1940. Cu garoafe rosii la doamna Kollontai,

Am ajuns cu avionul la Stockholm, în plina iarna, la începutul lunii ianuarie 1940 si m-am prezentat ministrului nostru în Suedia, Barbu Constantinescu. Acesta, ca de altfel majoritatea corpului diplomatic acreditat în Suedia, se gasea sub impresia neplacuta a invadarii Finlandei de catre rusi, actiune foarte dezaprobata. I-am relatat si lui parerea mea ca razboiul se va extinde în Nord si ca, în legatura cu aceasta, importanta postului sau si a activitatii diplomatice în general la Stockholm vor creste. La rândul sau ministrul îmi descrie starea de spirit din Suedia, unde populatia era împotriva Germaniei si a Rusiei, cu simpatii clare pentru Anglia si Franta.

Programul prezentarii mele la Stockholm, pe care l-am discutat în continuare, urma sa înceapa cu vizita la Ministerul Afacerilor Externe al Suediei, unde el anuntase deja sosirea unui atasat militar român.

Ne-am dus împreuna pentru aceasta prezentare si în asteptarea primirii noastre la ministrul Afacerilor Externe al Suediei, ministrul nostru m-a prezentat numeroaselor persoane, aflate în sala de asteptare, care de asemenea urmau sa intre în audienta. Accesul se facea în ordinea alfabetica a numelui tarilor reprezentate. M-am întretinut cu aceste persoane, precum si cu secretarul general E.C. Boheemann al ministerului suedez. In acest timp am remarcat într-un colt al salonului o doamna deo-sebit de distinsa, îmbracata într-o toaleta sobra de culoare neagra, care statea stinghera, în mod evident izolata si evitata ostentativ de toata lumea. Referindu-se la ea, secretarul general al ministerului suedez de Externe îi spune ministrului nostru ca doamna respectiva a cerut audienta si asteapta sa fie primita. L-am întrebat pe ministrul nostru, Barbu Constantinescu, cine este aceasta doamna si el îmi spune, cu un aer rece, ca este ambasadoarea Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai. Am înteles atunci ca atitudinea celor prezenti din corpul diplomatic reflecta dezaprobarea si oprobriul general din Suedia fata de invadarea Finlandei de catre rusi.

Am solicitat ministrului nostru sa ma prezinte acestei doamne, dar el nici nu a vrut sa auda, spunându-mi ca nu dorea sa se compromita fata de suedezi. In aceasta situatie i-am aratat ca noi militarii suntem obisnuiti sa ne prezentam si singuri, lucru pe care îl voi face, mai ales ca ambasadoarea asistase timp de peste o jumatate de ora cum fusesem prezentat tuturor, numai ei nu, ceea ce nu era câtusi de putin protocolar. Fata de acest argument, a cedat si, dupa ce m-a prezentat scurt, s-a retras, lasându-ma cu doamna Kollontai, cu care am avut o lunga convorbire. Fireste ca în aceasta prima întâlnire nu am atins nici o problema politica.

Mi-a relatat ca este la Stockholm de aproape 10 ani si cunoaste bine poporul suedez. Fiind foarte veche în post îl ajuta pe decanul de vârsta al corpului diplomatic, un norvegian, care era batrân si suferind. Deoarece ne venise rândul sa fim primiti, mi-am luat ramas bun de la d-na Kollontai, care mi-a multumit pentru faptul ca i-am tinut companie si m-a invitat la ambasada pentru a-i cunoaste pe atasatii militari rusi.

La ministrul Afacerilor Externe, Christian Gunther, am fost primiti cu deosebit interes si am avut o întrevedere de peste o jumatate de ora, tema principala a discutiilor fiind ascensiunea razboiului în nordul continentului.

Dupa audienta ministrul nostru, Barbu Constantinescu, îmi spune cât de contrariati au fost ceilalti diplomati de lunga convorbire avuta cu ambasadoarea sovietica, iar eu l-am informat ca am fost invitat la ambasada si ca voi da curs invitatiei, pentru ca se înscrie pe linia misiunii ce am primit. Raspunsul sau a fost ca, timp de sapte ani, de când era la Stockholm, nu a vizitat-o si nici nu a avut convorbiri cu aceasta ambasadoare. A doua zi i-am trimis d-nei Kollontai un buchet de garoafe rosii, cu salutul si omagiile mele.

Tot a doua zi am fost primit în audienta la comandantul armatei suedeze, generalissimul general Thornell, cu care am avut o lunga întrevedere. Temele au fost extinderea razboiului în Nord si posibilitatile Suediei de a evita angajarea în razboiul mondial de partea Germaniei. Asupra primei probleme mi s-a cerut parerea cu privire la data probabila a invaziei germane a Norvegiei, la care am replicat ca o data nu poate fi precizata, dar ca în situatia ca Anglia încearca debarcarea unui corp expeditionar în Norvegia, Germania va ataca si ocupa imediat aceasta tara. In caz contrar, debarcarea germana în Norvegia se va conjuga cu ofensiva generala germana în vest.

La a doua întrebare am exprimat opinia ca minereul de fier al Suediei este atât de important, ca ?arma de razboi? pentru germani, încât atâta vreme cât Suedia va livra cu regularitate acest minereu germanilor, acestia se vor abtine de la agresiune. La fel ca în cazul României, pentru care ?arma de razboi? de interes pentru germani este petrolul.

La 19 ianuarie 1940 am fost primit în audienta de prezentare, însotit de ministrul Barbu Constantinescu, de regele Suediei. A fost o audienta protocolara, scurta si fastuoasa, dupa obiceiul nordic. Dar a doua zi am fost invitat la ceai la rege, cu care ocazie am avut o lunga convorbire în aceleasi probleme de interes pentru Suedia: pericolul ocupatiei germane.

Am raspuns invitatiei ambasadoarei Uniunii Sovietice si m-am anuntat telefonic, fiind invitat personal de ambasadoare pentru a doua zi. La ambasada am fost primit de secretarul prim care mi s-a adresat în limba româna, fiind un basarabean, cetatean sovietic, pe nume Andrei Graur. Am interpretat gestul de a însarcina un vorbitor de limba româna pentru a ma primi ca pe o curtoazie si am multumit doamnei Kollontai pentru acest gest.

?Tovarasa Alexandra?, cum o numea primul sau secretar, m-a primit într-o încapere aranjata cu gust feminin, scuzându-se ca nu-mi poate prezenta pe cei trei atasati militari, aflati în deplasare. A fost o prima audienta scurta si protocolara, la plecare spunându-i ambasadoarei ca voi reveni la întoarcerea din Finlanda unde trebuia sa plec curând.

Dupa prima calatorie în Finlanda, ca si dupa urmatoarele, am revazut-o si am schimbat opinii privind raz boiul din aceasta tara si situatia politico-militara generala. Mi-a lasat impresia ca, într-o anumita masura, dezaproba agresiunea sovietica din Finlanda, desi îmi furniza explicatii si justificari pentru aceasta. Ar fi dorit ca razboiul cu Finlanda sa se termine si a avut o contributie efectiva la încheierea pacii la 12 martie 1940.

Am revazut-o dupa acest moment si am avut o noua convorbire în cadrul careia am abordat problema Tarilor Baltice si a Basarabiei, pentru a cunoaste punctul ei de vedere. Opinia pe care a exprimat-o a fost ca aceste teritorii au fost rusesti si trebuie sa fie ale rusilor. La argumentul meu ca Basarabia a fost a Moldovei înainte de 1812, mi-a raspuns ca atunci statul român nu exista.

In acest timp agresiunea sovietica asupra Tarilor Baltice începuse, evidentiind politica de hegemonie pe care o duceau rusii, ca si germanii. Pericolul pentru noi era iminent. In aceste conditii, ministrul turc la Stockholm, un bun prieten al României, ma informeaza confidential ca Stalin ar fi tinut un consiliu secret cu cei mai apropiati colaboratori la care s-a discutat despre sovietizarea Tarilor Baltice si a Poloniei, precum si despre Basarabia.

Am transmis aceste informatii la Bucuresti, împreuna cu opinia ca în caz de agresiune sovietica în Basarabia, Germania nu va interveni în sprijinul nostru, cum nu a intervenit nici în Finlanda. Urma sa ne aflam singuri în fata Rusiei. Ambasadoarea sovietica ma avertizase clar asupra acestui lucru. Curând, în iunie a survenit ultimatumul sovietic si asa cum se prefigurase ne-am aflat singuri în fata colosului rusesc.

Ocuparea Europei decurgea în conformitate cu prevederile secrete ale tratatului încheiat între Germania lui Hitler si Rusia lui Stalin. Tarile erau ciuntite sau pur si simplu dispareau de pe harta. Pentru România, nenorocirile anului 1940 începusera prin cedarea Basarabiei si aveau, din pacate, sa continue prin pierderea nordului Ardealului si sudului Dobrogei.

Cu toate informatiile si avertismentele transmise de pe frontul diplomatiei militare, România nu a putut evita dezastrul.