Amintiri despre Vintila Horia

 Nu voi insista acum asupra celei de a doua perioade a vietii si activitatii sale, deoarece aceasta este indeobste destul de bine cunoscuta de cititorii de azi. Mai potrivit mi se pare sa evoc in cateva cuvinte epoca si imprejurarile in care l-am cunoscut pe Vintila Horia in anii junetilor noastre bucurestene.
Desi intre noi era o diferenta de varsta de vreo patru ani – ceea ce in tinerete conteaza totdeauna – as putea totusi spune ca faceam parte din aceeasi generatie. Cu precizarea doar ca Vintila Horia apartinea, sau se afla chiar in fruntea ultimului esalon de scriitori din perioada interbelica. Intamplarea – sau mai bine zis interventiile poetului – a facut ca in aceleasi zile, din luna martie 1941, la aceeasi tipografie a Cartilor bisericesti si sub aceeasi incadrare in „Colectia Mesterul Manole” sa publicam simultan cate o carte, de care el s-a ocupat indeaproape atat pentru executarea tiparului cat si pentru promovarea in publicistica vremii (anunturi, afise etc.). Era pentru el o datorie si o mandriei sa imbogateasca si sa lanseze pe piata literara „Colectia Mesterul Manole”, infiintata si coordonata de dansul, ca o anexa a revistei Mesterul Manole, de asemeni infiintata si condusa de el. Imi aduc aminte cu o vie emotie de acele zile insorite din primavara lui 1941, cand, amandoi, impartisem spatiul din atelier, masinile si lucratorii pentru imprimarea celor doua carti: Sunt frate cu un fir de iarba (peme in proza), a mea, si Cartea omului singur (versuri), a lui. Mesterii de acolo se intreceau in a ne arata satisfactia cu care contribuiau la realizarea acestor carti. La urma, ne-au oferit, in afara tirajului convenit, cate un exemplar tiparit, din proprie initiativa, cu litere aurite, asa cum stiau ei sa confectioneze si sa impodobeasca Biblii si Psaltiri in Tipografia Cartilor bisericesti de la poalele Patriarhiei. Pe cat de incantati erau ei ca ne-au facut aceasta rara surpriza, pe atat de fericiti eram noi, ca autori, cu frumoasele si proaspetele volume in mana.
Revista Mesterul Manole a aparut de la 1 ianuarie 1939 pana pe la mijlocul lui 1942, ca emanatie a unei grupari de vreo douazeci de scriitori tineri, pe care Vintila Horia i-a contactat personal si i-a strans in jurul publicatiei. Aceasta actiune a lui tinea loc de orice program si se incadra intr-o ordine logica si fireasca. Fiindca revista Mesterul Manole avea sa reprezinte ultimul val de poeti, prozatori, eseisti si critici din epoca interbelica. Primul val de scriitori si ganditori isi facuse aparitia imediat dupa intaiul razboi mondial, odata cu infaptuirea Romaniei Mari: e vorba de generatia literara de la inceputul anilor ?20, ilustrata de nume ca: Blaga, Crainic, Cezar si Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Aron Cotrus, Ion Barbu, Serban Cioculescu etc. A urmat al doilea val, al generatiei din jurul anului 1930, reprezentata de Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Comarnescu si multi altii; pentru ca, la sfarsitul deceniului IV sa intre in joc al treilea val, compus din scriitorii cei mai tineri din acel moment figurand in gruparea „Mesterul Manole”. Aceasta grupare si revista al carei nume il purta se datorau, dupa cum am mai spus, initiativei si stradaniei lui Vintila Horia. Din nefericire, membrii celui de-al treilea val de scriitori interbelici n-au mai avut nici timpul, nici posibilitatea sa-si afirme pe deplin vocatiile, deoarece razboiul i-a prins in chingile lui de fier, zdrobindu-le fortele si nazuintele. Totusi, prin revista Mesterul Manole si gruparea respectiva ei marcheaza un moment semnificativ in evolutia literaturii romane din secolul nostru.
Dar ce era revista Mesterul Manole?… Ea era conceputa, realizata si ingrijita, in cei aproape patru ani cat a durat, de Vintila Horia. Si de unde acest titlu: Mesterul Manole?… Titlul enunta un simbol. Vintila Horia era atunci un pasionat admirator al lui Giovanni Papini. Or, Papini intemeiase la inceputul carierei sale, in primii ani ai secolului XX, o revista de mare tinuta intelectuala intitulata Leonardo, evocand figura genialului artist si ganditor renascentist. Cand si-a propus sa creeze si el o revista, Vintila Horia a avut ca imbold exemplul lui Papini, in intentia de a starni in Romania o miscare de idei asemanatoare cu aceea preconizata de italian in tara lui. Nobila si ambitioasa provocare!… Tocmai in acest sens a ales ca emblema mitul Mesterul Manole, o metafora ce exprima destinul efortului creator si al sacrificiilor legate de el.
In toate actiunile pe care le intreprindea, ca redactor, ca editor, ca autor, Vintila Horia punea mult suflet, angajandu-se cu intreaga fiinta in actele culturale pe care le punea la cale si le slujea. Ca om, era un spirit larg, deschis si generos, un temperament potolit, un caracter constit, de o impecabila moralitate si un promovator fervent al sentimentului de prietenie – calitati confirmate si mai tarziu, in multiplele lui activitati din anii exilului.
Relatiile noastre s-au intrerupt in anul 1942, cand a aparut si ultimul numar din Mesterul Manole. Vintila Horia fusese incadrat in corpul diplomatic, ca atasat cultural pe langa Legatia noastra de la Roma (era un bun cunoscator al limbii si culturii italiene), si de atunci, din pricina evenimentelor ce-au intervenit, nu ne-am mai revazut niciodata. Am pastrat insa legatura cu el pe cale epistolara. Raspundea cu regularitate la orice mesaj din tara (atat cat i se putea transmite in conditiile stiute) si nu era scrisoare in care sa nu-si arate dorul de patria natala si amintirile despre oamenii si locurile unde isi petrecuse tineretea. Un consistent – ba as spune foarte important – lot din creatia lui literara isi are ca inspiratie si substrat episoade si evocari din istoria si etnologia poporului roman, al carui exponent spiritual a fost, pe meleaguri straine, pana la sfarsitul zilelor sale. S-a stins din viata acum cinci ani, in luna aprilie 1992, la Madrid. Implinea 77 de ani.