„Am ajuns cu frontul până la Odessa…”

Era în dimineața zilei de 29 august 1916. Bucureștenii   se pregăteau să înfrunte încă o zi din  zăpușeala sfârșitului de vară. Dinspre marginile orașului, înaintau către centru  negustori care-și strigau marfa în gura mare.  Lăptari, bragagii, cofetari ambulanți, chivuțe și jupânese dolofane umpleau străzile cu vorbe colorate și voie bună. De la fereastra bibliotecii unde aștepta nerăbdător, îmbrăcat în costumul negru cu dungulițe, Iosif Mitran, prim procurist  la Banca englezească  din București, putea să vadă  doar un colț al pieței și un capăt al parcului. Era liniște încă în partea aceea a orașului și singurele zgomote pe care putea să le audă bărbatul scund veneau de undeva din adâncul casei uriașe, cu două nivele,  pe care o cumpărase de curând.  Era  un om mulțumit, afacerile îi mergeau bine și, după cum spera,  în curând avea să-și reia călătoriile și vacanțele  la băi, la Ostende, Karlowy Vari, Veneția sau Paris.

 ? E fetiță!? i-a spus doctorul  care a deschis grăbit ușa … Iosif Mitran a mai rămas o vreme în fața ferestrei, ascunzându-și bucuria nouă, dar  și neliniștile care izvorau din ea,  într-o  cută subțire ce- i brăzda fruntea. Apoi s-a întors și-a ieșit din bibliotecă în pas grăbit, fără să  mai vadă  pe fereastră umbra vicleană și uriașă a Zeppelinului german ce  luneca pe cerul albastru, fără nori, lăsând să cadă deasupra Bucureștiului primele bombe ale celui dintâi Război Mondial.

                 Dantele și funde colorate

                     Denise-Lucie a fost un copil  așteptat și primit ca un înger în familia lui Iosif Mitran. Chiar dacă ziua ei de naștere a fost prima zi de război pentru bucureșteni, a avut o copilărie ferită de griji. Profesorii particulari,  care veneau acasă,  lecțiile  de pian și de pictură,  un institut privat  de domnișoare, condus de o prințesă rusoaică, de o rusoaică albă, apoi Institutul Regina Maria n-au pregătit-o însă pentru greutățile pe care le-a întâmpinat după ce tatăl ei a murit. Ajunsă azi la aproape nouăzeci de ani, Denise-Lucie își amintește cu o umbră de regret: ?Copilăria mea, tocmai prin faptul că am făcut cursurile primare acasă, izolată de alți copii, m-a făcut oarecum rea, egoistă, sălbatică. Am fost ruptă brutal de lume,  am trăit ca în seră. Fugeam de copiii de vârsta mea, îi ocoleam, mă îndepărtam de ei.  Bine că n-am rămas așa! Aveam o sensibilitate de-asta bătrânească, eram numai după fusta mamei, eram capabilă să plâng și la o poezie mai sentimentală. Școlile de mai târziu  nu m-au pregătit pentru ceea ce a urmat. Au fost mai mult un capriciu, o fandoseală, o ținere deoparte de adevăratele probleme, de mulțimea în care a trebuit totuși să ies la o anumită vârstă. Moartea tatii a însemnat un dezastru. Mama n-avea slujbă și nici șanse să găsească vreuna, căci nu avea nici o calificare, luase doar lecții de pictură.  Bunicul a avut grijă, după cum era moda vremii, ca fetele lui, a avut cinci, să ia lecții de pian,  de canto, pictură, de călărie și tenis; mama juca adesea tenis cu doamnele de onoare ale Reginei, dar asta n-a ajutat-o deloc  după moartea tatii. Tot bunicul  ne-a mai ajutat cât a putut, dar soluția salvatoare  a fost să închiriem parterul casei în care am locuit, până la naționalizare.  N-am avut bani pentru facultate,  deși mi-ar fi plăcut să studiez limbile  străine,  pentru că eram pregătită de-acasă cu franceza și germana. Am găsit  însă o slujbă  de funcționar la Banca Românească și am realizat atunci că toate-s trecătoare și că  din visele copilăriei  în puf, pe care mi-au oferit-o părinții, n-au  mai rămas decât niște fotografii în care speranțele și emoțiile  mele erau  ascunse între dantele și funde colorate.?

Povești pe marginea unor fotografii

Denise Lucie Roșu  e o femeie mărunțică, vioaie și  iute în mișcări. Părul alb care-i înconjoară chipul   îi dă  un aer de distincție și eleganță. Are o privire ștrengărească,   jucăușă, care se întunecă  pentru o clipă doar atunci când pisica Cici încalcă regulile de bună purtare.  Locuiește cu această pisică, tovarăș prețios, bun de înfruntat singurătatea,  într-un apartament modest în care câteva piese de mobilier vechi și  multe fotografii îngălbenite  de vreme  mai amintesc de o lume care a rămas doar în amintiri. Lumina  ce alunecă  în încăpere se  împrăștie  pe chipuri din alt veac: părinții Denisei ? Lucie, în Piața San ? Marco din Veneția, hrănind porumbeii. Mama mărunțică, în costum de călătorie și pălărie cu voaletă, tata, sobru, cu câteva cărți sub braț se sprijină detașat într-un baston  cu cap de argint, desigur. Tot ei, pe un alt carton, în dulcea nuanță a sepiei, într-un studio, ea, îmbrăcată în rochie subțire de tul, cu eșarfă asortată la funda pălărioarei, așezată lângă un gheridon  de lemn, el, la fel de sobru, sprijinindu-se pe piciorul drept și lăsând să se vadă lanțul auriu al ceasului de buzunar. Apoi ea, Denise- Lucie, fetiță cu bonețică dantelată, cocoțată pe un scaun uriaș de lemn, lângă un ied dolofan de jucărie și-apoi iarăși ea, cea de mai târziu,  pe  o motocicletă. Mă uit la femeia din fața mea și încerc să-i descifrez  gândurile din momentul acesta de tăcere care se prelungește. Chipul ei mai păstrează încă încruntarea aceea orgolioasă prinsă și în pozele de tinerețe, părul alb de-acuma nu estompează cochetăria și grația care n-au fost măcinate de timp. În unele momente, și nu-mi dau seama încă de ce se întâmplă așa, doamna Denise ? Lucie pare,  în mod miraculos, mai vioaie chiar decât în fotografiile pe care le scrutează  din când în când cu ochi critic, pentru a le arunca apoi în teancul din care le-a ales grijuliu.  

Îmi spune apoi, ca o concluzie,  că regretul de a nu fi făcut o facultate a fost înlăturat de o căsnicie care a durat numai câțiva ani, dar  a strălucit cât pentru o viață întreagă.  

 Pe soțul ei l-a cunoscut la primul bal, când a purtat și prima rochie lungă: ?Era o rochie de tafta albă cu cununițe de flori. Eram foarte emoționată. Totul mă impresiona: luminile care străluceau, femeile îmbrăcate minunat, eleganța bărbaților care le însoțeau, muzica aceea în surdină… La o masă vecină  era un tânăr frumușel, elegant, cu epoleți și fireturi aurii, cu șnururi colorate pe care azi n-aș mai da nici un preț, dar care atunci m-au  fermecat cu totul. Tânărul s-a uitat un timp la mine, apoi a  venit la masa noastră, a bătut din pinteni și m-a invitat ceremonios  la dans.?  Doamna Denise îmi povestește mai departe,  cu voce însuflețită  despre balul care pentru ea  a însemnat  și începutul unei mari iubiri. ?La o săptămână, m-a cerut de nevastă. La o lună, logodna și apoi, la încă o lună, nunta, la Biserica Sf. Spiridon. A fost un vis…?

Amintiri regale

Mihail Alfons Roșu, soțul doamnei Denise-Lucie a fost  comandantul  companiei care schimba garda la palatul regal, o dată pe săptămână.  În fiecare zi  de miercuri, la  ora 12,  ea fugea de la banca la care lucra, de pe  strada Smârdan, până la Capșa, unde avea un loc fix în care aștepta să-l  vadă trecând. În cântec  de  fanfară,  cu  pași de onor, el scotea sabia când ajungea în dreptul ei  și o saluta ca pe o prințesă.  Multă lume care trecea pe Calea Victoriei se oprea să vadă schimbarea gărzii  regale ce se făcea cu mare fast, de la Capșa până mai  jos, pe strada unde erau Librăriile Socec.?Eram tare mândră. Cu o seară înainte de schimbarea gărzii, ofițerii companiei  luau masa la palat și, uneori, eram invitate și noi soțiile lor. Prin 1936 la una din aceste întâlniri  a participat și Regele Carol al ll-lea, care era foarte vorbăreț și glumeț, știa  să facă atmosferă, era șarmant. Apoi prin?39, am mai participat la un dineu la care a fost prezent și Regele  Mihai care era  un copil încă,  tare timid. La aceste mese atmosfera era destinsă și distinsă, se spuneau glume și povești. Era multă politețe și eleganță. Lacheii erau educați și serviciul lor ireproșabil.  Și cu toate acestea, nu te simțeai stingherit de fastul care era,  pentru că toată lumea se purta natural. Eleganța era normală în vremurile acelea. Îmi amintesc și de sărbătorile care se țineau de 10 Mai, de alaiul ofițerilor  care defilau la Cotroceni în ținută de mare gală, cu fireturi,  de suita Regelui, de mantia lui  albă, de Regina Maria care odată a luat la o defilare lângă ea, în caleașcă, pe cei   12 cokeri, câinii ei preferați. Îmi amintesc cât de chipeș era soțul meu în uniforma de mare gală. Avea o sabie din oțel de Toledo pe care era scris  ?La vie pour la Patrie, L? amour pour la femme, L? honneur pour moi?. Este o deviză pe care o respectau, din noblețe, ofițerii de-atunci.?

Doamna Denise povestește  mai departe de mese  și dineuri sofisticate,  îmi arată  cartonașe aurite cu liste de meniuri pe care le păstrează ca amintire, îmi spune  de obiceiuri uitate, de o lume care trăia parcă într-un vârtej al plăcerilor, dansului și muzicii, o lume care parcă prevedea măcelul războiului  ce urma și încerca să mai prindă cu disperare ceva din strălucirea și nepăsarea egoistă a  acelei clipe.

? O dată pe săptămână, sâmbăta,  mergeam la Cercul Militar. O, Doamne, ce seri, era o minunăție! Sala mare  de marmură era luminată ca ziua. Erau două muzici, la cele două balcoane, una era fanfara și alta era muzică de dans. În jurul sălii, pe lângă perete, erau doamnele în vârstă cu lornioane. Ce nu le suportam atunci! Te măsurau de jos până sus, știau de câte ori ai venit îmbrăcată cu rochia pe care o purtai, așa că erai obligată să schimbi  mereu toaletele. Făceau comentarii și aruncau priviri malițioase către cele mai tinere. Știau tot, cu cine ai mai dansat, de câte ori, la cine te-ai uitat mai mult, cu cine ai povestit depășind timpul corect prevăzut pentru o simplă politețe, și câte și mai câte… Știau tot și lornionul făcea parte din recuzita  lor de spionaj. Protocolul era cam așa: de la intrare, care se făcea pe strada cu restaurantul Berlin, pe dreapta și pe stânga, erau soldați scoși din cutie cu ținuta, care pentru fiecare pereche ce urca scările, luau poziție de drepți și  salutau. Era fastuos. Ne întâlneam cu prietenii și ne distram de la nouă seara până dimineața. Programul începea acolo întotdeauna cu un vals, apoi  urma muzică de tango, fox trot și boston. Erau două bufete, într-un capăt și  altul al sălii. Cine a trăit atunci parcă nici n-ar ieși din casă acum.  E o diferență ca de la cer la pământ între ce era atunci și ce trăim noi astăzi.  Ne întorceam  spre dimineață cu trăsura pentru că eram obosiți de dans. Muscalul, îmbrăcat într-o manta uriașă de catifea verde, își mâna caii lin pe străzile curățate ale Bucureștiului, spre casă. Ce viață…?

Mantaua sfârtecată

Apoi a început  războiul și s-au sfârșit toate. Căpitanul Mihai Alfons Roșu, soțul Denisei ? Lucie, a fost mutat ?pe zonă?, în Moldova. Lumea încă nu presimțea grozăvia ce urma. Pentru cei mai mulți dintre ofițeri, plecarea în preajma frontului nu însemna decât un divertisment care-i scotea din rutina  cazărmii de oraș. După cutremurul din ?40 Denise și-a urmat soțul la Moinești, Comănești, la  Bucșoaia. ?Încă nu era spaima prea mare. Erau zile în care seara se petrecea la popotă, se dansa, nu ne gândeam că vor veni zile grele în care vom simți pe pielea noastră războiul. Acolo, pe linia frontului,  am învățat să conduc mașina și  am condus prima dată un camion militar încărcat cu puști. Curând, bărbații au fost trimiși în linia întâi. Pentru că aveam carnet de conducere, am fost și eu mobilizată în armata română împreună  cu încă două prietene, Simina Caracaș și Ana Herdan. Am ajuns  cu frontul până la Odessa și  Tiraspol, dar după o vreme ne-au retras  din linia întâi, pentru că măcelul era uriaș. Am fost mutate  la Crucea Roșie de la Sinaia. De câte ori veneau trenurile cu răniți  de pe front, eram în gară și ?i preluam pentru a-i duce la spitalele în care mai erau locuri, uneori chiar la Câmpina, când erau prea mulți în Sinaia. Conduceam o mașină de salvare cu două paturi și mai aveam doi flăcăi în subordine, care cărau răniții. Uneori eram atât de obosită, încât  mi se părea că drumul, înaintea mașinii, se vălurește ca o apă…  N-am să pot uita cât trăiesc mirosul acela de cangrenă, de răni, de sânge pe care l-am simțit luni în șir. Am lucrat acolo pe salvare un an, timp în care soțul meu a fost  mutat cu  frontul în Crimeea. Ne scriam des,  zilnic, poșta mergea foarte bine: ?Iubițica mea, ai curaj, mai avem puțin și mă întorc, ai răbdare că vom fi fericiți nu peste mult timp?, așa-mi scria. Primise  Ordinul Mihai Viteazu, cea mai înaltă decorație. A fost rănit de trei ori și tot de trei ori a avut permisie. La ultima, am vrut să-i propun să intervenim printr-un general, Ioanid îl chema, care l-ar fi putut reține în țară, dar n-a vrut, s-a dus înapoi.?Mă duc să închei războiul ăsta, că am steaua mea și o să fie bine?.

 Dar n-a fost bine. Căpitanul Roșu a murit în ultima zi de retragere, în ultima misiune pentru linia întâi  din Crimeea. Mașina în care era a fost bombardată când se întorcea spre casă.  Denise ? Lucie a primit  acasă mantaua lui, sfârtecată în dreptul rănii care l-a ucis. Lucra împreună   cu  o prietenă, Mioara Mihăilescu, cu soția generalului Marinescu și cu alte doamne la un punct de primire a răniților în gara din Sinaia. Le împărțea ceai fierbinte și felii de pâine în momentul în care a primit vestea morții soțului ei, ? moarte de erou în linia întâi, ? cum scria în hârtia care începea  sec și  oficial : ?Sevastopol, Crimeea, 28 aprilie, 1944, Stimată doamnă, avem durerea de a vă comunica moartea de erou a soțului Domniei voastre, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, căpitanul Alfons Mihail Roșu…?

                                               Călătoriile

 De pe front, Denise-Lucie s-a întors  în București. Știa că ceea ce a trăit nu se mai poate repeta și atunci a vrut să uite totul, să se rupă de viața dinainte. S-a izolat de lume o vreme, a tras obloanele de lemn care erau la ferestre  și s-a închis în casă. A vrut numai întuneric  în jur, precum  noaptea care s-a lăsat în sufletul ei.  ?Ceea ce am simțit atunci nu se potrivește cu ceea ce a urmat, adică am simțit că nu mai are rost să trăiesc, că viața mea s-a sfârșit,  ori de atunci, iată, au trecut peste șaiezeci de ani și eu am supraviețuit.? Vreo doi ani  după moartea soțului, Denise-Lucie a primit pensia de văduvă de război, apoi  aceasta i-a fost sistată, pe motiv că era prea tânără și că ar putea să muncească. Mulți ani  a avut probleme  cu ?dosarul de cadre?, pentru că soțul ei a luptat împotriva rușilor în Crimeea. Casa i-a fost naționalizată și a trebuit să închirieze un apartament modest. Dezamăgită de întâmplări și oameni,  și-a  luat o cățelușă cu care a învățat să împartă bucuriile și tristețile fiecărei zile. A călătorit mult, atât cât i-au permis banii pe care-i primea din vânzarea unor  mărunțișuri, obiecte și lucruri ce-i mai aminteau de viața pe care o dusese înainte. A fost și  în Crimeea, pe urmele soțului ei  îngropat acolo.  A făcut o croazieră  și pe Marea Neagră, acum doi ani. Cei de la agenția de turism  nici măcar n-au vrut să-i mai facă asigurare medicală, la anii ei, dar nu și-a pierdut curajul. A zâmbit ușor amuzată și s-a urcat  totuși, ? pe proprie răspundere?,  pe puntea vaporului cu care a ajuns până  în Grecia și  apoi în Turcia. ?Aș călători cât mai mult, spune ea , mângâind pisica ce i s-a cuibărit în brațe, niciodată nu m-au obosit drumurile. Aș călători nu pentru ca să uit prin ce-am trecut, pentru că sunt lucruri care nu se uită,  ci ca să-mi aduc aminte mai bine.  Ce să vă mai spun? Sunt cu adevărat o veterană și mai sunt puține ca mine care să povestească despre vremuri apuse, despre o lume care nu mai trăiește decât în amintiri.  Sânt de la douăzeci și șase de ani văduvă de război, dar n-am simțit nevoia să împărtășesc problemele mele cu nimeni, nici bune, nici rele,  mi le-am consumat singură și n-am greșit. N-are rost să-i încărcăm pe cei de lângă noi cu povara neîmplinirilor și nefericirilor noastre. Am găsit în mine forța să trec peste toate. Știu acum că nu dinafară vine ajutorul. Fiecare trebuie să se împace cu sine, cu destinul ce i-a fost hărăzit. Toți suntem singuri în fața lui. Al meu a început într-o zi de război și s-a frânt în altă zi, într-un  alt război. Fiecare călătorește singur pe drumul vieții sale.

 De puține ori am povestit ceea ce v-am spus dumneavoastră acum. Nu mi-e frică de singurătate, am lăsat regretele în urmă, am învățat să accept tot ce mi se întâmplă. Trăiesc ca și cum aș fi cel mai fericit om de pe pământ. Am  și acum ?jour fix?, luni după masa, de la 4 la 11 seara,  când mă întâlnesc cu  prietenele care mi-au mai rămas. Povestim, mergem la o bere, ieșim în oraș….Mi-am ales întotdeauna prietenii după cum am vrut, în prietenie n-am acceptat niciodată jumătățile de măsură. M-am înconjurat numai de oameni  de la care am avut ce să învăț. Educația de acasă,  dragostea pe care soțul meu mi-a purtat-o, relația, comunicarea  deosebită cu el, minunata lume a animalelor, toate acestea și poate mai sunt și altele, toate m-au ajutat să supraviețuiesc, să pot spune  acum că  nu mă tem de moarte, pentru că o visez ca pe o altă   călătorie,  o croazieră după care, desigur, sunt convinsă de asta, urmează o alta mult mai frumoasă…?

 Otilia Țeposu