Amintiri

Strainatatea era de fapt Brasovul, un mic orasel de dincolo de Carpati, din Transilvania, pe atunci Ungaria, aproape de frontiera noastra, la patru ore de Bucuresti pe calea ferata. La vremea aceea, Brasovul era renumit pentru scolile sale. De fapt, el era strainatate nu numai din punct de vedere geografic si politic, dar mai ales moral si spiritual. Dincoace era România, înca semiorientala, dar îmbibata profund de cultura franceza, în timp ce dincolo de munti era Austro-Ungaria, unde de secole domneau spiritul si obiceiurile germane. Pe la 1900, Brasovul era un oras mic si cochet cu 25.000-30.000 locuitori, construit la poalele unui munte împadurit într-o vale dreapta, înconjurata de coline înverzite pe care se aflau vechi turnuri fortificate.

Tata m-a înscris la liceul românesc, dar m-a plasat în gazda la o familie de sasi, asa cum dorea mama mea vitrega. In Capitala, pe noi, elevii, ne preocupau sportul, teatrul, cursele, jocurile si, din pacate, politica, în timp ce la Brasov colegii mei erau pasionati de literatura, filosofie, muzica si foloseau un cod al onoarei foarte rigid. La Bucuresti se admirau smecherii, la Brasov ei erau detestati. In gazda, viata noastra se desfasura într-o disciplina nemteasca, în care fiecare ora a zilei era folosita dupa un program amanuntit ca la o cazarma. Eram doi copii care locuiam într-o camera cu mobila veche stil Maria Teresa, varianta austriaca a stilului Louis XV, cu gravuri colorate din epoca romantica germana, un divan cu dungi verzi si galbene si o enorma teracota vieneza cu faianta alba, lucioasa. Mesele în comun cu familia erau excelente, iar zilele se scurgeau într-o monotonie putin plictisitoare. Ca si la scoala, si acasa ni se repeta continuu ca lucrul cel mai important în viata este sa ne facem datoria, sa fim loiali, sa avem tinuta si sa devenim nu numai oameni cultivati, dar si cu simtul onoarei, o aparenta aleasa si cu maniere.

Ungurii si românii îi imitau pe sasi, însa nu-i iubeau, pentru ca diferentele de nationalitate erau foarte marcante si strict mentinute. Ceea ce ma soca pe mine la nemti era lipsa lor de spirit critic, lentoarea si pretentia lor de superioritate, iar la colegii mei sasi brutalitatea lor. Cu ungurii, în schimb, nu aveam nici un contact.

In general, profesorii indicau elevilor lectiile pe care trebuia sa le învete, dupa care le vorbeau îndelung, ca la universitate, despre subiectele destinate sa le stârneasca curiozitatea si sa le dezvolte imaginatia. De exemplu, la istorie nu-i obligau sa stie toate bataliile, toate tratatele, toate datele, ci mai degraba sa deprinda starea de civilizatie, de mentalitate si situatia social-economica a popoarelor si a epocilor. In acest fel am devenit pasionati de Antichitate, am înteles frumusetea civilizatiei grecesti, tragedia si decaderea imperiilor roman si bizantin, înalta spiritualitate a Evului Mediu, sensul profund al razboaielor religioase, partea nobila si generoasa a Revolutiei franceze, evolutia statelor moderne. De asemenea, la lectiile de greaca si latina nu ne faceau sa pierdem timpul cu inutilele analize gramaticale, ci cautau sa ne faca sensibili la stilul concis si la gândirea latina, dar si la nuantele si subtilitatile limbii grecesti. Si la limbile moderne nu eram obligati sa învatam tirade pe dinafara, ci ne cultivau gustul pentru autorii seriosi, iar lectiile noastre deveneau ore întregi de discutii si de emulatie intelectuala. Ne placea scoala, pentru ca ea nu era un loc de coercitie, ci un mijloc de a frecventa oameni mai instruiti, amabili si întelegatori. De fapt, nu încercau sa modeleze în noi niste genii, ci oameni simpli, capabili sa studieze si sa-si pastreze gustul si interesul pentru problemele intelectuale.

In liceu eram români cumplit de nationalisti si idealul nostru era de a vedea Transilvania din nou reunita cu România. Nimeni nu-si poate imagina cât de mult ne pasiona acest lucru. Ma simteam teribil de român si România libera de dincolo de Carpati, acolo unde ma nascusem, ne parea tuturor o tara unde totul era perfect si ne parea ca nimic nu era mai frumos si mai nobil în lume decât împlinirea acestui ideal national. Am vazut acest ideal înfaptuindu-se. Ca si în alte parti însa, republica este mai frumoasa sub imperiu.

La acea vreme Bucurestiul nu era înca metropola cu blocuri de 10 etaje si cu aproape 2 milioane de locuitori [cât avea în momentul când scria aceste rânduri], ci un oras destul de mare, cu palate si bulevarde frumoase, cu un mare centru comercial, cu somptuoase cartiere de lux. Din lipsa fabricilor, cartierele populare nu aveau populatie muncitoreasca, dar erau pline de viata si culoare. Centrul orasului era foarte animat, iar viata de noapte era intensa. Puteai vedea circulând cele mai frumoase echipaje din lume, cu atelaje superbe. Publicul era foarte elegant, iar teatrele, cafenelele, restaurantele precum si localurile de noapte erau pline. Nu existau pe atunci nici gramofoane, nici radiouri, nici automobile, aproape nici cinematografe. Se simtea însa ca tara este bogata si ca sa te convingi de acest lucru era suficient sa privesti vitrinele magazinelor unde erau etalate marfuri de lux din întreaga lume. Femeile erau de o eleganta, de o gratie si o frumusete impresionanta. In general, oamenii erau veseli, surâzatori si pareau multumiti si fara griji.

Tot Bucurestiul era un oras-gradina. Privit de pe deal, adica de pe unicul si modestul deal din apropiere, orasul, situat pe o câmpie, parea o imensa întindere de verdeata, în mijlocul careia straluceau la soare acoperisurile de tabla si cupolele nenumaratelor bisericute. La începutul secolului, el avea vreo 200 000 locuitori, dar se întindea pe o suprafata mare, pentru ca în afara centrului, unde se aflau edificiile publice si marile imobile cu chiriasi, casele aveau doar un singur etaj, o gradinita si erau locuite doar de o singura familie. Mai erau si lungile strazi comerciale din cartiere, foarte orientale, cu case mici joase si magazine unul lânga altul, ai caror negustori se asezau seara pe scaunele în fata intrarii, numai în camasa si halat, la racoare, si palavrageau cu vecinii de alaturi si de peste drum. In gradinile numeroaselor cârciumi se auzeau pâna seara târziu orchestrele de tigani.

România dadea im- presia unei tari care beneficia de un recent noroc, exaltând de bucuria ca a obtinut independenta ei deplina, ca a cucerit gloria militara si ca a devenit una din marile tari latine, un mare regat liber, bogat si important, al carui viitor se anunta stralucitor si radios. Mi-am dat repede seama ca pentru tinerii instruiti orice cariera era deschisa. Nu aveau decât sa priveasca în jurul lor pentru a-i vedea pe toti cei care, adesea plecati de la nimic, dar cu studii temeinic facute si aratând un pic de talent, ajungeau sa aiba averi, putere si influenta.

Era epoca de aur a burgheziei din România. Insa clasa burgheza nu era închisa. Ea primea în rândurile ei cu bratele deschise pe toti cei care voiau sa intre si ajutau tinerii din toate clasele sociale sa urce si sa participe la prosperitatea generala a tarii. Agricultura oferea mari beneficii, însa taranii traiau destul de greu. Ei aveau putin pamânt si trebuia sa munceasca pe terenurile marilor proprietari. Aproximativ 5 000 de persoane posedau jumatate din tara, iar cealalta jumatate era împartita restului populatiei, care numara pe atunci cinci milioane de locuitori [în 1904 ajunsese la 6 000 000]. In 1907, a avut loc însa un eveniment foarte serios – marea rascoala a taranilor, cu incendierea conacelor si castelelor, masacrarea proprietarilor si alte asemenea orori. Ea a fost cu greu înabusita. Au vrut sa ne trimita si pe noi sa înabusim rascoala [Noti Constantinide îsi satisfacea atunci, în calitate de student la Drept, stagiul militar – F.V.], dar câtiva dintre colegii nostri mai în vârsta l-au anuntat pe colonel ca nu vom trage niciodata în tarani si atunci s-a renuntat la aceasta idee. In orice caz, abia atunci mi-am dat seama ca situatia din tara nu era atât de fericita cum parea la Brasov si în saloanele bucurestene si ca traiul taranilor era destul de trist. Aceasta impresie a stârnit în rândul tinerilor o stare de spirit destul de tulbure, în care mila se împletea cu indignarea. Mizeria si nedreptatea erau atât de flagrante, încât mai târziu guvernele s-au vazut obligate sa procedeze la înfaptuirea unor reforme agrare si la o vasta expropriere, care au redus radical vastele domenii rurale de altadata. Proprietarilor le-au fost lasate doar câteva sute de hectare. A luat sfârsit perioada când ei detineau mii de hectare, iar proletarii agricoli traiau pe un petec de pamânt.

La Bucuresti, clasa burgheza vorbea curent franceza, citea carti frantuzesti, ducea o viata identica cu cea pe care ar fi dus-o la Paris si asta datorita faptului ca de 100 de ani tinerii români îsi faceau sau îsi terminau studiile în Franta. Ziarele franceze erau citite de românii instruiti, dar si de personalul de serviciu din hoteluri si restaurante, care vorbea franceza.

Am sosit la Paris într-o zi de iarna a anului 1918. Era ceata si frig. Am ajuns destul de usor la Hotel Clarence de pe strada François I, chiar peste drum de legatia noastra, unde era cazata delegatia Transilvaniei [la Conferinta de Pace] si unde se aflau si birourile. In delegatie domnea o atmosfera agreabila de falsa bonomie, cu vorbe mieroase, cu surâsuri calme, orientale. Seful delegatiei era doctorul Alexandru Vaida-Voevod, mare om politic, mare erou national transilvanean de sub regimul ungar si o mare personalitate din toate punctele de vedere. De familie nobila de vita veche, mare proprietar de pamânt, bogat, el a trait mult timp la Viena, unde a învatat toate subtilitatile si vicleniile traditionale ale politicii interne si externe a Habsburgilor. Afisa o simplitate de gentilom de tara dintr-o bucata, adesea era cinic, ceea ce îi conferea aparenta unei mari si aproape naive dreptati si sinceritati. O data ce îsi respecta subalternii, el comitea imprudenta sa-i creada pe cei care îndrazneau sa-l contrazica. Multi abuzau de el.

Vaida-Voevod avea un trecut politic glorios. Din tinerete era unul din principalii lideri ai românilor din Transilvania si, ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, el si-a riscat practic viata citind proclamatia prin care aceasta veche provincie româneasca se detasa de Ungaria. Nu era nici smecher, nici retoric, dar cunostea vicleniile politicii austriece si stia sa se foloseasca de ele, fiind maleabil si oportunist, dar ramânând în acelasi timp foarte bun, foarte întelegator si foarte generos. In politica, el putea parea cinic si brutal, în viata particulara si în raporturile umane era omul cel mai drept, mai dragut din câti îti puteai imagina, un adevarat prototip al gentilomului. Mare, puternic, cu parul grizonat dat peste cap, cu o mustata mare foarte îngrijita, purtând pince-nez, dadea impresia unui aristocrat foarte instruit, cu maniere simple si amabil, însa obisnuit sa ia decizii, sa comande, obisnuit sa spuna ce gândeste, lipsit de orice meschinarie si inspirând încredere. Nimic oriental la el! Succesul sau la Paris a fost foarte mare si a reusit sa câstige foarte repede simpatia lui Clemenceau, lui Lloyd George si chiar a lui Wilson.

In delegatie domnea un spirit familial un pic artificial, gen vienez. Mâncam si ieseam mereu împreuna, nu prea aveam mare lucru de facut si ne simteam ca în vacanta. Printre membrii delegatiei mi-am gasit multi fosti prieteni. Toti transilvanenii vorbeau foarte bine germana, dar destul de vag franceza, iar la Paris erau putin dezorientati si în special fascinati. Era chiar amuzant sa-i vezi cum faceau zilnic descoperiri de rafinament, ca si cum încercau sa devina foarte repede adevarati parizieni din Paris. Era chiar un profesor, de altfel savant si om de valoare, care în zelul sau de a fi distins mânca la restaurant cu manusile pe mâini. Nu toti însa erau asa. In general, membrii delegatiei transilvane erau oameni instruiti, faceau parte din înalta burghezie cultivata, aveau temeinice studii universitare si erau manierati. Ii dispretuiau pe românii din Regat ca nu stiau bine germana, iar cei din Regat ca ardelenii nu stiau bine franceza. Toti oamenii instruiti din Transilvania vorbeau perfect germana, iar cei din România perfect franceza. Mai târziu am avut sute si sute de studenti din Transilvania la Paris si la Grenoble, iar câtiva ani mai târziu toata burghezia transilvana vorbea franceza.

Seful cel mare al dele- gatiei românesti era premierul Ion [I.C.] Bratianu, o personalitate remarcabila si chiar putin misterioasa. Era foarte înalt, avea o barba scurta, cu ochi negri foarte frumosi, avea o prestanta extraordinara. Foarte oriental, cu un surâs placut, cu maniere fermecatoare, stia sa fie totusi si foarte taios si dur când trebuia, iar în tara se bucura de un prestigiu enorm. Era de fapt un mare conducator de oameni, însa nu un constructor. Zeci de ani cât s-a aflat la putere sau în opozitie a fost stapânul tarii si mai ales omul de încredere al regelui. Nu sunt eu acela care sa-i judece meritele sau defectele, dar în orice caz el a comis la Paris greseala ireparabila de a parasi conferinta, pentru ca Wilson nu a fost de acord sa cedeze României întregul Banat, pe care Aliatii i l-au promis cu ocazia intrarii în razboi. Nimeni însa nu s-a emotionat la Paris, iar sârbii au ramas pur si simplu stapâni pe teren.

Delegatiile noastre nu erau numeroase, dar soseau mereu din România oameni politici si ziaristi de care trebuia sa ne ocupam. Materialul de informare era pregatit de serviciile din Bucuresti si noi trebuia doar sa fim citati. In ce ma priveste, dupa ce am fost lasat un timp sa nu fac nimic, la cererea mea am fost însarcinat cu relatiile cu presa. Vorbeam curent franceza, engleza, italiana, spaniola, maghiara si chiar rusa si aveam în spate o lunga activitate de ziarist, exersata, e drept, sub diverse pseudonime, dar toata lumea stia acest lucru. Nu-mi ramânea decât sa ma pun în legatura cu lumea presei. Cunosteam deja multi ziaristi, directori si proprietari de ziare la modul încât activitatea mea putea începe imediat. Oricum, Parisul era plin de ziaristi straini, carora era suficient sa le vorbesti limba ca sa le câstigi simpatia. Era vorba de a pleda pe lânga ziare problemele pe care delegatiile noastre le sustineau pe lânga oamenii politici la Conferinta de Pace. Trebuia sa ajungem ca ziarele sa sustina interesele noastre.

Unul dintre cele mai bune mijloace de a-ti face si pastra relatii utile printre ziaristi era de a-i invita pe cât posibil la o masa într-un local bun. O masa buna, un vin bun si o sampanie buna într-un cadru de lux deschidea mai bine inimile. Ani de zile am facut acest lucru, dar într-o stricta disciplina, astfel încât sa nu-mi distrug ficatul. Mi-am facut repede prieteni în acest mediu special al Conferintei de Pace, al nenumaratelor conferinte care i-au urmat si la Societatea Natiunilor. Cred ca am ajuns sa cunosc toata aceasta lume si ca am fost repede acceptat sa fac parte din ea.

(Va urma)

Selectie de Florica VRANCEANU