Convorbire cu Constantin Eretescu

l.  Stimate domnule Constantin Eretescu, cum vedeti acum, dupa mai bine de 20 de ani de exil în America trecutul Dvs: copilaria basarabeana, adolescenta si tineretea petrecute în România, acei ani ai formarii Dvs. ca personalitate si apoi plecarea definitiva, conflictul cu autoritatile comuniste, cu ideologia?

            Oricât de unica mi s-ar parea, viata mea nu e deloc neobisnuita. Eu sunt numai unul din zecile de mii de romani basarabeni care s-au refugiat în inima patriei atunci când provincia a fost ocupata de rusi. Si apoi, din nou, unul din zecile de mii care nu au mai suportat dictatura comunista, s-au dus într-o buna zi la Pasapoarte si au spus, gata îmi iau lumea în cap. Intre cele doua capete, viata de zi cu zi, cautând normalitate într-un context social cu nenumarate aberatii si excentricitati. Partea iesita din comun este ca în viata mea au încaput doua emigrari, ca si cum una n-ar fi fost deajuns. 

             Basarabia este un loc care, pentru mine, exista numai în vis. Nu m-am mai dus acolo niciodata. Cum as putea sa-l confrunt cu realitatea, atunci când stiu bine ca imaginile mele nu de acolo îsi trag seva si ma hranesc? România în care am venit  (aveam atunci sase ani), era, prin comparatie, un loc aflat sub stapânirea mizeriei. Drept e ca era vreme de razboi, ca dupa aceea a urmat foametea, iar dupa ea represaliile, teama ca vom ajunge în Siberia ca toti ceilalti ?repatriati? si drept e ca am nimerit, dintre toate locurile posibile, în Ferentarii Bucurestiului, dar astea doar au facut mai concreta deceptia. Tot ce puteai sa faci în aceste conditii era sa te revolti, sa-ti dezvolti ghimpi. Prima ocazie serioasa s-a ivit pe când eram în anul întâi la Facultatea de filozofie, când am tinut sa spun ca Basarabia este un pamânt românesc, ocupat de sovietici. A urmat excluderea din UTM, dar lucrul n-a fost uitat si patru ani mai târziu, cu un semestru înainte de absolvire, am fost si exmatriculat. Ma mir si astazi ca nu m-am lasat pagubas. In fapt, as fi facut-o. Tata-meu a fost acela care s-a dus luni de zile la Ministerul învatamântului ca sa se milogeasca sa fiu reprimit. Apoi, când am avut iluzia ca viata intra în normal, m-am trezit cu interdictia de a pleca din tara. Fusesem înainte în Statele Unite timp de un semestru sa predau folclor la Indiana University din Bloomington, ma întorsesem. Dupa zece ani de stat sub obroc, am sarit în aer. Am venit într-o America, unde timp de câtiva ani buni am facut  efortul de a ma adapta la o lume care, orice-ai face, te trateaza ca pe un strain si pe care sfârsesti prin a ti-o înstraina. (Asa am descoperit ca sistemul ierarhiilor sociale din noua mea tara este la fel de rigid si de închis ca cel al castelor din India. Integrarea este realitate numai pentru cei care  ramân pe treapta de jos, acolo unde egalitatea nu are semnificatie.) Am obtinut dreptul de a umbla prin lume, dar asta cu pretul îndepartarii de România. Am avut norocul sa-mi practic meseria, dar ceea ce faceam nu interesa pe nimeni. Mi-am pierdut prietenii si nu am fost capabil si nici doritor sa-mi fac vreunul dintre localnici. Am avut surpriza sa constat ca fiecare american, dar fiecare, este sau poate deveni un informator care-si spioneaza aproapele. Asta m-a silit sa reconsider spaima cu care plecasem, ca unul din trei sau din patru români e turnator. Am învatat ca poti sa primesti nimic, si sa ti se ceara sa-ti declari gratitudinea pentru generozitate. Gain some, lose some, se spune,  dar ceea ce câstigi nu compenseaza pierderea.

            2. Cum ar trebui interpretata afirmatia Dvs. din romanul cel mai recent, In cautarea Alexandrei (Cartea Romaneasca, l999) potrivit careia trecutul se schimba, devenind altul de fiecare data când te uiti în urma?

             Ceea ce vreau sa spun este ca un eveniment oarecare, prin simplul fapt ca s-a consumat în trecut nu devine o fosila a memoriei. Trecutul este reevaluat continuu. Un proces dinamic. Rezultatele sunt mereu diferite. Daca n-aveti nimic împotriva, am sa dau un exemplu. Sa zicem ca luam trei obiecte, le punem pe o masa si punem zece elevi sa le deseneze. Cand te uiti la produsul final ai surpriza sa constati ca schimbarea unghiului, distanta au facut ca cele trei obiecte sa se afle de fiecare data intr-o relatie noua. Cel care s-a catarat pe masa le-a vazut altfel decât cel care a stat pe jos. Lucrurile se petrec la fel cu întâmplarile. Fie ca e vorba de evenimente sociale, fie ca e vorba de relatii interumane. Timpul schimba natura relatiilor; distanta are acelasi efect. Ca sa nu mai spun ca noi însine suntem mereu altii. Ceea ce spun nu este nou. Adeseori uitam totusi ca trecutul e o lava care clocoteste în permanenta. Cred ca cel mai greu ne vine sa admitem ca istoria se rescrie si ea continuu.

             3. In revista Origini publicati de o buna perioada de timp fragmente dintr-o carte în manuscris cu caracter memorialistic. Sunteti un nostalgic iremediabil?

             Nu sunt sigur ca nostalgia este cea care ma împinge sa scriu notele pe care le cuprind sub titlul Periscop. Nu sunt toate legate de trecut; unele privesc prezentul imediat, pentru care nu simt nici admiratie, nici afectiune. Le-as socoti mai degraba observatii cu caracter sociologic. Am fost, cu, sau – cel mai adesea – fara voia mea, martorul unor situatii care mi-au relevat un ungher putin luminat, fie înalt, fie, deplorabil, al sufletului omenesc, care m-au emotionat, mi-au deschis ochii asupra lumii. Stiu ca altii au avut trairi similare, multi altii le vor avea. Ma întâlnesc cu cei care vor recunoaste în episoadele mele detalii ale propriei lor existente. Le ofer celor care vor veni o scurtatura, o cheie în întelegerea unei vieti traite în acest timp, în acest loc, în acest context. Incerc sa dau întâmplarilor dramatice o dimensiune umana, sa gasesc o nota mai profunda în cele triviale. Din toate caile posibile prin care se poate face acest lucru, am ales-o pe aceea a unui set limitat de  momente-emblema. In ultima vreme am vazut prea multe carti biografice. N-as avea nici un elan sa contribui si eu cu una.

             Trebuie sa marturisesc ca nu e un manuscris încheiat. E un proiect care evolueaza din mers. Mi-am propus totusi ca anul acesta sa dau textului o structura, sa astup gaurile pe care eu singur le-am sapat si sa-l public sub forma de volum.  

4. Cum v-ati descoperit vocatia pentru literatura? Ca profesor de limba romana si cercetator la Institutul de folclor nu v-au dat târcoale muzele? 

            Eu am scris literatura de cand ma stiu, in mod sigur din scoala elementara. Poeziile lui Ovidiu Zotta, coleg si scriitor care ulterior s-a dedicat literaturii pentru copii, si ale mele stateau mai tot timpul la gazeta de perete. Sfârseam  intotdeauna prin a le sti pe ale lui pe dinafara. Erau, de altfel, mai bune ca ale mele. S-ar putea ca aceasta prima dezamagire sa ma fi îndreptat spre proza.

            Implinisem douazeci de ani, eram student, când m-am dus la un cenaclu. Erau in Bucuresti la vremea aceea doua cenacluri literare: Paun Pincio, în localul Casei de cultura a sindicatelor, de lânga primarie, si D.Th.Neculuta. Cred ca mai era unul al profesorilor, dar acela era un club închis. Eu m-am dus la Neculuta, care-si avea atunci sediul la Observatorul astronomic, pe Ana Ipatescu, într-o camaruta de la subsol. Sedintele se tineau luni seara. Acolo am citit pentru prima data în public. L-am frecventat câtiva ani buni, cinci, poate ca sase. Intre timp cenaclul s-a mutat în piata Lahovary, iar de acolo pe Eminescu. O vreme am fost chiar în biroul lui de conducere. Câteodata eram în criza de materiale, asa ca am citit în diverse ocazii tot soiul de proze, care nu mai exista, bineînteles. Dar, mai presus de asta, acolo am încheiat prietenii care au rezistat multor încercari. Nu ma îndoiesc acum ca erau printre noi oameni trimisi sa ne asculte, turnatori, dar noua nu ne pasa de ei deloc. Era în noi atâta foame de viata, fugeam asa de repede, ca relele n-apucau sa ne prinda din urma.  Ma bucuram apoi sa întâlnesc oameni inteligenti, cu niste idealuri cât cerul. Era o placere sa te confrunti cu ei. Veneau acolo Teodor Pâca (el de altfel locuia într-o camaruta lipita de sala de sedinte de la Observator si putea sa asculte din pat ce se vorbeste), Tudor George, Calin Gruia, Al. Calais, Mircea Anghelescu, Virgil Mazilescu, Iosif Naghiu, altii inca. Istoria litaraturii românesti din deceniul cinci si sase ar trebui cândva sa dedice un capitol acestor cenacluri, fiindca acolo au crescut scriitori într-o atmosfera incomparabil mai libera decât aceea din interiorul redactiilor. In afara de scriitori, cenaclurile erau vizitate de tot felul de persoane cu preocupari intelectuale sau de figuri ale boemei bucurestene. La Pincio venea, de pilda, Gerber, un personaj pitoresc, devenit erou literar gratie unui roman binecunoscut al lui Matei Calinescu. Un barbat scund, masiv, pilos, guraliv, extrem de inteligent. Insotit mereu de o blonda subtire, mladioasa, tacuta, care statea lipita de el de parca ar fi fost sudati la solduri. Imi amintesc de o seara în care ne-a întretinut pe tema relatiei dintre literatura si muzica, un fel de corespondente baudelairiene, observatii fine pe care le expunea cu verva si cu umor.

            In lumea cenaclului am cunoscut direct primele drame umane. Vasile Vaduva, autorul unui volum de povestiri, Rugati-va pentru mine, a murit de leucemie; Nicolae Margineanu, autor si el al unui volum de proza, a murit înainte sa împlineasca treizeci de ani, Teodor Ursu (pe numele lui adevarat Coporan) si Pandele, prozatori si ei, au murit si ma tem ca n-a ramas nimic de pe urma lor, un poet, Rodin, a disparut în chip misterios în vreme ce-si facea concediul la Calimanesti. Au fost  apoi arestatii: Pâca a fost trimis sa taie stuf în delta, de unde s-a întors neom, Dumitru Alexandru, poet cu un talent extraordinar, care a sfârsit scriind proza, a fost arestat împreuna cu un grup, turnat de un om trecut prin reeducarea de la Pitesti si transformat intr-o unealta a securitatii. La acestia se adauga exmatriculatii din facultate: Constantin Georgescu, un prozator care a publicat mai multe romane despre viata taranilor de pe Baragan, dat afara de la Institutul de teatru, eu de la filozofie. O incidenta a mortii si distrugerii mult mai mare decât în ansamblul societatii, care era si ea traumatizata de drame, fiindca acolo eram doar o mâna de oameni. Au urmat apoi plecarile. Dintre cenaclisti au plecat Gabriela Melinescu, Ilie Constantin, Miron Kiropol (pe atunci semna Chiropol, purta o pelerina neagra, croita ca un clopot si parea descins direct din lumea romanticilor germani), Rodica Iulian, George Carpat. Unii s-au pierdut definitiv, cum ar fi Sanda Danes, o poeta care s-a casatorit cu un algerian si a parasit tara si odata cu ea si poezia. Pe la mijlocul deceniului sase, când m-am mai dus o data la cenaclu, totul se schimbase. Duhul care l-a animat cu doar câtiva ani înainte era stins. Intre cei prezenti era si Adrian Paunescu.

    Eu am debutat în ?67 si nu în România. Nu mai tin minte împrejurarile, dar câteva povestiri ale mele au ajuns cumva la Alexandru Niculescu, profesor de LRC la facultate. El tocmai se întorsese de la un lectorat la Viena. Cum ramasese în termeni buni cu fostii lui studenti, i-a dat textele lui Max Demeter Peifuss, care le-a tradus si a publicat în Austria un volum de proza romaneasca moderna. Erau inclusi acolo Sorin Titel, Dumitru Tepeneag si eu cu povestirea Tramvaiul. Câteva alte naratiuni scurte au fost difuzate la Deutsche Welle. Va dati seama ca o saptamâna mai târziu un ofiter de securitate se prezenta la directorul Institutului de folclor sa afle ce-i în capul meu.

            Un singur lucru înca. Proza mea de atunci intra în categoria care azi se numeste  onirica. Onirismul era în aer. Stiu ca azi unul sau altul îi reclama paternitatea. Dar onirismul nu a fost inventat de nimeni. Era mijlocul prin care puteam eluda rigorile retetelor admise. 

            5. Ati publicat în l988 romanul Noaptea, apoi în l995 Pensiunea Dina. Jurnal de emigratie, în l999 romanul In cautarea Alexandrei, care v-a consacrat ca prozator de talent. Anul trecut, la Criterion Publishing a aparut o piesa de teatru, Marturiile târzii ale unui pretins martor ocular. Ce titluri adaugati anul acesta bibliografiei deja existente?

            Daca o sa vrea Dumnezeu o sa-mi apara volumul Pasarea de fier si fluturii, care cuprinde trei povestiri si Party cu un ceas mai devreme, un roman politist cu o cheie politica, un text vechi, pe care-l dadusem la publicat înainte sa parasesc tara. Redactorul de atunci al editurii m-a chemat la el, a scos manuscrisul din sertar si mi l-a restituit cu un zâmbet. ?Dumneata chiar crezi ca noi suntem prosti si o sa publicam asa ceva?? Romanul a aparut în foileton în America, dar nu în volum. Mai am doua manuscrise la edituri, dar nu stiu nimic despre soarta lor. Imi vine tot mai des sa spun ca sunt un persecutat.            

             6 Credeti ca exista o delimitare arbitrara între literatura româna scrisa în tara si cea a exilului?

            De ce-ar fi? De altfel, chiar Dvs. vad ca numiti o asemenea delimitare  arbitrara. Eu nu vad vreo deosebire nici între literatura basarabenilor din Republica Moldova si cea a românilor de cealalta parte a Prutului. Scriitorii români de la Cernauti, din Banatul sârbesc, de la Tel Aviv  ori de la New York sunt la fel de români ca cei de pe Calea Victoriei din Bucuresti. Ceea ce-i uneste este limba comuna. Ei aduc în literatura româneasca lumi noi, conflicte, situatii si descriptii inedite, modalitati noi de exprimare. In felul acesta ei îmbogatesc si coloreaza literatura tarii lor de bastina.

            Deosebirile încep în momentul în care un român decide sa scrie într-o alta limba. Nu cetatenia, ci apelul la alta limba îi schimba statutul. Asta s-ar întâmpla de altfel si daca acest scriitor ar locui în tara. Acestia nu mai sunt scriitori români. Pot fi de origine româna. Noi avem în acest moment scriitori de origine româneasca, autori în limbi ca franceza, maghiara, spaniola, engleza, germana. Putem sa-i traducem, sa-i cunoastem, de ce nu?, dar aceia dintre ei care nu au folosit vreodata limba româna nu sunt scriitori români. Ei au ales o alta limba ca vehicul de comunicare. Apartin de drept literaturii acelei limbi. Se pot aduce aici contraargumente. Pe Dimitrie Cantemir îl socotim scriitor român cu toate ca opera lui principala a fost scrisa în latina, vad ca noul Dictionar al scriitorilor români îl include si pe Antioh Cantemir, pe Cioran sau Ionesco cu toate ca au scris în franceza. Aici situatiile nu sunt identice. Cantemir-tatal, domnitor în tara lui, are dreptul legitim de a fi inclus printre scriitorii români pentru ca el a scris o buna parte a operei în aceasta limba, iar partea urmeaza întregul. Cam la fel se întâmpla cu Cioran si Ionesco. In cazul acestora din urma, ei s-au format in spiritul traditiilor noastre literare, s-au facut si ecoul sufletului românesc în timpuri de cumpana, au aparat idealurile concetatenilor lor aflati la greu. Dar Antioh Cantemir n-are nimic de-a face cu românii, el s-a nascut la Istanbul si a murit la Paris, n-a scris un cuvânt pe româneste, este un reprezentant al clasicismului rus si sunt sigur ca un specialist în literatura rusa ar fi extrem de mirat sa vada ca un scriitor clasic al lor e considerat român. Este ca si cum literatura africana l-ar reclama pe Puskin, fiindca un inaintas al lui a fost negru. Situatii ca aceasta s-au mai ivit si sunt sigur ca vor fi înca mai multe în viitor. Delimitarea aici se justifica si trebuie trasata o frontiera.

            Criteriul pe care l-am introdus nu mai functioneaza în cazul artistilor care se exprima prin alte mijloace decât limba. Un pictor, un compozitor, un violonist este român în masura în care doreste acest lucru. Intr-o lume fara frontiere, un cântaret, ca sa dau un exemplu, poate trai la Melbourne si totusi sa fie român, daca asta este ceea ce declara el ca este. Cu scriitorii e altfel.

            7. Ati colaborat la emisiunile Europei libere si ati redactat o publicatie de atitudine, Lupta. Ce ecou au avut luarile dvs. de pozitie fata de relele din tara aflate sub regim dictatorial? 

            Au fost putini românii din exil despre care poti spune cu certitudine ca au intrat în dialog cu cei din tara. Noel Bernard, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca sunt câtiva dintre cei care au influentat gândirea conationalilor nostri. In mod neasteptat, ei au influentat chiar si regimul comunist, au pus frâna unor abuzuri pe cale de a fi declansate, au schimbat decizii luate. Un dialog pervers, dar real. Cei mai multi au informat ascultatorii despre ceea ce se petrece în occident, care sunt ideile care circula, ce a mai aparut în diferite domenii, care sunt opiniile personalitatilor politice, modul în care functioneaza institutiile democratice si, în paralel, privatiunile la care sunt supusi conationalii nostri, abuzurile la care îi supune regimul dictatorial. Ecoul acestor contributii nu poate fi masurat individual, ci colectiv. Si, din acest punct de vedere, se poate spune ca a existat un ecou. Dovada ca toata tara era pornita împotriva celor care se aflau la putere. Sigur ca viata de toate zilele le dadea argumente suficiente în acest sens. Exilul, prin vocile lui de departe a contribuit însa si el mult la definirea pozitiei politice.  Daca n-ar fi fost decât cei trei pomeniti mai înainte, vocile lor, oricât de autoritare, n-ar fi avut ecoul pe care l-au avut. Regimul i-ar fi putut anihila, trecându-i în categoria unor excentrici aberanti. Acest lucru nu a fost cu putinta, pentru ca în spatele lor erau multi altii.

            Ziarul Lupta, care a aparut initial la Paris, a avut o alta functie. Aceea de a uni exilul. E un lucru cert ca ziarul ajungea în mâinile celor de la Bucuresti, de altfel, noi expediam un numar de exemplare la tot felul de institutii, inclusiv la CC, asa, ca sa se stie. Dar destinatarii principali erau compatriotii nostri din afara tarii. E un lucru stiut ca românii din strainatate, veniti în momente de cumpana ale istoriei, au vederi politice diferite, la care nu au vreun motiv sa renunte. Dar ceea ce putea sa-i uneasca era anticomunismul. Asta este ceea ce a urmarit sa realizeze Lupta, un ziar al carui director a fost si continua sa fie Mihai Korne. Eu am fost, timp de aproape zece ani, redactorul editiei americane. Am publicat acolo probabil ca sute de articole atât sub nume propriu, cât si sub tot felul de pseudonime. Ceea ce am facut noi a fost important, fiindca în deceniul opt regimul de la Bucuresti a pornit o adevarata ofensiva împotriva exilatilor. El a subventionat aparitia a cel putin trei periodice, doua la New York si unul la Montreal. Mai era Tribuna Romaniei, care se tiparea la Bucuresti si era distribuita generos romanilor din afara. Misiunea lor era sa distraga atentia de la problemele reale, sa provoace disensiuni între români. N-au reusit. Parte din merit ne revine si noua.

            8. Stiu ca ati predat cursuri de antropologie  la Rhode Island School of Design. Ce impresie v-au facut studentii americani? 

            Rhode Island School of Design e un institut superior de arta. El produce pictori, sculptori, arhitecti, ilustratori de carte, specialisti în design industrial, ceramica, moda. Corpul lui studentesc e diferit de cel al studentilor obisnuiti. Daca pe strada vezi o fata cu parul verde, cu un mic tatuaj pe obraz si cu o perla sau doua în barbie, poti sa fii sigur ca e studenta la RISD (rizdi, cum spun ei). Asa ceva ar fi de neconceput pentru un student de la Brown, Harvard sau Yale. Preocuparile lor sunt si ele diferite. Fiecare are un studio, cel mai adesea un spatiu de trei metri pe trei într-o hala imensa, separat de ceilalti prin pereti de placaj, în care-si petrece tot timpul, ziua, noaptea, pictând, rasucind metale, lovind piatra, mai dormind încovrigati pe un palton vechi aruncat într-un colt. Pe la sase dimineata se duc la un bar deschis tot timpul, manânca un sandvici, beau o cafea, trancanesc putin si se duc la scoala. Sa nu uitam ca un student la RISD plateste anual taxe scolare de peste 25.ooo de dolari. La pretul asta el nu-si poate îngadui sa absenteze, sa nu-i pese. Cursurile de liberal arts, cele care le largesc orizontul intelectual, sunt, pentru ei, frisca pe care o pui peste tort. Utile, dar nu esentiale pentru meseria de baza. Atunci când judeci cunostintele unui asemenea student trebuie sa ai în vedere mai multi factori decât cei pe care i-ai avea atunci când evaluezi un student de la o universitate ?clasica?. Un tânar cu har pentru artele plastice nu este neaparat unul interesat sa citeasca, nu e un intelectual. El vede – în sens literal – lucruri. Unii sunt dislexici, el vrea sa scrie caruta si-i iese camion. Sigur ca printre ei sunt si copii care au citit, care sunt interesati sa stie, care scriu si se exprima bine. Cei mai multi dintre ei sunt absolventi de licee particulare. As spune ca studenti cu adevarat buni sunt în mod cert tinerii asiatici. Dar, daca te duci ani de-a rândul sa le vezi expozitiile, mai ales pe cele deschise pentru obtinerea diplomei, ajungi sa-i apreciezi mai bine pe studentii fara mari merite intelectuale. Ei se exprima mai bine prin arta. Exista o compensatie.  

9. Intr-un articol observati un lucru foarte interesant, anume acela ca procesul de învatare a noii culturi, în cazul emigrantului, are loc invers de cum stiam noi, adica nu de la parinti la copii, ci dimpotriva, de la copii la parinti. Cum va explicati aceasta inversiune?

            Ma bucur ca observatia asta v-a retinut atentia. Fiindca este, întra-adevar, un fenomen interesant. Enculturatia este un proces pentru care, în mod normal, raspunzatoare este generatia vârstnica. Parintii, în primul rând. In societatile moderne, scoala preia o parte din functie. Stabilitatea si continuitatea unei culturi depind de calitatea enculturatiei. Fiecare generatie e programata nu numai sa copieze comportamentul generatiei anterioare, dar si sa recompenseze comportamentul care corespunde tiparelor propriei experiente si sa pedepseasca, sau sa nu recompenseze comportamentul care nu se supune normelor acceptate. Sigur ca regulile culturale nu sunt preluate aidoma. Apar în permanenta schimbari. Dar, în liniile ei esentiale, trasaturile culturale sunt transmise si însusite. Ele sunt cele care-i ajuta pe oameni sa coopereze pe plan social, sa comunice.

             Sa presupunem acum ca o familie tânara emigreaza într-o tara cu o alta cultura, limba, obiceiuri si comportamente sociale. Cum vor fi introdusi copiii lor în cultura noii lor tari, care le este, în buna masura, lor însile straina? Ei nu o vor putea face în mod satisfacator. Copiii sunt primii care percep distanta dintre rigorile societatii în care cresc si regulile dupa care se conduc parintii. In mod instinctiv, ei se orienteaza spre modelele mai puternice pe care le vad în jur, de îndata ce intra în contact cu cei de o seama cu ei, la joaca, la scoala, de unde se întorc buni posesori ai limbii, ale acelor cunostinte care le faciliteaza integrarea. Fara sa-si dea seama, ei declanseaza  procesul de enculturatie al propriilor lor parinti. Ii corecteaza, le impun sarbatorile specifice culturii în care traiesc. Nu au la dispozitie mijloace de a pedepsi devierile comportamentale si nici posibilitatea de a le rasplati pe cele care corespund noilor standarde, dar  ei sunt aceia care preiau si desavârsesc procesul de enculturatie al parintilor lor în cultura tarii de adoptie. 

  l0. Ce credeti ca ar trebui facut pentru a schimba imaginea românilor si a României în lume? Credeti ca procesul ar trebui sa înceapa cu schimbarea propriei noastre imagini despre lume?  

            Nu stiu cine a inventat conceptul asta, dar e ceva atât de stupid, încât merita o discutie. Nu spun vreo noutate când afirm  ca, dupa generatii în care oamenii au supravietuit recurgând la tot soiul de metode ilegale, încalcarea legilor a devenit o practica curenta. Legile noastre arata ca niste svaitere; cu bani si cu relatii poti sa treci prin ele nepatat, indiferent de gravitatea infractiunilor. Societatea romaneasca este zguduita periodic de izbucniri violente, care provoaca instabilitate politica. Functionarii statului cer sau asteapta sa primeasca mita pentru servicii pe care sunt obligati sa le îndeplineasca prin functia pentru care primesc leafa. Ministrii se îmbogatesc în loc sa serveasca populatia. Parlamentarii îsi stabilesc salarii care sfideaza bunul simt si dupa aceea nu fac treaba pentru care au fost alesi. Muncitorilor le lipseste rigoarea si disciplina. Smecheria ia locul inteligentei. Seriozitatea si perseverenta trec drept aberatii ale spiritului. Hotia nu este condamnata, ba uneori e chiar evaluata pozitiv. Tot soiul de incapabili stau catarati in posturi care cer competenta. Poti gasi oricâte justificari vrei situatiei existente, dar ele nu schimba lucrurile. Cu o asemenea fisa de caracter nu ajungi departe. Privite într-o perspectiva mai larga, nici unul din defectele enumerate nu este inventie româneasca. Ele pot fi întâlnite si la altii. Apoi, ele se regasesc în proportii diferite la paturile care compun societatea, si de asemeni difera în functie de generatii si de la o regiune istorica la alta. Cred ca ceea ce-i caracterizeaza pe compatriotii nostri este originalitatea cocktailului de defecte si frecventa lor în masa populatiei, greu de regasit la alti europeni.

            In aceste conditii care ar fi rostul campaniei de schimbare a imaginii? Sa afirmi ca societatea functioneaza dupa principii democratice, ca legea se aplica în mod egal tuturor, ca oamenii sunt cinstiti, buni muncitori, pe care se poate pune baza si în care te poti încrede? Ce fel de spin doctors îti trebuie pentru asta? Mai ales atunci când e usor de dovedit contrariul. E deajuns sa iei primul taxi. In loc sa marcheze calatoria, soferul va prefera sa se înteleaga cu clientul. In felul acesta el îsi înseala compania care l-a angajat si încaseaza niste bani pentru care nu plateste taxe. Ba, chiar, te va întretine pe tema necinstei pe care o întâlneste în jur, uitând ca el însusi savârseste un act de frauda. Partea ciudata este ca si clientul este participant la înselaciune. Pentru ca el este cel care accepta ori propune tranzactia. Dar el stie ca metrul soferului are mai multe scari si ca poate sfârsi prin a plati de doua sau de trei ori mai mult daca omite sa negocieze. Nu vreau sa spun ca toti sunt necinstiti, nepasatori, imorali, lipsiti de pregatire. Cunosc oameni care pot rezista oricarei probe, superiori celor în mijlocul carora traiesc. Cel mai adesea ei sunt putin vizibili. Tocmai fiindca îsi vad de treaba si fiindca sunt onesti. Ceilalti sunt cei care dau renumele.

            In loc sa pierdem vremea si sa cheltuim degeaba bani ca sa convingem strainatatea ca totul e bine, sa propagam, adica, un neadevar, mai bine sa încercam sa schimbam mentalitatea celor care considera ca defectele sunt merite. Educatia începe în scoala, în familie, în vecini, dar modelele trebuie sa vina si de sus, de la clasa politica, de la conducatorii locali. Moralitatea e contagioasa, ca si imoralitatea.