Constantin Giurescu, model de proza istorica

Într-o viata de om scurta (a murit la 43 de ani, la 20 octombrie 1918) a îmbogatit istoriografia româneasca cu opere de o valoare deosebita, cu viziuni noi în ceea ce priveste institutiile feudale, relatiile si clasele sociale în Evul Mediu românesc, a publicat editii critice din cronici s.a.

A fost membru corespondent (1909) si titular (1914) al Academiei Române.

La 25 de ani de la trecerea sa în nefiinta, prietenii, colaboratorii si cei care i-au continuat cercetarile au alcatuit si publicat (în 1944) un volum comemorativ, cu evocari, studii, comunicari etc.

Între acestea, si textul semnat de fiul sau, academicianul Constantin C. Giurescu (1907-1977), intitulat Cum lucra Constantin Giurescu, din care reproducem câteva fragmente.

Pentru cursivitatea lecturii, nu am mai marcat întreruperile din text. Titlul si interventiile din parantezele drepte apartin redactiei. (I.L.)

Am socotit ca este folositor a înfatisa felul de lucru al lui Constantin Giurescu pe care un învatat strain [Marcel Emerit, membru al Institutului Francez din România, profesor de istorie la Universitatea din Alger] l-a comparat cu Fustel de Coulanges si ale carui opere istorice pot servi ca exemple. În acest scop m-am folosit de amintirile mele – trecusem în clasa VIII-a de liceu când tatal meu a închis ochii – si mai ales de cartile si însemnarile lui. Ele îngaduie o reconstituire fidela a procesului de elaborare a lucrarilor, de la investigatia bibliografica pâna la pregatirea unei noi editii.

Citirea cartilor era însotita întotdeauna de sublinierea ideilor principale si de adnotatii marginale. Acestea din urma aveau adesea un caracter critic, cuprinzând obiectiuni si argumente împotriva parerilor formulate în text; uneori erau rezumative, redând, printr-un cuvânt sau o propozitie, cuprinsul unui pasaj întreg; alteori, în sfârsit, cuprindeau trimiteri la pasaje similare, în scop de confruntare, sau indicatia – prin cuvântul vide! – ca afirmarea trebuie controlata.

Constantin Giurescu dadea o deosebita atentie ineditului. și în cercetarile sale asupra cronicelor, ca si în acelea asupra vechii noastre organizari sociale si financiare, el facea apel în primul rând la manuscrisele si documentele de la Academia Româna si de la Arhivele Statului. Ani de zile, în fiecare dupa-masa, pe la doua si un sfert, doua si jumatate, l-am vazut plecând la Arhive unde copia, timp de câteva ceasuri, documentele care îl interesau. Acest material inedit l-a ajutat mult sa ajunga la concluzii noi, adesea senzationale, în problemele pe care le trata.

E suficient sa citeasca cineva notele care însotesc textul celor trei lucrari privind clasele noastre sociale (Vechimea rumâniei în tara Româneasca si legatura lui Mihai Viteazul. Despre rumâni, Despre boieri), pentru ca sa-si dea de îndata seama de locul preponderent pe care-l ocupa materialul documentar inedit. Aceasta explica, în parte, si caracterul de noutate pe care-l aveau întotdeauna studiile lui precum explica, iarasi, în parte, si durabilitatea lor.

O preocupare de capetenie a lui Constantin Giurescu a fost întotdeauna arhitectura lucrarii. Cauta sa-i dea o forma cât mai logica si armonioasa, asa încât îmbinarea diferitelor parti sa se faca nesilit, organic, iar argumentarea sa aiba un caracter, as zice, matematic.

Parintele meu era, de altfel, un spirit logic, geometric; când a ispravit liceul, se gândea la un momentdat sa urmeze matematicile; a audiat chiar, în anul întâi, în primele luni, cursuri de matematica, la Facultatea de știinte. (Mi-a povestit aceasta când, ispravind clasa a patra de liceu, în 1916, trebuia sa aleg sectia moderna sau reala, pe care s-o urmez.)

Caracterul de riguroasa demonstratie, de încatenare [îmbinare] logica a lucrarilor lui, a impresionat pe toti cei care le-au citit; se poate spune fara exagerare ca ele constituie, în istoriografia româna, un ?summum” în aceasta privinta.

Redactarea o facea cu deosebita grija; cauta sa gaseasca expresia sau forma cea mai potrivita ideii pe care vroia s-o formuleze. Nu arareori se întâlnesc, în manuscrisele sale, câte trei-patru redactiuni succesive pentru o fraza sau chiar un pasagiu întreg. Revenea asupra unui text scris, adaogând sau stergând, pâna când ajungea exact la forma dorita.

Dupa ce ispravea redactarea, transcria pe curat. N-a trimis niciodata la tipografie un manuscris care sa nu fi fost copiat din nou, de mâna lui. Cu ultima lucrare, Despre boieri [aparuta postum în 1929], n-a mai apucat sa faca aceasta operatiune; am facut-o eu, respectând, bineînteles, în totul, redactia lui, desi aveam indicii ca intentiona sa-i aduca, în câteva locuri, modificari.

Nu facea parada de eruditie, nu cauta sa impresioneze prin citate straine sau printr-o bibliografie uriasa. Nu cauta efecte literare; ceea ce urmarea era sa convinga, sa demonstreze adevarul afirmatiilor sale. De aceea, documentarea, mai ales pentru partile noi, în care expunea pareri originale, era foarte bogata. Un exemplu îl constituie cele trei studii de istorie sociala, amintite mai sus, impresionante prin masa materialului documentar, în mare parte inedit, pe care se sprijina.

Dar, fara s-o fi urmarit, Constantin Giurescu a reusit sa dea lucrarilor sale istorice si o valoare literara: aceea care rezulta din întrebuintarea unor mijloace perfect adecvate scopului urmarit. Aceste mijloace sunt: proprietatea termenilor întrebuintati, puterea si finetea demonstratiei, masivitatea documentarii, arhitectura sau perfecta încatenare si proportionalizare a diferitelor parti componente. Nu e de mirare asadar ca un fragment dintr-o opera a lui (Documente si Regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu), si anume acela în care se face portretul voevodului, a fost reprodus în manualele de limba româna din liceu ca model de proza istorica.

Corecturile le facea cu grija; ele erau în numar de trei: una la spalturi, doua în pagini. Cauta sa nu-i scape greseli de tipar si, în genere, izbutea. Lucrarile sale, în special acelea din ultimul timp, se remarcau si sub acest raport, printr-o deosebita acuratete. În anii, mai grei, ai începutului, tiparea toate exemplarele unei lucrari, pe aceeasi hârtie; apoi a tiparit si exemplare pe hârtie speciala, pentru prietenii si cunoscutii sai. Un asemenea exemplar, legat cu câte o foaie alba între foile tiparite, îi servea pentru a tine la curent lucrarea cu noile descoperiri documentare sau cu noile observatii si cercetari; pe aceste foi albe, uneori însa si pe marginea textului tiparit, însemna tot ce îi putea servi: astfel, el pregatea si o eventuala noua editie.

Alcatuite în acest chip, nu e de mirare ca studiile lui Constantin Giurescu au o remarcabila valoare, ca ele se citesc mereu cu acelasi interes, ca rezultatele lor n-au fost infirmate, dupa trecere de decenii.