Viaţa şi moartea în Gulag. În amintirea tuturor victimelor regimurilor comuniste.

Aurel State a fost luat în evidenţa Securităţii imediat ce a traversat Prutul, completându-i-se dosarul cu care venise din URSS; în plus, „Localnicii ne priveau ca pe nişte străini”. După 12 ani s-a întors în satul argeşean Godeni unde constată schimbările. Cu sănătatea distrusă, bolnav de stomac şi TBC, s-a refăcut în sanatoriile de la Brebu şi Moroieni. Iubita lui din Câmpina nu l-a mai aşteptat, căsătorindu-se, crezându-l mort la asediul Sevastopolului din 1944. Arestat în 1958 din căminul studenţesc din Bucureşti, Securitatea urmărind întâlnirile foştilor camarazi potenţial periculoşi doar pentru că supravieţuiseră prizonieratului sovietic (foşti militari, cu o largă experienţă militară). A fost acuzat că ar fi fost legionar; chiar dacă dovezile nu erau chiar concludente, se pare că ar fi fost membru al organizaţiei legionare din satul său natal înainte de 1940. În timpul instrumentării dosarului a încercat să se sinucidă pentru a nu trage după el alţi oameni, aruncându-se de pe acoperiş, dar nu a reuşit decât să se rănească grav (ambele picioare fracturate, bazinul fisurat etc.). Chiar şi aşa, a fost recuperat de Securitate pentru a fi folosit la proces. A fost condamnat de autorităţile comuniste la 18 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică şi 650 lei cheltuieli de judecată. Regimul penitenciar din Republica Populară era chiar mai dur decât cel din Gulagul sovietic, unde totuşi se bucura de un statut superior (ofiţer, prizonier de război etc.), trăind în lagăre deschise spre deosebire de celulele suprapopulate din România, mai ales cele din durul Aiud, unde „le povesteam întâmplări de dincolo. La început câtorva (ziarişti, moşieri), a doua şi a treia zi cercul se mări şi, fără să ştiu cum, vorbeam pentru suta de deţinuţi despre soarta mormintelor celor căzuţi  în Răsărit, peste care intraseră tancurile sovietice, călcând în şenile crucile cu numele lor, răscolind şi nivelând împrejurimile şi brazdele sub care, după ce li se smulsese viaţa, li se surpă şi liniştea, vecia.” La Aiud a dat şi peste „stirpea mândră a păstorilor aromâni din Pind, materialul uman cel mai rebel şi mai greu de domesticit  de regimul închisorii, care se comporta, în ciuda grindinei de pedepse, neînduplecat, după legea firii proprii, continuând, ca programat, să iasă duminica după amiază la fereastră, să-şi strige cunoscuţii şi să tăifăsuiască despre: turme, neamuri, morţi şi botezuri”. [pag 387-388]