Viaţa mea, cu smerenie.

Era, în schimb, răspândită muzica militară. Fiecare regiment îşi avea fanfara lui şi fanfarele astea militare erau destul de frumoase, cântau bine cele mai multe dintre ele şi aveau repertoriu frumos. Modelul era fanfara Călimăneşti. Fanfara mai de rând era cea de la Râmnicu Vâlcea, dar, între ele, ca valoare, erau fanfare care cântau la Cişmigiu, cântau la şosea, dădeau concerte, erau imprimate pe discuri şi aveau hore, sârbe, marşuri, mai ales marşuri. Pot să spun că, la vremea aia, oficialitatea românească, influenţată şi de Regele Carol I, favoriza marşurile militare. Regelui Carol îi plăceau paradele militare şi unde-i paradă e şi muzică. Şi nu-i plăceau aşa, dintr-o plăcere goală şi uşuratică. Era prea înţelept Regele Carol ca să dea dezvoltare unei manifestări care nu ar fi reprezentat decât o distracţie fără sens. Regele Carol, în înţelepciunea lui, s-a ocupat în mare măsură cu educaţia morală a naţiei. S-a ocupat şi, într-un fel, a fost şi ajutat. În istoria politică a României, Războiul de Neatârnare de la 1877 a constituit un act epocal. Act epocal constituise şi lupta pompierilor cu turcii, de la 13 septembrie 1848, deşi a fost un incident restrâns, dar fusese primul act, după sute de ani, în care românii făceau un gest de împotrivire armată împotriva turcilor. A fost comemorat şi acela ca un eveniment mare, deşi a fost numai lupta şi acţiunea unei companii de pompieri, deranjată în mândria ei ostăşească. Dar războiul de la 1877 a fost mult mai important. Războiul de la 1877 a fost o mobilizare mare şi armata română a participat la expediţie, s-a dus până la Plevna, a avut acţiuni eroice, cu mare spirit de jertfă, a avut victorii strălucite, a cucerit Plevna, a cucerit Griviţa, care era una dintre redutele Plevnei, a cucerit Smârdanu şi, mai mult decât atât, a salvat marea şi glorioasa armată rusească, a salvat-o de la un dezastru sigur, care începuse, şi, fără intervenţia foarte grabnică a armatei române, ruşii ar fi pierdut războiul. Ei, acest mare succes militar de la 1877 a venit şi el după atâta vreme de robie la turci, a fost exploatat în mod educativ de Regele Carol I, comandantul suprem al armatei române la Plevna şi Smârdan în Războiul de la 1877. Regele Carol I a fost sprijinit şi de entuziasmul poeţilor noştri care, la vremea aceea, erau, vorbesc despre cei mai proeminenţi, Vasile Alecsandri şi, mai târziu, George Coşbuc. Eminescu n-a scris poeme despre Plevna, dar Coşbuc şi Alecsandri au scris din belşug ode şi poezii. Să nu uităm că, în vremea aia, România, care biruise la Plevna şi îşi dobândise independenţa naţională la 1877, se reducea la Oltenia, Muntenia şi Moldova de astăzi, fără Basarabia, dar cu Dobrogea. Pe hartă, avea o formă de cizmă, în care carâmbul era Moldova şi cizma propriu-zisă era Muntenia şi Oltenia; o formă foarte ciudată. România din vremea aia avea o mare problemă naţională, care era şi politică şi militară. În vederea rezolvării acestei mari probleme, de viaţă şi de moarte pentru neamul românesc, oficialitatea întreţinea un fel de educaţie morală, aşezată pe ideea nevoii de întregire naţională. Şi aşa fiind, erau şi poezii şi marşuri războinice care proslăveau armata română, proslăveau victoria de la Plevna.[pag. 105-106]