Complexul ratării presimțite – Cronica volumului „Două jurnale față în față” de Mariana Șora

Doamna Mariana Șora
(n. 1917) se află în fericita și rarisima situație de a-și putea evalua
retrospectiv  și cu o invidiabilă
luciditate lunga viață, în care a cunoscut întreaga gamă a trăirilor și în
primul rând bucuria, nu oricui dată, de a putea scrie, cel puțin în aparență,
fluent, netulburată de nici un cutremur major. Și totuși nu este ?vizibilă? în
accepția literar-mondenă de azi, ci, în schimb (avantajos schimb!) e o
scriitoare în lentă, dar fermă creștere de prestigiu. Discreția cu care s-a
impus își are explicația în câteva împrejurări, precum aceea că limba română nu
i-a fost ?maternă?, ci și-a asumat-o, e adevărat, din tinerețe, dar pe parcurs,
din mers. Sau că trăiește de câteva decenii la München, în afara centrelor de
efervescență ale vieții literare din țară, pentru care nici nu manifestă vreun
interes deosebit. Este apoi și d-sa congeneră cu ?generația amânată?, dar cu o
evoluție atipică acesteia, impunându-se mai târziu și fără aura celor trecuți
prin experiențele dure, traumatizante, ale terorii. În fine, lipsită de vocația
militantismului, dar nu și a atitudinii civice, Mariana Șora și-a cultivat
inaderența la orice ideologie, ducând o existență care n-a refuzat ipocrit un
hedonism decent, a cărui supremă voluptate constă în a face doar ceea ce vrea.
Un fel de, ex-centrică, așadar, postură pe care ea însăși o resimte frustrantă
în anii senectuții, când scrie amărâtă, contrar firii sale precumpănitor
vitaliste: ?[?] din nou sunt chinuită de această dezrădăcinare, pur subiectivă,
care n-are nimic de-a face cu locurile familiare sau străine, ci cu
singurătatea mea, cu izolarea mea de copil rătăcit în lumea mare, sentimentul
de a nu avea nici casă, nici masă, de a nu fi de niciunde [sic], exclusă din
comunitatea celor puternici, sănătoși, siguri de ei, ajunși bogați și
glorioși.? Evident, ca orice viață, și-a avut și aceasta pasajele ei
întunecate. Dar, la un ipotetic bilanț, dominant ar fi pozitivul unei existențe
libere, scutită de compromisuri și concentrată cu precădere asupra propriilor
trăiri.

Aceasta este și
impresia pe care o lasă recenta carte a doamnei Mariana Șora, Două jurnale
față în față. Un titlu cam didactic. Mai atracțios cred că ar fi fost, pur
și simplu, Jurnale, titlu suficient de sugestiv prin pluralul său, care
ar fi lăsat inițiativa comparatistă pe seama cititorului. Dar să nu căutăm pete
în soare? Volumul cuprinde de fapt două etape dintr-un jurnal pe care Mariana
Șora l-a ținut întreaga viață. Vreo doi ani de început (1938-1940) și cam tot
atâția din senectute (1991-1992). Suficient însă pentru a contura profilul unei
personalități pregnante, cu o viață interioară bogată, generoasă,
problematizantă, demnă de tot interesul. Jurnalul de tinerețe, început la 21 de
ani, este ? trebuie spus de la început ? mai puțin interesant, cum e și firesc,
decât cel de senectute. Se găsesc aici toate locurile comune din jurnalele
fetelor în floare : exaltările juvenile, înfiorările în fața primelor
revelații, a trecerii, a morții, idei definitive și expeditive impresii de
lectură, reflecții peremptorii asupra suferinței, comune celor ce încă n-au
cunoscut adevărata suferință, expresii ale stării de așteptare a ceva inefabil
ce trebuie să vină etc. Totuși, toate acestea sunt mai curând reziduuri ale
unei vârste depășite. La 21 de ani, notațiile Marianei Șora atestă o rapidă
maturizare și iau distanță față de genul romanțios, patetic-clamoros. E
perceptibil acest spor de calitate îndeosebi în acele notații unde, fără a
se angaja într-o direcție sau alta, ea își exprimă opinia și adoptă o
atitudine principial corectă, căreia, cum se va vedea din jurnalul de
senectute, îi va rămâne fidelă toată viața. În anii `39-`40, bunăoară, când
Europa se afla într-o sulfuroasă ebuliție, ea nota cu luciditate și aplomb: ?Vivere
pericolosamente ? cel mai atrăgător dintre cuvintele de ordine, întrucât
creează iluzia că pretinde adeziune la o viață mai plină. Dar nu e decât un
slogan ca și celelalte, un vid. Căci ce pericol prezintă neaderarea la
comunitate? [?] Refugiul în comunitate are același rol funcțional ca și
căutarea distracțiilor : a face să uiți aspectul direct al problemelor și a
ascunde fața morții. Comunitatea furnizează certitudini, viața personală nu dă
decât aventura minunată a căutării, dar a căutării adevărurilor [?] Detest
mulțimile [?] Îmi trebuie singurătate, îmi trebuie izolare?? Aspirația aceasta
înspre o izolare percepută ca o aventură a cunoașterii, în primul rând a
cunoașterii de sine, a purtat-o cu aceeași fervoare întreaga viață. Dacă e să
le considerăm in contextul vremii, toate paginile acestea de tinerețe au un aer
de familie comun cu jurnalul contemporan al lui Jeni Acterian. De altfel, unele
dintre cele mai interesante pagini ale Marianei Șora sunt cele în care ? de
acum în anii `90 ? citind jurnalul acesteia, nu se poate abține de la
comentarii și comparații.

Judecând după mica
frecvență cu care numele Marianei Șora apare în jurnalul lui Jeni, s-ar părea
că n-au fost prietene în accepția absolută a cuvântului. Cu certitudine însă,
au frecventat, în același anturaj, 
același mediu intelectual, artistic, monden și boem al Bucureștiului
interbelic, au avut același insațiabil apetit de lectură și aceeași inapetență
pentru politică și ideologii. Jeni a fost mai precoce: și-a început jurnalul la
șaisprezece ani ? Ioana Pârvulescu a comparat-o pe drept cuvânt cu Iulia Hasdeu
? în timp ce Mariana Șora abia la douăzeci și unu. De aici, desigur, și plusul
de maturitate din paginile ei de tinerețe. Dar tot de aici, probabil, și ușoara
condescendență din tonul ei, când comentează jurnalul lui Jeni. Ea constată la
aceasta un deficit de ?educație?. E vorba de fapt de împrejurarea că, în urma
unor dificultăți pecuniare în familie, Jeni nu urmează liceul în sistem cu
frecvență și, nefiind constrânsă nici de rigorile didactice, stilul ei de
viață, în viziunea Marianei Șora, e lipsit de orice disciplină, frivol și
?răsfățat?. ?Avea talent literar ? concede ea ? poate dădea ceva dacă era
obișnuită cu o anumită constrângere.? Dar Jeni o obsedează totuși, mereu revine
în amintirea ei, iar atunci când riscă o comparație între ele însele,
rezultatul e de o sinceritate și luciditate exemplare: ?Asemănări între Jeni și
mine, pe lângă cea esențială, obsesia morții (ce scandal ? trecerea a toate!):
dorința de a înmagazina cultura, năzuința de a scrie ? fără subiect precis și
fără muncă ordonată, tendința spre introspecție, tăierea firului în patru,
orgoliul intelectual, aceeași bucurie exaltată văzând strălucirea soarelui,
visul dragostei totale ? care să fie prietenie, înțelegere pe multe
planuri, tandrețe și acord în senzualitate.? Notația datează din decembrie
1991, când Mariana Șora avea 74 de ani, și se referă, evident, la vremea când
scrisul ei se remarca printr-o ?voinicie caldă?, cum inspirat l-a caracterizat
doamna Lia Ghimpu, îngrijitoarea ediției și semnatara postfeței. Dar, lipsită
de orice șansă, Jeni Acterian murise în 1958, la 42 de ani, lăsând în urma ei
doar acest jurnal pe care Dan C. Mihăilescu l-a situat corect în lungul șir ?al
cărților ratării?.

Ceea ce nu se poate
spune în nici un caz despre Mariana Șora, cu longevitatea ei creativă, chiar
dacă opera care s-a configurat în urma sa nu este consecința unei viziuni
integratoare, ci a unui tip de creație ad libitum, nesupusă nici unei
strategii, ci la discreția inspirației, ideii sau capriciului de moment, cum ea
însăși recunoaște cu regret. Cu atât mai notabilă această împlinire, oricât
i-ar reproșa inconsistența, cu cât și dânsa a trăit ?acel complex al ratării
presimțite de care am suferit atâția din generația noastră? (decembrie,
1991). Se include, deci, și pe sine. Problema o preocupă, căci, în aprilie
1992, revine mai explicit: ?A fost oare și la noi o problemă a generației ? Mai
toți ? intelectualii desigur ? am crezut în valoarea indiscutabilă a gândirii,
culturii, creației și cei mai mulți n-au dat nimic notabil fiindcă nu și-au
ales un domeniu concret, cu munca, ordinea, disciplina pe care le cere și cu un
rezultat. Fumuri, ceață, nespecializare era cuvântul de ordine ? deci tot un
fel de genialitate ? la romantici era vizată, cu urmarea inevitabilă a
neseriozității, a risipirii, a diletantismului.?

În lămuritoarea sa Postfață,
doamna Lia Ghimpu afirmă că ?Mariana Șora scrie, nu încearcă să-și explice de
ce scrie.? E un punct în care mă disociez de opinia d-sale, întrucât,
dimpotrivă, am încheiat lectura acestui jurnal, îndeosebi a celui de senectute,
cu impresia că totul, chiar când vorbește despre chestiuni fără vreo tangență
aparentă cu creația, totul se focalizează în cele din urmă, fie și în
subsidiar, problemelor creației, motivațiilor, condițiilor și rigorilor ei. De
altfel, chiar doamna Lia Ghimpu revine de îndată cu constatarea corectă că ?o
mare parte dintre consemnări vizează problematica artistului și a creației și
nu atât întâmplări cotidiene.? Un amănunt semnificativ în acest sens este acela
că reflecțiile asupra jurnalului ca gen literar revin pe tot parcursul
însemnărilor Marianei Șora. Propriul său jurnal se asociază tipului de jurnal
al lui Ernst Jünger, pe care ea însăși îl definește ca fiind axat ?pe exprimare
îngrijită, pe observații și reflecții și numai în subsidiar pe elemente
autobiografice.? Dar, spre deosebire de Jünger, Mariana Șora derapează uneori
și în detaliul anost (?Spălat pe cap, făcut baie, frecat cadă, pedichiură și mă
simt extenuată?), iar preocuparea pentru acuratețea stilistică nu pare a-i fi
prioritară. Modelul său absolut în materie de jurnal rămâne totuși Gide.
Jurnalul acestuia o însoțește toată viața, revine necontenit la el, îl
comentează, îl analizează, îi despică firul în patru.

Odată cu înaintarea
în vârstă, problematica ei existențială se agravează. Se păstrează în primul
rând, perceptibil pretutindeni, în ciuda latenței sale, un dubiu asupra
propriei împliniri, reziduu peste ani al ?acelui complex al ratării presimțite?
care a marcat întreaga sa generație. Căruia i se adaugă acum, cu accente tot
mai grave, neliniștile metafizice augmentate de conștiința unui sfârșit iminent
și de imposibilitatea dobândirii unei certitudini în credință. Mariana Șora se
află în situația tatălui deznădăjduit din Evanghelie: ?Cred, Doamne, ajută
necredinței mele!?, –  iar paginile
sale agonale, de luptă pentru dobândirea unei certitudini, sunt dintre cele mai
tulburătoare. Când spun asta, mă gândesc în primul rând la acel moment mistic,
în care trăiește revelația unei epifanii, convinsă că a vizitat-o Dumnezeu.
Pentru ca, imediat după înalta fervoare a acelei clipe, să recadă în terestru:
?Minunea, dacă a fost într-adevăr, și-a lăsat amprenta pentru prea
puțină vreme. Îmi voi găsi dubiile, „negreala„, tristețile și disperările
prea curând.?

Cornel Ungureanu
amintește în Prefața sa de afirmația pe care o făcuse în 1996: ?E cel
mai important jurnal al literaturii române.? Sigur, d-sa o cunoaște personal pe
doamna Mariana Șora, au stat de vorbă, a intervievat-o, a citit o bună parte
dintre aceste caiete încă inedite, vorbește despre evocarea unei Timișoare
culturale interbelice, precum și a unor ?prietenii exemplare din anii `30 și
`40: cele dintre familia Șora și Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu.?
Evident, Cornel Ungureanu știe mai multe, a pătruns mai adânc în textul, zice
dânsul, greu descifrabil al acestor caiete. În ce mă privește, după lectura
celor Două jurnale față în față, am rămas cu insatisfacția de a nu
cunoaște încă episoadele cele mai importante ale acestei vieți. Din calitățile
puținului care ne-a parvenit prin acest prim volum se poate deduce însă că ne
aflăm în fața uneia dintre cele mai importante jurnale din cultura noastră,
prin întindere și prin complexitatea problematicii abordate implicit. O carte
în care obsesia ratării care a terorizat generația Marianei Șora e încă
prezentă, dar care nu e, în cele din urmă, nicidecum o carte a ratării. Firesc
ar fi ca, odată pornită, această editare să fie continuată cu sistemă și filologică
acribie.