Cum am trăit refugiul din Cernăuți (1940-1941)
Pentru a contribui, în măsura modestelor mele posibilități, la reconstituirea adevărului asupra unei anumite perioade istorice trăite de bucovineni, care perioadă a fost deformat relatată în manualele de istorie și în general prin toate mijloacele publiciste ale timpului, îmi permit să relatez aceste evenimente istorice la care mă refeream mai sus. Dar mai întâi, să mă prezint. Mă numesc Mircea Jemna, am 80 de ani și sunt bucovinean în sensul că sunt născut în comuna Cacica, jud. Suceava. Ambii mei părinți au fost învățători în comuna mea natală. În anul când împlineam 12 ani (1936) au fost transferați la Cernăuți. Așa fiind, acel an de tristă aducere aminte1940, m-a găsit la Cernăuți.
Aș începe prin a relata faptul că, ajuns cu familia mea la Cernăuți, m-am înscris la Liceul Aron Pumnul în clasa a II-a de liceu, (a șaptea după reglementările de azi). Cernăuții era un oraș cosmopolit, având în acel timp o populație de 65-70.000 locuitori. După anumite surse de documentare la care am avut acces, componența acestei populații era formată din cca 58% români, restul de 42% fiind alte etnii, și anume: ucrainieni, evrei, polonezi, germani și alții, cu reprezentare mai puțin importantă. Aș preciza că populația cernăuțeană trăia în bună înțelegere, indiferent de acest amestec de etnii. Nu voi nega că existau anumite animozități între etniile mai sus amintite, dar ele erau latente, nu se manifestau acțiuni sau activități exacerbate, de naționalism extremist. Aș preciza că cei mai ?șovini?(cu ghilimelele de rigoare), erau ucrainienii, care visau la constituirea unei ?Ukraine libere? (din nou cu ghilimelele de rigoare), în niște frontiere care ar fi inclus și orașul Cernăuți cu nordul Bucovinei, dacă nu cu Bucovina întreagă, până la linia Siret ?Burdujeni- Câmpulung -Vatra Dornei, până unde se întindea imperiul habsburgic până în 1918. Repet însă că aceste tendințe nu se manifestau în mod exacerbat, conviețuiau amiabil, îmi vine în minte o sintagmă hazlie ?ne detestam cordial?, bineînțeles, din nou cu ghilimelele de rigoare.
Dar să revin la relatarea evenimentelor istorice pe care pe care le-am trăit, făcând o precizare. Deși mă aflu la vârsta senectuții, memoria mi-a rămas nealterată. Dacă m-am putut lăuda cu ceva în viața mea, m-am putut lăuda cu memoria. N-am nici un merit, nu este un rezultat al străduințelor mele, așa m-am născut. Voi relata deci desfășurarea acelor evenimente așa cum s-au petrecut, ?sine ira et studio?.
Suntem deci în anul, repet, de tristă amintire, 1940. Eram elev la Liceul Aron Pumnul din Cernăuți și la 15 iunie luasem vacanța. Absolvisem clasa a VI-a . Făcusem deja cu părinții și fratele meu programarea vilegiaturii din acea vacanță. Stabilisem că o vom petrece la Câmpulung Moldovenesc. Cine se gândea atunci că într-adevăr acolo vom ajunge, dar la altă dată și în cu totul alte condiții.
Nu stabilisem totuși, data plecării. Plutea în aer o amenințare. Aceea despre o posibilă invazie rusească (de fapt sovietică). Nu știu pe ce temeiuri se ivise această amenințare, dar știu că se ventilau tot felul de zvonuri, care toate conducea la o astfel de posibilitate.
Locuiam deci la Cernăuți, pe strada Pitei, nr. 9. În seara zilei de 28 iunie, pe la orele 18:00, pe trotuarul din fața locuinței noastre stăteau de vorbă: George Jemna, fratele tatălui meu, avocat, vecinul nostru Leon Silion, consilier la Curtea de Apel și tatăl meu. Eram și eu prezent. La un moment dat, apare Erwin Rosner (băcanul care-și avea prăvălia câteva case mai departe) și ne spune disperat că s-a comunicat la radio (nu știu le ce post) știrea că a doua zi trupele rusești vor ocupa orașul Cernăuți. Această afirmație a provocat furia celor trei persoane amintite mai sus, care s-au repezit asupra băcanului Rosner că răspândește zvonuri alarmiste. Cel mai convins de faptul că este numai un zvon era George Jemna, care spunea: ?Adineauri m-am înțeles cu prefectul (este vorba de avocatul Gheorghe Vântu) să ne întâlnim mâine dimineața pentru a discuta o anume problemă. Nu mi-ar fi fixat Vântu o întâlnire într-o astfel de situație? La rândul său, consilierul la Curtea de Apel Leon Silion, afirma: ?Azi la Curte ne-am întâlnit cu președintele (dacă-mi aduc bine aminte se numea Tușinschi) și am stabilit, ca de obicei, activitatea zilei de mâine. Nu se poate ca președintele celei mai înalte instanțe de justiție din oraș, să fie în necunoștință de cauză a unei astfel de situații?.
Aceste afirmații ne-au liniștit întrucâtva, nu ne-au convins totuși că este vorba de simple zvonuri. Așteptam înfrigurați jurnalul radio de la ora 22:00, pentru a ne lămuri. Într-adevăr, la jurnal, prima știre a fost aceea că s-a întrunit Consiliul de Coroană care a luat în discuție nota ultimativă a URSS-ului și că s-a hotărât abandonarea nordului Bucovinei și al Basarabiei. Între multe amănunte care au fost difuzate în acest context și de care nu prea îmi aduc aminte, a fost și acela pe care l-am reținut, că populația civilă care dorește să se refugieze din teritoriile cedate, are la dispoziție trei zile libere pentru aceasta. Nici o clipă nu ne-am gândit să ne prevalăm de aceste trei zile așa zis libere, ci ne-am hotărât să plecăm a doua zi de dimineața la gară și să trecem cât mai degrabă dincolo de râul Siret. Așa fiind, ne-am petrecut toată noaptea împachetând bunurile din casă, haine, așternuturi, covoare, etc., și a doua zi am plecat pe străzi în căutarea unui mijloc de transport cu care să ajungem , cu numeroasele noastre bagaje, la gară. Nu am reușit să găsim vreun mijloc, era și greu, toată lumea căuta același lucru și fericiții care reușeau să găsească, erau puțini. Pe la orele 10 ne-am adunat din nou acasă să ne sfătuim, să vedeam ce soluție am putea adopta. Precizez că în oarecare apropiere de locuința noastră se găsea penitenciarul. Pe la orele 10 am auzit focuri de armă, dar nu câteva izolate ci se trăgea, într-adevăr ca pe front. Ne-a înghețat sângele în vine. Gata, ne-am zis, au intrat rușii și trag în populație. Ne-am repezit să încuiem poarta de intrare în imobil. Iluzoriu mijloc de apărare contra invadatorilor. Realitatea era însă alta. Profitând de starea de confuzie, deținuții din penitenciar au forțat porțile și au evadat, iar gardienii trăgeau după ei. N-am știut niciodată dacă au fost victime, dar este mai puțin important. Am continuat să căutăm vreo căruță, trăsură, în sfârșit, orice mijloc de transport. Inutil. Pe străzi se revărsase toată pegra orașului, dacă mă pot exprima astfel. În această pegră am recunoscut evrei și ucrainieni. Pot afirma fără teama de a greși că nu am recunoscut români și germani, dacă mă gândesc bine, nici polonezi.
Își puseseră la reverul hainelor cocarde roșii, unii aveau și stegulețe roșii, îi așteptau pe sovietici. Râdeau de disperarea noastră, ne aruncau invective, se bucurau fățiș de situația în care ne găseam. În sfârșit, trecând peste amănuntele care nu au vreo relevanță, ne-am adunat din nou acasă pe la orele 15-16, cuprinși de descurajare. Sovieticii trecuseră podul de peste Prut și au intrat în oraș încă de la orele 14:00. Începeam să ne gândim să abandonăm tot și să pornim pe jos, dar până la podul de peste Siret erau de parcurs câteva zeci de kilometri și ne dădeam seama că încercarea noastră ar fi fost condamnată eșecului. Între timp, privind în lungul străzii, vedem că în fața unei case mai jos de noi, staționează un autobuz. Acolo locuia maiorul de jandarmi Dezideriu Dlujanschi, fost camarad de arme al tatălui meu în primul război mondial. La rugămintea noastră a acceptat să ne ia și pe noi, dar fără bagaje. El, maiorul, își evacuase familia și o parte din bagaje cu autobuzul și se întorsese să încarce din nou cât mai multe din bunurile casnice, să le salveze. În aceste condiții, păstrează loc numai pentru noi, ca persoane. Am fost de acord cu această situație și astfel am părăsit Cernăuții, refugiindu-ne numai cu hainele de pe noi și cu două valize mici ce le țineam pe genunchi. Ulterior ne-am felicitat pentru hotărârea ce am luat-o, pentru că în acea noapte granița s-a închis, sovieticii nerespectând răgazul de trei zile ce fusese prevăzut pentru cei ce voiau să se refugieze. Se înserase deja, sovieticii se găseau în oraș de vreo 4 ore. Traseul nostru era prin fața prefecturii și, în apropierea catedralei ortodoxe intram la dreapta, pe strada Ștefan cel Mare, care se continua la ieșirea din oraș cu șoseaua ce ducea spre orașul Siret.
Pe trotuarul din fața prefecturii cât și pe cel din fața parcului de vizavi se găseau înșirați soldații unei unități de jandarmi (cred că era o companie). Armele soldaților se găseau la picioarele lor, așezate pe pământ. La vederea acestei imagini cutremurătoare nu ne-am putut stăpâni lacrimile , cât eram noi de bărbați, ca să nu mai spunem că mama mea plângea în hohote. Cred că abia atunci am conștientizat într-adevăr, nenorocirea ce ni s-a întâmplat. Ani de zile m-a urmărit acea dezolantă și umilitoare scenă și iată că, deși s-au împlinit 63 de ani de atunci (scriu aceste rânduri chiar în ziua de 29 iunie 2003), o am în fața ochilor exact așa cum am văzut-o atunci. Dar ne apropiam de ieșirea din oraș și înaintea noastră am văzut ostași sovietici sosiți cu trei care mici de luptă, care în acel moment staționau în dreptul cazărmii fostului regiment ?8 Vânători?. În jurul lor, aceeași pegră de care am mai amintit, îi ovaționa și flutura stegulețe roșii. Am admirat atunci sângele rece al maiorului. L-a întrebat pe tatăl meu dacă e înarmat. La răspunsul afirmativ a zis. ?foarte bine, dacă încearcă să ne oprească, tragem?. Trebuie să recunosc că ostașii sovietici nici nu s-au sinchisit de noi, însă un grup de manifestanți ce erau atât de euforici că au sosit ?eliberatorii?, s-au postat în fața mașinii, făcându-ne semn să oprim. Maiorul a ordonat șoferului: ?Nu oprești. Intri în ei în plin. Dacă frânezi, te împușc? . Șoferul a accelerat , în ultimul moment manifestanții ne-au deschis drum și așa ne-am anjagat pe șoseaua spre Siret. În urma noastră nu mai venea nimeni. Nu este exclus să fi fost noi cei care am părăsit ultimii orașul. La un moment dat, privind în urmă, am văzut trei care de luptă (probabil tot cele din fața cazărmii) care veneau în urma noastră. Nu cred că încercau să ne prindă din urmă, de altfel nici n-ar fi putut, viteza lor fiind mult mai mică decât a autobuzului. Oricum, noi ne grăbeam să trecem podul peste Siret, considerând că dincolo de pod vom fi scăpat de pericolul ocupației. Trecând peste alte amănunte mai puțin importante, a dat Dumnezeu și am trecut podul Siretului, oprindu-ne la intrarea în oraș. Am coborât pentru a ne mai dezmorți și pentru a lăsa șoferul să alimenteze mașina. În jurul nostru era furnicar de lume, civili și militari. Cum era ultimii sosiți, toți ne puneau întrebări. Ce mai e la Cernăuți, pe unde sunt rușii, unde au de gând să se oprească, etc.. Nici n-am reușit să răspundem, când am auzit vociferări: uite-i că vin, trec podul, să fugim, și alte exclamații de genul acesta. Era o busculadă și se stârnise o panică fără seamăn. Atunci a apărut pe pod un grup de patru militari pe care ulterior i-am identificat, și anume: maiorul Pop din grăniceri, medicul locotenent Dr. Târziu, caporalul termen redus Gherman, magistrat din Cernăuți și un plutonier de grăniceri care vorbea limba ucraineană. Maiorul s-a oprit pe pod în fața carelor și ridicând brațele în lături i-a întrebat pe sovietici: ?Încotro?? Sovieticii râdeau și arătau înspre înainte. Maiorul le-a explicat prin același translator că nu au ce căuta mai departe și că Siretul este actuala frontieră. Sovieticii au înțeles și s-au retras de pe pod, moment în care, din mulțimea masată la intrarea în orașul Siret s-a făcut auzit un oftat colectiv de ușurare și fiecare și-a văzut de treburile lui.
După popasul făcut la Siret, ne-am continuat drumul spre Rădăuți, înaintând foarte greu, șoseaua fiind extraordinar de aglomerată. Ajunsesem din urmă grosul coloanei de refugiați în căruțe, mașini, biciclete, pe jos, împingând roabe sau cărucioare încărcate cu bagaje, în sfârșit, o priveliște de infern. Mulți dintre cei ce mergeau pe jos zăceau extenuați pe marginea șoselei, și după o scurtă odihnă porneau mai departe, clătinându-se, împinși înainte de groaza de a nu fi ajunși din urmă de armata ?eliberatoare?. În sfârșit, după ora 24:00 am ajuns la Rădăuți, intrând în casa unei rude (sora mamei mele).
A doua zi dimineața am ieșit în oraș, să vedem ce se mai întâmplă. Orașul arăta ca un adevărat furnicar de lume, localnici și refugiați. Pe fața lor erau evidente efectele oboselii, dar mai ales ale tensiunii prin care au trecut și urmau să treacă, pentru că situația era confuză și, ca de obicei în astfel de situații, zvonurile circulau în toate direcțiile și aduceau tot felul de informații ?sigure?, ?verificate?. Exemplific: Rușii nu se opresc pe Siret, continuă și ocupă toată Bucovina. Au trecut Siretul în câteva puncte- Suceava este ocupată, etc.. Lumea umbla buimacă de acolo-acolo, își frângea mâinile și se întrebau unii pe alții: ?Ce ne facem?? Mulți dintre localnici s-au hotărât să înceapă a-și face bagajele , să fie gata de plecare în refugiu. Încotro? Nu se punea problema, indiferent, numai să nu rămână sub ruși. Pe strada unde se găsea casa rudei noastre s-au parcat 11 autocamioane militare. Dintr-unul a coborât colonelul Alexandru Drăgulănescu, comandantul Liceului Militar Ștefan cel Mare din Cernăuți. Era, evident, în uniformă dar fără caschetă, capul îi era acoperit de un basc civil. Ne-a povestit ce s-a întâmplat. După ce s-a convins că s-a evacuat toată arhiva și o parte importantă de materiale didactice, aparatură de laborator, etc., s-a urcat în autoturismul școlii să plece și el. Familia și-o evacuase încă din ajun. N-a apucat să iasă bine din oraș și mașina s-a defectat grav, neputând fi repusă în funcțiune. Colonelul i-a spus șoferului să abandoneze mașina și să continue amândoi drumul pe jos. La marginea orașului începeau terenurile agricole. Primul ogor pe dreapta era o porumbiște. N-au apucat să facă decât vreo după sute de metri, când au auzit vociferări: ?uite-i, pune mâna pe ei, ? etc.? Un grup de oameni, maximum zece, apărut nu se știe de unde, s-a repezit spre cei doi militari. După accentul lor, colonelul este sigur că în acel grup erau și evrei. Militarii au rupt-o la fugă fiecare pe undea văzut cu ochii, prin porumbiște. S-au pierdut unul de altul și nu s-au mai regăsit. În goana sa, colonelul și-a pierdut cascheta, dar nici nu s-a mai gândit să o caute, alergând disperat tot înainte. Urmăritorii lui n-au insistat prea mult, era și greu în porumb. Dar colonelul și-a continuat drumul prin ogoarele de porumb și alte semănături, neîndrăznind să iasă la șosea decât mult mai departe. Pe când stăteam de vorbă și colonelul ne povestea peripețiile sale, s-au auzit niște bubuituri de parcă se trăgea cu tunul. Gata, și-a zis lumea, rușii au intrat în oraș. S-a produs o panică de nedescris. Șoferii au pornit motoarele și în câteva clipe au dispărut autocamioanele. În zăpăceala lor, șoferii nu și-au dat seama că pleacă într-o direcție greșită, spre răsărit, spre orașul Siret, exact într-acolo de unde puteau, eventual, veni trupele de ocupație. Lumea alerga de colo- colo, în sfârșit, era infernul de pe lume. Ce se întâmplase de fapt? La marginea orașului se găsea un depozit de pulbere, care a fost aruncat în aer de către trei indivizi, surprinși de paza pulberăriei și împușcați pe loc. Se spunea să cei trei erau evrei, dar nu am nici o confirmare. Trebuie însă să spun că la fel ca și la Cernăuți, apăruseră pe străzile orașului Rădăuți mici grupuri de oameni din cei fără căpătâi, din ?pegră?, erau evrei și ucrainieni în special, care ne sfidau, ne invectivau cu diverse formulări, de ex. aha, v-a intrat frica în oase, o să vedeți voi, destul ne-ați asuprit(?) etc..
În sfârșit, a trecut ziua, sovieticii n-au apărut, nu s-a confirmat că ar fi trecut râul Siret în diverse puncte, că ar fi ocupat Suceava etc., și lumea a început să se liniștească. Posturile de radio transmiteau diferite comunicate, între care și următorul: refugiații ce aparțin corpului didactic să se îndrepte spre orașul Piatra Neamț unde se constituie un centru pentru refugiați. Părinții mei fiind ambii învățători, am plecat cu trenul spre acest oraș. Trenurile erau pline de refugiați, gările de asemenea. În gări se constituiseră puncte ale Crucii Roșii care ofereau refugiaților gustări și ceai, se amenajaseră camere în care se puteau odihni mame cu copii mici, în sfârșit, se luaseră tot felul de măsuri prin care să se acorde, cât de cât ajutor refugiaților. La Piatra Neamț ni s-a indicat să ne prezentăm la poliția orășenească spre a fi luați în evidență. Se deschisese la poliție o listă în care se înscriau locuitori ai orașului care voiau să acorde găzduire refugiaților. Astfel, am fost repartizați la o familie modestă de muncitori care ne-a pus la dispoziție jumătate din locuința lor, respectiv un holișor și o cameră și cu acces la bucătărie, dacă vroiam, deși era o familie destul de numeroasă (cinci persoane). Prefectura județului neamț ne-a acordat o subvenție substanțială. Internatul unui liceu ne-a pus la dispoziție bucătăria și sala de mese, refugiații au contribuit și ei cu o sumă mai mică sau mai mare, după posibilități și s-a deschis o cantină a corpului didactic refugiat. Doamnele făceau cu rândul de serviciu la bucătărie, bărbații, tot cu rândul, se ocupau cu aprovizionarea cu alimente și combustibil, și astfel am putut avea două mese pe zi (prânz și seara) calde și consistente. Și așa ne-am petrecut acea vară (până la 1 septembrie) în condiții omenești, aș zice chiar destul de bune. La acea dată tatăl meu fiind numit inspector școlar în județul Câmpulung-Moldovenesc, ne-am stabilit în acest oraș în care ne-am petrecut refugiul până la reocuparea Bucovinei de nord de către trupele româno-germane.
În concluzie, trebuie să recunoaștem că pe tot traseul acesta al refugiului din 1940-41 (Rădăuți- Piatra ?Neamț- Câmpulung- Moldovenesc) am fost bine primiți, cu simpatie și compasiune, ajutați în mare măsură. Nu pot uita că mama familiei Croitoru (gazda noastră din Piatra ?Neamț), când ne-a primit pe poarta casei sale, nu și-a putut reține lacrimile , ba chiar a izbucnit pur și simplu în plâns.
Aș vrea să mai semnalez un fapt ce mie mi se pare semnificativ. În acel timp, postul de inspector școlar județean la Câmpulung- Moldovenesc era vacant. Pe acest post a fost numit tatăl meu. Desigur că erau învățători câmpulungeni care sperau să obțină acest post. Ar fi fost de așteptat să se ivească proteste, pentru faptul că a fost numit un refugiat și nu un localnic. Ei bine, astfel de cârteli nu s-au auzit. din contra, s-au auzit voci care afirmau: ?Bine că l-au numit pe Jemna. El are mai mult decât oricare dintre noi nevoie de un supliment la salariu, că este refugiat, bietul de el?.
În concluzie aș mai arăta că am deosebit de frumoase amintiri din anul de refugiu petrecut la Câmpulung- Moldovenesc. Mă gândesc și azi, la vârsta senectuții, cu nostalgie la acel timp. Îmi pare rău până azi că am părăsit acest oraș. Aproape în fiecare an îmi petrec acolo câteva zile sau, după caz și posibilități, chiar săptămâni, cu multă plăcere și cum spuneam mai sus, cu multă nostalgie.
Acesta este istoricul primului refugiu din Bucovina , așa cum l-am petrecut eu și pe care l-am relatat ?sine ira et studio?, bazându-mă numai pe memoria mea, care, la vârsta mea s-a alterat foarte puțin.
Despre al doilea refugiu, din anul 1944, nu știu decât cele ce mi-au fost povestite de alții, în primul rând de părinții mei, care s-au refugiat din nou de la Cernăuți. Eu nu, pentru că în acel timp nu mai eram la Cernăuți, mă găseam sub arme. Nu-mi permit să fac relatări ce mi s-au făcut mie, nu mă prevalez de dictonul latin ?relata refero?.
Mircea JEMNA
Brasov, august 2003