Convorbire cu Sandra Vulcănescu de Hillerin, Paris, 2002

Tata a zis : ? eu nu plec ?. Și Noica zice 😕 dacă el nu pleca, cum era să plecăm noi ? ?

____

Când ajungeam acolo, chit că era beznă, că era zbârnâitoarea aia care îți aducea bagajele într-un hal fără de hal?eu ? simțeam o cădură clandestină,  în aer era ceva ce aici n-aveam deloc?

____

 Rep : Viața dvs. interioară și exterioară a gravitat în jurul familiei, la un moment dat familia s-a lărgit pentru a include și sute de refugiați, copii ai exilului pe care i-ați ajutat  matern. Să începem cu familia părintească, cu Mircea Vulcănescu, tatăl dvs., în aura căruia ați trăit o viață întreagă. Ne puteți spune câteva  cuvinte despre el ?

S.V. In primul rând sunt uluită că sunt aici pentru că am continuat să trăiesc ani de zile cu amintirile prezenței lui din România.  Sora mea, Măriuca, a spus într-un interviu un lucru de care am fost puțin geloasă pentru că așa l-aș fi spus și eu dacă aș fi găsit cuvintele : ? Am avut un tată ca o duminică ?.  Acest lucru m-a impresionat și pentru că duminicile pe care le-am petrecut cu tata au fost adevărate sărbători. Mi-aduc aminte, ne citea din Cocteau, din Eminescu, Arghezi și alții, tot felul de lucruri grele pentru copii și mama îi spunea: ?ce le citești copiilor lucruri din astea acum ?!?, el spunea: ?lasă, că poate le rămâne ceva.?  Era o fire atât de veselă, de luminoasă.  Totul era în joacă și tata nu se dădea înapoi de la nimic. Ajunsesem la un moment dat să jucăm un joc, duminica, el ne citea poezii de poeți care erau la modă atunci, și noi ne făcusem urechea în așa fel încât recunoșteam de cine era scrisă.  Sau, când eram copil mic de tot, mă lua pe genunchi și mă-nvăța câte o frază celebră din câte un filozof. Așa învățasem că  ? totul curge ? iar eu îmi imaginam că la Heraclit în casă toate robinetele erau stricate.  Si recita atât de frumos, cu atâta suflet și simplitate, incât mi-au rămas toată viața în memorie poeziile lui preferate.  Tata nu ne-a învățat numai poezii, ci ne-a învățat să ne coasem nasturii, el gătea, și ne învăța să facem prajituri, să măturăm prin casă. Pe cât știa de multe pe atât era de simplu. Si era de o veselie contagioasă, unde apărea el parcă oamenii deveneau mai buni. Aș fi vrut ca toți prietenii mei să-l cunoască pentru că aveam senzația că era ? un grădinar de suflete ?. Mai târziu mi-am dat seama că un om ca el nu am mai întâlnit niciodată.

Rep : Si apoi a căzut deodată acea cortină de fier care v-a ghilotinat intimitatea familială și care nu s-a mai ridicat niciodată, arestarea și moartea în închisoare a tatălui dvs. In ce condiții a fost condamnat ?

SV. Tata a fost chemat de la Datoria Publică, unde era director, pentru a deveni Subsecretar de Stat la Finanțe în guvernul Antonescu.  In ?44, când a căzut guvernul Antonescu,   și-a reluat postul la Datoria Publică. Lucra acolo când l-au arestat, în mai 1946, împreună cu mai mulți foști Subsecretari de Stat și alți miniștri. A fost dus la Arsenal unde a stat 10 zile și și-a scris jurnalul care a apărut printre altele în revista ?Memoria?.  A fost cercetat de un procuror, Ionescu. Mi se pare că cercetarea începuse înainte de arestare.  Tata i-a prezentat activitatea lui timp de patru ani. Și acest procuror l-a găsit absolut nevinovat și a dat ordonanță de scoatere de sub urmărire. Tata a fost eliberat și s-a întors la postul lui de la Datoria Publică.  În noaptea de 30 august 1946,  a fost ridicat și dus din nou, întâi la Arsenal, dacă nu chiar direct la Văcărești. A început procesul, în care vroiau să-l pună tot pe procurorul acela să semneze, dar el a refuzat. A spus că un lucru o dată judecat de o anumită instanță nu poate fi rejudecat de aceeași instanță. Are autoritatea lucrului judecat. El l-a achitat. Până la urmă,  guvernul Dr. Petru Groza a găsit totuși pe cineva care a semnat actele de dare în judecată.  Tot acel lot de 16 oameni în care era și tata a fost arestat fără mandat de arestare. Am avut posibilitatea să asistăm la tot procesul. Eu am făcut clasa a 6-a la liceu particular, ca să pot să fiu dimineața la proces.

Rep: Ce vârstă aveați?

SV: Aveam 15 ani.  La proces, după citirea actului de acuzație, urma rechizitoriul procurorului și pe urmă pledoariile avocaților. Tata a fost apărat de patru avocați dintre cei mai mari, pe gratis : Otulescu, Aznavorian, Valjan și Hanibal Teodorescu. Bani, noi nu aveam. Ei știau ce om integru era tata și atunci s-au oferit să-l apere. Tata ar fi vrut să fie apărat de un prieten al lui. Însă prietenul acela a fost mai ? prudent ? și a refuzat. Toți avocații au fost închiși pentru că au apărat foști demnitari din Guvernul Antonescu. Numai unul a scăpat cu viață, Profesorul Hanibal Teodorescu. Ceilalți au murit în închisoare, au pledat splendid. După pledoaria avocaților a urmat ? ultimul cuvânt ? al acuzatului. Erau date douăzeci de minute pentru fiecare. Ori tata pregătise o apărare nu numai a lui, ci o explicație a întregii situații, și pe cât se putea, și o explicare a situației celorlalți colegi ai lui, încercând să-i apere. A fost considerată o lecție de istorie. A durat patru ore și nimeni n-a întrerupt-o. Nu știu prin ce minune, a fost ascultat cu sfințenie de tot completul de judecată[1]. Mi-aduc aminte și de ultimul cuvânt al Generalului Arbore, un om de o mare integritate, care a spus o frază impresionantă : ? Când justiția înfige cuțitul în spinarea armatei, țara e pierdută ?.  Toți luptaseră să-și servească țara cât mai bine. Sentința cea mai mică era de 8 ani și mergea până la 20 și ceva de ani. Tata a fost condamnat la 8 ani.

Rep: Fiind acuzat de??

S.V.: Că a făcut parte din Guvernul Antonescu, și  că prin aceasta s-a făcut solidar cu toate faptele care s-au petrecut atunci.  Alt capăt de acuzare dar care a căzut după mărturia lui Fielderman, șeful comunității evreiești, fusese antisemitismul. El a arătat că tata a făcut tot ce s-a putut omenește în favoarea evreilor, ba chiar unora le găsise slujbe la Institutul de Statistică.  Tata fusese recomandat Mareșalului ca cel mai bun tehnician în finanțe și ca om de o cinste ireproșabilă. El refuzase de trei ori propunerea lui Ică Antonescu de a deveni Subsecretar de Stat,  considerând mai utilă continuitatea lui la Datoria Publică, a 4-a oară i s-a spus că este un ordin.  Iar  la vremea procesului, în timp ce pe el îl acuzau că vânduse țara la nemți, –el care îi făcuse pe nemți să trimită opt vagoane de aur pentru ce au dat românii–,  rușii încărcau tezaur românesc și-l duceau la Banca Națională din Rusia. Ironia înspăimântătoare este că în timp ce era tata la închisoarea de la Văcărești, au venit la el trimișii noului guvern comunist ca să pregătească, cu priceperea lui,  participarea și negocierile României la  Conferința de Pace.  El, punând binele țării înaintea a orice, i-a ajutat cât a putut, cu tot ce știa.

Rep : Ce vești ați mai avut  despre tatăl dvs. după terminarea procesului ?

SV. După recurs nu am mai avut voie să-l vedem, mama mai trimetea pachete dar veneau înapoi. Singura veste pe care am avut-o despre tata din închisoarea de la Aiud a fost de la un fost deținut, Frățescu, cu care tata a împărțit celula un an. 

 El ne-a căutat, ne-a îmbrățișat când ne-a văzut și ne-a povestit cum în închisoare în ziua de Sf. Niculae a găsit în cizmele lui uzate un mic săpun ? Lidia ? și o pereche de mănuși pe care tata le tricotase în ascuns cu două așchii de bețe și lâna de la propriile lui șosete.  Frățescu era într-o groaznică criză de depresie și tata știa că lui îi înghețau mâinile foarte tare și-l apuca disperarea.  Tata a murit la Aiud după ce la Jilava fusese bătut și ținut în beci la ? Neagra ? 26 de ore gol împreună cu 6 alți deținuți.  Nu-i mai țineau puterile să stea în picioare nemișcați, locul fiind strâmt, s-au întins pe jos, tata a propus să-l culce pe unul dintre ei, foarte tânăr și firav,  peste corpurile lor ca să-i țină de cald și să-l scape.  Era iarnă, cimentul era ud, înghețat.  Ca urmare, tata, care avea deja pleura perforată de la bătaie, a făcut tuberculoză și a murit, readus la Aiud, după câteva luni, în 1952.  Aceste lucruri mi le-a povestit Ionel Mociorniță care a fost printre cei 7.  Același lucru i l-a povestit mamei Puiu Teodorescu. Noi am aflat de moartea lui doi ani mai târziu, în ?54.

Rep :  Ce repercursiuni a avut asupra dvs. și a familiei condamnarea tatălui dvs. ?

SV.  Sora mea mai mică, Măriuca, a fost și ea băgată în pușcărie doi ani, fără nici un fel de motiv, ? administrativ ? se chema, pentru că erai rudă cu un criminal de război.  Au întrebat-o : ? dumneata ai comentat arestarea tatălui dumitale? ? și ea a spus: ? nu. ?.   Era cam tăcută ea de felul ei. ? Și nici cu mama n-ai vorbit? ?. ? Cu mama am vorbit, era tatăl meu ? și atunci au spus: ? scrieți acolo: condamnată pentru că a comentat arestarea tatălui ?, și pe urmă i-au spus: ? tatăl tău a fost cu mâinile în aur până la coate. ? Tata trăia din leafă, și trebuie să spun că nu eram bogați, nici săraci, eram normali?duceam o viață normală. Mama lucra, era profesoară de franceză și filozofie la Liceul Carmen Silva, a fost și la Mihai Viteazul și la Matei Basarab.  La un moment dat  au venit să mă aresteze și pe mine, dar așteptam un copil,  și eram atât de slabă pe vremea aia încât probabil că au zis: ? asta moare până ajunge acolo ?, și nu vroiau să aibă mulți morți în catastifele lor… mă rog, Occidentul se interesa oarecum.

Rep :  Mama dvs. și-a putut păstra postul de profesoară ?

SV. Tata ar fi vrut ca mama să renunțe [să profeseze], și bine a făcut că n-a renunțat, pentru că după arestarea tatei, am fi murit de foame.  Ea a fost mutată la o școală primară să predea româna, și din școală primară în școală primară, până la urmă au dat-o complet afară, au suspendat-o. Mama era cum era. Nu puteai s-o schimbi. Ea preda ce știa ea, cum știa ea. Erau duși la niște cursuri politice, unde s-a dat un film cu Stalin, și mama s-a apucat să se închine ? Doamne ferește ?, și a fost văzută. Pe urmă, când s-a cerut ca funcționarii să ceară moartea lui Maniu, care era șeful Partidului Țărănesc, mama a zis: ?eu sunt creștină, nu cer moartea nimănui?. Ce să mai zic că înainte țărăniștii erau văzuți oarecum ca un partid de stânga, și acum erau dușmanii poporului muncitor și țărănesc?Oricum, toate lucrurile astea la un loc au făcut ca mama să-și piardă slujba până la urmă, și a rămas cu noi două pe brațe. Am trăit din lecțiile particulare de franceză pe care le dădea. Bineînțeles, ne-a fost luată și casa, cu tot ce se găsea înăuntru. Am avut norocul că a fost un portărel cumsecade care-l cunoscuse pe tata, sau aflase de tata.

I-a spus mamei: ? doamna Vulcănescu, vă dau un sfat, schimbați tot ce puteți cu lucruri proaste. ? Dar unde era să le duci?! Că și prietenii noștri erau și ei înghesuiți ori li se luaseră casele?   Eram ca să zic așa pe stradă, ne-a luat la el Sandu Sturdza care era căsătorit cu Nina Vântu. Ne povestea Nina cum tatăl ei, mare inginer petrolist cu vederi progresist-socialiste îi îmbrăca uneori în salopete când erau mici și-iducea să ? muncească ?cu muncitorii să vadă cum e. Ce vremuri, ce idealuri?. După ce ne-au găzduit pe noi în apartamentul lor, culmea e că le-au luat și lor ultima cameră și stăteau ei cu copilul în camera copilului, iar Elsa Sturdza, mama lui Sandu, în salonul de trecere.  Sora mea și cu mama stăteau în fosta lor sufragerie iar eu într-o cameră de serviciu.  După aceea m-am măritat și m-am mutat la familia bărbatului meu unde ne-am înghesuit cum s-a putut și unde am stat până am plecat din România. Mama a rămas la Sturdza aproape până s-a prăpădit.  Intre timp am avut un copil, în 1951, după 4 ani l-am avut pe al doilea?

Rep :  Ați putut să terminați liceul ?

SV.  O clasă am făcut-o în particular, cât a fost procesul tatei în ?46, și anul următor, m-am înscris la liceul clasic mixt. Vroiam să fac latina și greaca la ? Sf. Iosif ?, [care] fusese liceu catolic pe lângă Catedrala Catolică. Dar cum era primul an de reformă a învățământului, era acolo o halima nemaipomenită. Cei mai mulți dintre profesori erau corupți, alții erau numiți peste noapte? doamna de geografie era nevasta ministrului nu mai știu care… Ea fusese închisă ca comunistă înainte. La început, venea cu plete lungi, cu o rochie lungă maro și vorbea numai cu tabloul lui Lenin și Stalin din spatele nostru. ? Anul acesta noi o să facem geografie ? ne-a spus, și ne-a arătat Uniunea Sovietică care înglobase și țările ? surori ?, la care unul din elevi s-a sculat, a spus: ? doamnă, dar acolo e țara noastră, și e Cehoslovacia, e Polonia? ? ? Ah, da, da ? a răspuns ea,  ? încă nu, dar în curând ?.  Cu timpul a început să poarte rochii tot mai scurte, să-și facă permanente, să vină cu mașina la școală, să se îndeletnicească cu viața de nevastă de ministru, și să mai uite, săraca, de idealurile ei și de viața din pușcărie. Făcuse sacrificii pentru Partidul Comunist. Chiar făcuse, nu e o glumă. Dar totul era în schimbare.  Bacalaureatul nu se mai numea bacalaureat atunci, avea alt nume?. Mi-aduc aminte că profesorul de istorie de acolo, care era și directorul școlii, m-a întrebat: ? cine a vândut țara nemților în timpul lui Antonescu? ? La care eu am spus: ? nu știu ??, nu vroiam să mă cert cu el că n-avea nici un sens, poate că zburam și eu repede. 

 Rep: Care a fost urmarea ?

S.V: Profesorul de istorie mi-a pus 4 sau așa ceva, însă am avut și-o lucrare scrisă. Printr-o minune, cum ne-a dat Renașterea și asta era pasiunea mea, am scris cât am putut și-am luat 10 și-am trecut.   

Rep: După liceu ați putut să continuați studiile??

SV. : Am vrut să fac muzeografie, secția de istorie, dar s-a desființat facultatea și ni s-a propus să facem Insitutul Maxim Gorki. Mie îmi plăcea mult rusa. Îmi plăcuse așa de mult ?Război și Pace? a lui Tolstoi, și atâția alți mari scriitori ruși…In general aveam o pasiune pentru limbi. La 11 ani, învățam italiana la Institutul Italian, unde mergeau elevi mari, studenți sau adulți. La italiană, eram cea mai bună, deși eram cea mai mică. Am mers și la Institutul de Limbi Balcanice să învăț rusa încă de pe timpul războiului.

 Rep: Și ați terminat acel Institut Maxim Gorki?!

S.V: Nu l-am făcut deloc, nu m-am dus până la urmă?Nu mai puteam, nu puteam să suport. Numai când auzeam minuni dintr-alea despre Uniunea Sovietică și câte și mai câte? mi se ridica părul măciucă, mă apuca groaza? Tata era la închisoare,  pe sora mea Măriuca, nu au lăsat-o să se înscrie la arhitectură deși ieșise a doua dintr-o școală de pregătire ; din 400 de candidați la examenul de intrare în facultate doi au fost șterși de pe listă, ea și băiatul generalului Zorzor. Apoi Măriuca a fost și ea închisă doi ani?.   În fine? nici Măriuca nici eu n-am putut face facultate. Ea a reușit în cele din urmă să facă o școală de proiectanți (STACO) iar eu mi-am crescut copiii, mă ocupam de casă, bărbatul meu lucra? mama dădea lecții particulare. A avut foarte mulți elevi și pot să spun că ne ajuta, împreună cu mătușile bărbatului meu, de origine poloneză.  

Rep :  Stiam că soțul dvs. e de origine franceză. 

SV.  Da, dar în multe familii în România era mare amestec. Pe vremuri se trăia bine în România și veneau mulți străini să trăiască acolo dintr-un motiv sau altul.  Charlie, bărbatul meu, era de origine poloneză prin mamă și de origine franceză pe linia paternă, s-a numit întotdeauna ? de Hillerin ?.  Străbunicul lui și soția, francezi vandeeni,  ajutaseră armata rusă și română în războiul cu turcii vânzându-le pe datorie de onoare :  pături,  paturi de campanie,  și conserve de pește care erau o raritate și o noutate la vremea aceea.   Au primit foarte greu și doar o brumă din datoria de la guvernul rus, dând faliment în Franța ca urmare a acelor tergiversări.  Cu ce-au primit până la urmă, au putut cumpăra pământ și o casă la Medgidia, și s-au mutat în România.  Ei s-au întors în Franța la bătrânețe, dar copiii lor au rămas să trăiască în România.  Bunicul bărbatului meu s-a însurat  cu o albaneză și au avut 21 de copii din care au trăit 9.   Mama soțului meu, deși poloneză,  i-a întreținut sentimentul viu al originii sale paterne franceze.   Bunicul lui patern îi înmânase, cum se spune, ?le sceau?, ștampila familiei, pecetea familiei lui, căci era primul născut din branșa asta?un Charles. Tradiția familiei lor cerea ca primii născuți băieți să fie botezați Charles. Deaceea m-a rugat ca și pe băiatul meu, primul născut, să îl cheme tot Charles  –Charles-André-  Datorită numelui, în România bărbatului meu i se zicea ? franțuzul ?. In Franța i se zicea ? le Roumain ?, mai ales că el la birou vorbea românește cu mine la telefon.

Rep: Pentru el, franceza era totuși limba maternă ?

S.V: A învățat-o de mic. A învățat și germana de mic, acasă, iar matușa lui îi dadea lecții de engleză.  Franceza, româna și germana erau limbile care se vorbeau în casă la soacra-mea.

Rep :  Suferise și soțul dvs. de pe urma schimbării regimului ?

SV.  Soțul meu, închipuiți-vă că avusese niște idealuri atât de mari despre puritatea comunismului, încât devenise ateu și comunist la 17 ani și intrase în ilegalitate !  – după ce fusese un pra