea ceva româneşte. Cullis a slujit comunitatea anglicană locală în perioada 1916-1920. Rămas la Bucureşti, el a devenit asistentul doctorului Bayne la sala de operaţie şi, în general, mâna dreaptă a acestuia. [pag. 37-39]