Din viața mea și vremurile mele (2)

          V. Anul deportării și al lagărului de muncă

          După ce Germania a atacat Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941, România s-a alăturat acestui război cu toate forțele sale combatante. În interiorul  țării prigoana împotriva evreilor lua forme tot mai amenințătoare. La abia o săptămână de la începutul războiului au fost omorâți la Iași, într-un pogrom, 8000-10000 de evrei. La 2 iulie 1941 guvernul a anunțat că 500 de comuniști, care ar fi tras asupra soldaților români și germani, au fost executați. Continuând pogromul s-au organizat primele convoaie ale morții în care numeroși evrei au fost înghesuiți  zile întregi în vagoane pentru vite, fără apă și hrană, murind în chinuri groaznice. Doar puțini au supraviețuit acestor chinuri. Deja din august 1941 s-au făcut deportări în masă ale evreilor în Transnistria. Și în restul României, la insistența Germaniei, s-a planificat "soluția finală" pentru evrei, dar ea nu s-a înfăptuit.

          Arestării mele i-a precedat o activitate antifascistă. Să se ia în considerare că deja în 1927 Corneliu Zelea Codreanu înființase legiunea antisemită fascistă "Arhanghelul Mihail", care în 1930 a primit numele de "Garda de Fier".

          În anul 1937 România era condusă de un guvern radical de dreapta al lui Octavian Goga și A.C. Cuza, care era într-o strânsă legătură cu NSDAP -ul german. Apăreau legi tot mai dure împotriva evreilor. România a devenit un vasal al Germaniei.

          În aceste împrejurări este de înțeles că am simpatizat cu opoziția de stânga și că am participat activ din  1939 la mișcarea antifascistă. În 1945, când Partidul Comunist Român a ieșit din ilegalitate, mi-a fost recunoscută apartenența încă din anul 1939 de membru al partidului. Această participare în mișcarea de stânga, cât și angajamentul meu pentru dreptate le exteriorizasem  deja în 1934 la Școala Comercială Evreiască când am participat la o grevă a clasei. Și când am fost în serviciul militar am purtat muncă de lămurire. Un partener de discuție căruia i-am expus pericolul situației politice pentru întreaga țară, nu doar pentru evrei, probabil că m-a denunțat și astfel în 1939 am fost arestat de agentul Securității Secoșan, apoi închis la Poliție și torturat.

          Prin tortură au încercat să afle de la mine numele tovarășilor mei, însă  am rezistat. Metoda consta din faptul că erai atârnat cu picioarele în sus și capul în jos și bătut la tălpi. La început mi-am stăpânit durerea, apoi mi-am amintit că am primit dispoziții să strig tare ca să se poată auzi strigătele în stradă. După acest procedeu trebuia să bag picioarele în apă rece spre a se retrage umflăturile pentru ca să se poată repeta tortura a doua zi. Am scăpat în sfârșit datorită ajutorului unchiului meu, Dr. Desideriu Roth, care avea legături cu autoritățile.

          În aceeași perioadă (1941-1942) am fost trimis, înaintea deportării în Transnistria, în lagărele de muncă forțată pentru evrei din Timișoara, cât și din Valea Oltului, în localitățile Lotru și Câineni.

          După multe tratative, în 1942, s-a ajuns la un compromis, ca în locul deportării tuturor evreilor din oraș, să fie deportați doar evreii cunoscuți autorităților datorită activității lor antifasciste.

A nu se uita că în august 1942 nazismul german a atins un punct culminant al succeselor  sale. Trupele au asediat Stalingradul. Auschwitzul și Treblinka erau "în acțiune", astfel că situația politică era cât se poate de gravă.

          Am fost arestat în 6 septembrie 1942 în locuința din Timișoara și dus într-o cameră păzită unde fuseseră aduși și alți tovarăși de suferință, majoritatea se cunoșteau între ei. Când s-a împlinit numărul, am fost înghesuiți în vagoane de vite. În fiecare vagon ne păzea un soldat înarmat. Disperarea a fost mare. Aveam 25 de ani și, în loc să disper, încercam să le insuflu curaj oamenilor. În sfârșit am plecat să întâmpinăm necunoscutul, situație pe care atunci nu aveam cum să-o mai schimbăm.

          În situația descrisă aveam deja un scop : și anume, să facem totul pentru a supraviețui. O condiție era să păstrăm liniștea și disciplina. Călătoria spre necunoscut a durat mai multe zile. Câteodată, trenul oprea, se deschideau ușile vagoanelor și coboram ca să ne mișcăm puțin și pentru a ne face nevoile, bărbați și femei fără deosebire. Toate acestea sub strictă supraveghere. În Tiraspol, ajunși deja în Transnistria, câteva vagoane cu evrei au fost desprinse din trenul nostru. Erau persoane care în 1940 au cerut emigrarea în Uniunea Sovietică. Deja la sosirea lor în Berezowska Mostowoj au fost primiți de un comando special SS, așezați în rând și împușcați. Printre victime se afla și o creștină, Maria Tausig, o femeie care nu a vrut să-și lase soțul singur în deportare. Nu s-a făcut nici o excepție cu ea. Gropile în care cadavrele au fost aruncate erau deja pregătite. În majoritatea execuțiilor din Transnistria victimele trebuiau să-și sape singure gropile înainte de a fi împușcate. Această știre ajunsă la noi nu era din cele care să ne ridice moralul.      

Când am ajuns în Vapniarca (1) am străbătut sub aspră supraveghere, mica localitate și după o oră și jumătate de mers pe jos am ajuns în lagăr. Vapniarca avea o gară relativ mare, pentru că localitatea era nod de cale ferată și stație de  triaj pentru marfă.

          Mai trebuie amintit că în transportul evreilor deportați la Vapniarca se găseau trei categorii de arestați: unii care veneau din libertate (550 la număr), alții din lagărul de la Târgu Jiu (406 internați) și a treia grupă, a acelora care au fost închiși în închisoarea din Caransebeș (85 de deținuți). E important de amintit pentru că, după cum se va vedea, diferențele de rezistență fizică ale organismului au atras după sine aspecte cu urmări grave. Pe de altă parte, experiența avută de cei ce au suferit ani grei în închisori  și lagăre i-a făcut pe aceștia capabili să conducă, cu multă competență, viața noastră la Vapniarca. Ei puteau să evalueze bine situația politică dată și, se poate afirma, că fără conducerea lor cu greu am fi putut supraviețui. 

          Nu trebuie uitat că prin deportare nu s-a urmărit curățirea țării de comuniști, căci atât din lagărul de la Târgu Jiu, cât și din închisorile din Caransebeș și Văcărești nu a fost deportat nici un comunist neevreu în Transnistria. Deportarea s-a îndreptat exclusiv împotriva evreilor și nu doar a comuniștilor, ca și împotriva celor care manifestau simpatie față de ei. În lagărul Vapniarca mai mult de 60 % dintre internați nu au avut nici un fel de contact cu comunismul.

 Lagărul Vapniarca a fost numit, nu fără motiv, ?lagărul morții?. Înaintea noastră, în octombrie 1941, au murit jumătate din cei 2000 de internați din cauza foamei, a frigului, a lipsei igienei, a tifosului și a altor epidemii. Nu exista asistență medicală. Vapniarca semăna în trecut cu celelalte lagăre din Transnistria în care au murit peste 300.000 de evrei. Dar Vapniarca anilor 1942-1943  se deosebea totuși de celelalte aflate sub administrare germană, precum Auschwitz, Birkenau ș.a. Comun era doar scopul: exterminarea internaților. Metoda era alta pentru că se urmărea ca prin otrăvire să se obțină o moarte chinuitoare.

          La poarta lagărului am fost primiți cu următoarele cuvinte: ?Ihr befindet euch in einem solchen Lager, dass ihr entweder auf allen Vieren kriechend oder auf Krücken gestützt verlassen werdet.? (?Vă aflați într-un lagăr pe care nu îl veți părăsi decât târându-vă în patru labe sau sprijinindu-vă în cârje.?). Deși am înțeles sensul acestor vorbe abia mai târziu, era clar că intenția conducerii lagărului era distrugerea noastră.

          În lagărul care era împrejmuit cu trei garduri de sârmă, se găseau trei clădiri, fiecare cu câte un etaj și alte construcții mai mici ce slujeau ca bucătărie și în alte scopuri. În prima clădire au fost adăpostite femeile, în a doua bărbații, iar în a treia se găseau, într-un spațiu separat, lângă deținuții de drept comun, încă vreo 50 de deportați din rândurile noastre care veneau din libertate. Deținuții care au fost internați înaintea noastră erau atât de slăbiți încât abia se puteau târî. Aceștia au fost îndepărtați peste scurt timp pentru a elibera spațiul pentru criminalii sau pentru condamnații de drept comun. Așa cum se va vedea, pentru această grupă a fost planificată o misiune specială.

Am mai aflat că înaintea noastră unei grupe de deținuți care erau deja paralizați li s-au deschis porțile lagărului și li s-a declarat că sunt liberi, putând merge unde doresc.  Iar după ce au ieșit din lagăr au tras asupra lor și i-au ucis. Atât din istoria lagărului nostru. 

          Seara, porțile clădirii se încuiau, deși, la început, ferestrele de la parter neavând geamuri ar fi fost ușor de ajuns în curte. Dar n-avea nici un sens și nimeni nu a încercat.

          Camerele erau reci, nu existau paturi sau priciuri, dormeam pe ciment, pe grămăjoare de paie și înghețam. Aproape toți eram răciți și ne protejam de frig îmbrăcând tot ce posedam. Vezica nu ne dădea pace și, pentru că nu puteam merge la latrină, în dormitor a fost pus un butoi pentru necesitățile a aproape 100 de oameni, câți eram acolo. Dimineața cei care erau de serviciu trebuiau să care butoiul  la latrină. Nici eu nu am fost scutit de această muncă.

          Dimineața, când se deschideau ușile pavilionului, toți se repezeau la singurul robinet din curte ca să ia apă. Se făcea o coadă mare și se iscau și certuri care să ia primul apă.

          Această lipsă a apei, intenționat provocată, era gândită de către conducerea lagărului ca o îngreunare a vieții noastre și ca un motiv de posibilă provocare a certurilor și dezbinărilor între cei internați. S-au luat însă imediat măsuri pentru asigurarea cu apă în mod disciplinat. O dată cu venirea iernii am folosit și zăpadă pentru spălat și fiertul ceaiului.

          Din prima zi viața în lagăr a fost condusă de către o organizație ilegală. Din ea făceau parte toți cei considerați  de încredere și cei care în activitatea lor anterioară nu s-au făcut vinovați de nimic rău. Am fost primit și eu după câteva zile. Scopul tuturor măsurilor luate era supraviețuirea, păstrarea unității și asigurarea ordinii și disciplinei. Cea mai importantă măsură a fost crearea solidarității între cei internați. Comandatura, dimpotrivă, voia să iște ceartă și tulburări pentru a putea justifica o intervenție cu armele.

          Marele pericol, pe lângă procedeul arbitrar al politicii, era o eventuală epidemie de tifos. Această boală este foarte contagioasă și în Transnistria au murit sute de mii de deținuți din această cauză. Prima sarcină urgentă era să se realizeze măsuri de prevenire sanitară. În fiecare dimineață, înainte de sculare, toate cămășile și lenjeria deținuților erau căutate de păduchi pentru că aceștia răspândesc boala. La parterul celui de-al doilea pavilion am avut eu această sarcină. Am dobândit foarte repede experiență în domeniu. Știam în ce cusături se ascund aceste viețuitoare. La început trebuiau distruse manual între unghii. Mai târziu, când am convins  conducerea lagărului că această boală nu ocolește nici personalul, adică paznicii, am obținut o etuvă unde păduchii erau uciși la temperaturi înalte. Toate hainele, chiar și cele în care se găsea doar un păduche, ajungeau în aceste etuve. Măsura a fost plină de succes și, după un timp, am scăpat de paraziți.

          Mult mai târziu, după ce instalația de apă a fost reparată de oameni de specialitate din rândurile noastre, am avut o încăpere cu dușuri și una unde se puteau spăla rufele. Conducerea noastră ilegală punea mare preț pe curățenie. Chiar dacă cineva avea doar o cămașă de schimb, aceasta trebuia să fie mereu curată. Și prin acest lucru am fost obligați să ne menținem prețuirea de sine, să nu ne neglijăm și să nu ne lăsăm în voia destinului.

          Deja din primele exemple se poate vedea că atenția experimentatei noastre conduceri se întindea asupra tuturor detaliilor din viața noastră. Această organizație, pe care  de acum o voi numi ?colectiv?, avea nu doar o misiune politică, ci și una gospodărească. Ea se îngrijea de completarea hranei, de îmbrăcămintea care lipsea celor internați, de medicamente.

          Cum am amintit deja, existau trei feluri de internați. Cei care veneau din libertate aduceau rezerve de alimente, bani și chiar și îmbrăcăminte de care nu aveau nevoie imediat. Alimentele s-au predat organizației și toți membrii colectivului  primeau săptămânal un supliment de hrană.  Aceste suplimente se numeau ?Chaluc?.  Expresia provenea de la închisoarea Doftana. Nu a fost nimeni exclus din acest colectiv gospodăresc. Din colectiv puteau face parte și nemembri, în cazul în care erau de acord cu condițiile. Oricine preda ceva colectivului avea voie să țină o parte pentru el ca premiu, în afară de ?Chaluc?. Și prin această metodă a fost întărită solidaritatea.

          Aceasta a fost activitatea gospodărească.  Se făceau însă și acțiuni culturale.  Puteam asculta, în grupe mici, conferințe ce se ocupau mai mult de politică ori istorie. Șoprul, locul în care erau ținute aceste conferințe, era păzit de tovarăși ce se plimbau în curte. Mai târziu, când a ajuns și un aparat de radio în lagăr, ne informam zilnic cu știri. Se proceda astfel: un om de legătură se plimba cu fiecare membru al colectivului prin curte și îi spunea, de exemplu, cinci știri. Acesta trebuia să și le întipărească bine în minte, apoi, tot plimbându-se prin curte, le spunea pe rând, individual, unor nemembri.  Știri de pe front ajungeau astfel și la nemembri, lucru ce contribuia la creșterea solidarității și câteodată și a moralului. Datorită muncilor din afara lagărului și a contactului cu ceferiști, o dată cu posibilitatea trimiterii de știri în țară, s-a rupt tăcerea despre viața din lagărul  Vapniarca. Astfel, în exterior se afla despre viața noastră din lagăr, ceea ce  era de mare importanță.  Știrile ne mai parveneau în lagăr și prin muncitorii de la calea ferată, care ne dădeau și ziare atunci când lucram acolo. Aceste ziare trebuiau introduse pe ascuns. Prin cei de la calea ferată trimiteam în țară și scrisori scrise foarte mărunt, primeam prin ele răspunsuri și bani. Acest curierat  era răsplătit și funcționa bine.  Schimbul de hârtii avea loc la toaletă, loc în care soldații nu ne urmau.  Mai târziu, în serviciul de curierat au intrat și ofițeri care lucrau în Transnistria, care ne dădeau bani, iar acasă erau recompensați.

Se părea că viața din lagăr se liniștea, se normaliza. Pentru că aveam bani și pentru că și conducerea închidea ochii puteam cumpăra alimente de două ori pe săptămână, la poarta lagărului, de la țăranii care veneau acolo. Și acesta a fost un succes al relațiilor noastre îmbunătățite cu conducerea.

Așa cum am spus, bărbații care erau duși sub pază la gară, printre care și eu, pentru descărcarea cărbunilor, căutau să se ?împrietenească? cu paznicii (în majoritatea lor jandarmi rezerviști). Li s-a explicat că avem de suferit din cauza războiului nu doar noi, evreii, ci și ei atunci când sunt în post în nopțile reci de iarnă, despărțiți de familiile lor, că au o viață ?aproape? la fel de grea ca a noastră. Voiam să creăm o solidaritate între prizonieri și paznici. Această muncă politică a dat roade mai târziu. Prin contactul permanent dintre internați și personalul de pază, cei din urmă s-au putut convinge de adevăratul caracter al evreilor, că nu sunt niște monștri, așa cum le-au fost descriși mereu.

Într-un lagăr așa de mare erau multe sarcini de rezolvat. Voi aminti doar câteva, pentru că ar fi imposibil de redat toate: muncă în afara lagărului, munca din lagăr pentru menținerea curățeniei, gătitul și împărțitul hranei, asigurarea materialului de foc ș.a.

Împărțirea oamenilor pentru diferitele munci, în trecut întreprinsă de comandatură, a fost  încredințată conducerii internaților, iar comandatura doar verifica executarea ordonată a acestora. Astfel s-a încredințat colectivului întreaga administrare a lagărului.  A fost o mare realizare, pentru că dacă existau nemulțumiri ori diferende, și acestea apăreau, le rezolvam între noi.

Nu trebuie uitat că în situația în care ne găseam noi, în care fiecare se temea pentru viața lui, omul indisciplinat putea deveni ușor fiară. Am amintit organizația ilegală care avea influență asupra membrilor săi. Însă fiecare membru trebuia să se ocupe de mai mulți nemembri pentru ca și aceștia, prin explicații, convingere, să se alăture solidarității internaților. Nu era o sarcină ușoară dacă ne gândim doar din ce medii diferite veneau acești oameni și ce mod de viață au dus.

Un anume Weiss din Arad era un om naiv. Când li s-a citit la recrutare potențialilor deportați numele simpatizanților arestați în Arad, s-a constatat că nu Weiss cel de față era cel căutat. Falsului Weiss i s-a dat drumul. Acest lucru a reprezentat o minune. Persoana însă era așa de ?deșteaptă?, că a venit înapoi pentru a obține o adeverință că el e Weiss ?cel cuminte? și nu acela pe care îl caută ei. Și cum tocmai lipsea unul la număr, Weiss ?cel cuminte? a fost reținut, petrecând aproape doi ani în Vapniarca. Porecla lui era ?Weiss boul?.

Acest caz arată consecințele naivității în aprecierea dușmanului și a situației politice. Într-o  situație în care domnea bunul plac și nedreptatea, Weiss a crezut în ordinea și dreptatea dușmanului. În mintea sa a văzut deportarea, datorită atitudinii sale, ca pe un lucru normal, permis și chiar drept, atâta vreme cât nu îl privea pe el, ci pe comuniștii evrei.

În ciuda acestor relații mai bune cu conducerea lagărului nu aveam voie să uităm că în fiecare moment  ne putea aștepta  o schimbare în rău. Studiam fiecare mișcare a comandaturii prin faptul că mereu o pereche, de cele mai multe ori o femeie și un bărbat, se plimbau prin curte și anunțau conducerea noastră de tot ce părea suspect.

VI.  MĂSURI ÎNAINTEA VENIRII IERNII. PARALIZAREA PICIOARELOR. GREVA FOAMEI

Pentru că se apropia aspra iarnă ucraineană am primit permisiunea să luăm scânduri și resturile de material de la o construcție părăsită.  Ne-am construit priciuri, la ferestre au fost puse geamuri, iar în încăperile mari se găsea chiar și un cuptor. Ne-a fost permis acest lucru deoarece comandatura s-a convins că aveau în față ?deținuți politici? și nu-și puteau permite orice.

În 13 octombrie 1942 în România s-a petrecut o minune a cărei cauză mi-e necunoscută. Antonescu a oprit deportările spre Transnistria. La presiunea Germaniei de a realiza mai departe ?soluția finală a evreilor? au fost aduse motive pentru a o împiedica. Ori lipseau vagoane, ori locomotive, ori mecanici de locomotive, ori de vagoanele respective era nevoie în altă parte.

 Această perioadă ceva mai liniștită nu a durat foarte mult. Deja în decembrie 1942 au apărut primele cazuri  de paralizie a picioarelor. Boala a apărut la tot mai mulți internați, în special la aceia care veneau din închisoare și al căror organism era slăbit și nerezistent. Numărul celor bolnavi creștea pe zi ce trecea, iar în februarie a ajuns la 611.

 În lagăr se găseau mai mult de 20 de medici internați. La început nu au putut găsi cauza îmbolnăvirii, dar după o vreme a fost evident că mazărea furajeră pe care o primeam ca hrană de două ori pe zi a provocat paralizia picioarelor  și că a atins și sistemul nervos.

Ne-am amintit ce ni s-a spus la intrarea în lagăr. I-am cerut comandantului lagărului, colonelul Murgescu să înlocuiască mazărea furajeră cu hrană sănătoasă. Această cerere a fost transmisă și în țară ca urmare a comunicărilor noastre.  În lagăr s-a creat mare panică , dar colonelul Murgescu ne-a respins cererea. Atunci internații au fost adunați de  către conducerea noastră internă în pavilionul al doilea și medicii au cerut refuzarea mazărei, căci altfel ne așteaptă o moarte lentă, dar sigură.

Am urmat sfatul medicilor și astfel a început ?greva foamei din Vapniarca?. A fost o decizie periculoasă pentru că putea fi considerată ca răzvrătire împotriva regimului , cu consecințele ei. Nu ne-am temut pentru că preferam să murim de glonț decât schilozi. În zilele următoare nu am mers la muncă. Greva a durat trei săptămâni. În acest timp ni s-au dat zilnic 200 g de pâine și 200 g de mere sau pere uscate din care  făceam ceai. Chiar și cele 200 g de pâine, care erau mai mult paie, ne-au fost retrase timp de două zile. Sacii cu mazăre ce ni se dădeau erau aruncați înapoi peste gard. Foametea din Vapniarca a fost îngrozitoare. A fost cea mai grea perioadă.

Comandatura voia să ne facă să cerem mazărea înapoi din cauza foamei. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Nu s-a tras asupra noastră și, în sfârșit, am primit cartofi de două ori pe săptămână și carne de cal. Sacrificarea cailor și tranșarea cărnii era făcută de unii dintre internați. La schimbarea alimentației probabil că au contribuit și protestele comunității evreiești din București. În urma acestui eveniment colonelul Murgescu a fost înlocuit.  Prin scoaterea mazărei furajere din alimentația noastră li s-au luat autorităților armele cu care voiau să ne distrugă. Astfel trebuie considerat rezultatul grevei noastre. Pentru a sublinia această afirmație citez din răspunsul dat de colonelul Murgescu la întrebarea doctorului Kessler, șeful necontestat al celor 20 de medici deportați: ?De unde știți că ne interesează supraviețuirea oamenilor dvs.?? 

Curtea marțială l-a condamnat la moarte pe colonelul Murgescu drept criminal de război. Sentința a fost executată. După revocarea colonelului Murgescu a rămas locțiitor căpitanul Buradescu despre care se spunea că ar fi agent al Gestapo ?ului. Acesta i-a promovat pe deținuții ce fuseseră cazați în pavilionul III, hoții și criminalii. Ei trebuiau să provoace o încăierare cu  noi, ?deținuții politici?, lucru ce l-ar fi îndreptățit să înece totul într-o baie de sânge. Am primit de la conducerea noastră internă indicația de a rămâne în camere. Totuși a avut loc o provocare și Buradescu le-a ordonat soldaților să tragă mai întâi în aer. Ordinul a fost executat. Dar pe urmă, când le-a poruncit soldaților să-și îndrepte armele spre noi, aceștia au tras din nou în aer: o reușită a discuțiilor noastre politice cu personalul de pază. Pentru un nou ordin aparent îi lipsea curajul. Perioada conducerii lui Buradescu a fost cât se poate de grea și periculoasă. Foamea era crâncenă. Mi s-a întâmplat ca mergând la lucru în afara lagărului să fur tărâțe din troaca porcilor. Aceasta trebuia introdusă  pe ascuns în lagăr pentru ca apoi să fie consumată fiartă. Un aliment important l-a constituit și sfecla de zahăr pe care o găseam depozitată la gară și pe care o luam, tot pe ascuns, în lagăr, ca  materie dulce, fiartă sau prăjită.

Și Buradescu a fost înlocuit și a urmat un comandant omenos, colonelul Cristache Popovici. Acesta avea înțelegere pentru situația noastră. Au urmat multe ușurări: pâinea zilnică, redusă de înaintașul său la 100 de grame, a restabilit-o la 200 de grame. Aveam voie să primim pachete de acasă.  El însuși a fost la București o dată și a adus bani pentru cei internați de la ?Sfatul evreiesc?. Probabil că la această atitudine omenoasă a contribuit și perspectiva politică, pentru că de pe front veneau știri despre insuccesele armatei germane.

După 1945 și colonelul Christache Popovici a trebuit să răspundă înaintea tribunalului pentru criminalii de război. Urmare a declarațiilor foștilor internați din lagăr, care au arătat comportarea sa umană ( prin care și-a pus în pericol libertatea și chiar viața), a fost achitat.

La parterul pavilionului I a fost aranjat un lazaret. Acolo a fost cazat și Laci, fratele lui Suzi, soția mea, căruia a fost nevoie să i se scoată un plămân. El făcea parte din grupa deținuților din Caransebeș. Lui Popovici i-a fost drag pentru că el însuși avusese un fiu de vârsta lui Laci, care îi semăna, dar care murise. Îi aducea mâncare suplimentară: lapte, ficat și lucruri de genul acesta.

În lagăr s-a înființat, cu aprobare, o comunitate evreiască a credincioșilor și ?a mai puțin credincioșilor? din care făceau parte toți internații evrei. Rabinul Wilmer ținea zilnic serviciu religios cu credincioșii. Conducerea comunistă sprijinea această activitate pentru că și ea întărea solidaritatea generală a internaților.

În timpul conducerii colonelului Popovici în lagăr se desfășura o nebănuită activitate culturală. S-au creat tot felul de obiecte lucrate artistic,  care au fost puse într-o expoziție din lagăr. Comandantul și ofițerii au vizitat expoziția și au constatat că printre evrei se găseau multe talente. S-a organizat și un spectacol cu cântece, viori, dans, gimnastică.

S-au aranjat ateliere de pantofărie, croitorie, tâmplărie ș. a., unde s-au realizat cele mai imposibile reparații. Un anume Goldberger, un om extrem de cult, era ziua pantofar, iar seara ținea conferințe științifice. Toate acestea dovedesc faptul că, și în cea mai grea situație politică dintr-un ?lagăr al morții?, printr-o conducere experimentată și consecventă, se putea dezvolta o viață normală și ?speranța în liberate?. Era o mare realizare.

În descrierea de până acum a vieții din lagăr nu am accentuat suficient faptul că am scăpat de nimicire doar printr-o viață organizată, de o conducere comunistă. Nu voi nega sau regreta vreodată activitatea mea antifascistă în timpul dictaturii de dreapta, antisemite din România, începând din 1939 sub conducerea Partidului comunist ilegal din România.

Astăzi, în anul 2002, cunoaștem crimele și ororile comunismului din toate țările în care a fost la putere, dar știm și că comuniștii au avut un rol hotărâtor în lupta împotriva Germaniei hitleriste. Și Auschwitz -ul a fost eliberat de Armata Roșie. Nu cunoaștem până azi, din păcate, nici o orânduire socială în care să nu se fi întâmplat orori. Fac această observație pentru a combate punctul de vedere al acelora care văd doar grozăviile comunismului, de parcă asta ar fi susținut dintotdeauna. Urmând ideile de mai sus, vreau să tratez o ?problemă evreiască? foarte actuală, referindu-mă la mine însumi.

M-am născut evreu, ca evreu am fost discriminat la școală, în armată și în activitatea profesională. Ca evreu am fost expropriat, ca evreu am depus muncă obligatorie în lagărele de muncă pentru evrei și ca evreu am fost deportat, petrecând  aproape 2 ani în lagăr de concentrare și ghetou, prestând muncă de sclav. Cu sau fără voie am fost întotdeauna evreu și cetățean de clasa a doua.

 N-am fost niciodată credincios și nici azi nu sunt, deși îi respect pe cei ce care sînt. Totuși trebuie să constat, și cu părerea mea nu mă gândesc izolat, când afirm că evreii prezintă ceva specific, nu negativ. Nu din cauza rasei (teorie pe care o neg categoric), ci din cauza vieții din mediul evreiesc și a necesității de a se afirma într-un mediu înconjurător dușmănos și probabil și din alte motive. Lucru ce nu poate fi nici șters, nici negat.

Acest fapt l-a exprimat în decembrie 1935 Kurt Tucholsky, cu puțin înaintea sinuciderii sale, într-o scrisoare către Arnold Zweig astfel : ?Am părăsit iudaismul în anul 1911, dar știu că de fapt acest lucru nu este posibil?. În mod asemănător s-a exprimat și Heinrich Heine care s-a lăsat botezat, dar nu se considera creștin, deoarece scria: ?nu fac nici un secret din evreitatea mea, la care nu m-am întors, pentru că nu am părăsit-o niciodată?.

În iunie 1943 a venit un ordin ca toți cei care au fost deportați fără condamnare să fie eliberați. Prin eliberare înțelegeam să ne întoarcem acasă. Totuși autoritățile au înțeles altceva prin ?eliberare?. Ei au trimis această categorie de deținuți în ghetouri unde se puteau mișca ?liber? într-un spațiu păzit de militari români. Deținuții deportați din Târgu Jiu la Vapniarca au ajuns în lagărul Grosulovo. Această împărțire a internaților ? în ghetoul Olgopol, lagărul Grosulovo și închisoarea Rybnitza (Râbnița) -ar putea fi și o urmare a faptului că se recunoștea forța unității deținuților, că voiau să acționeze împotriva lor conform dictonului ?divide et impera?. Cu siguranță că la hotărârea de mai sus a contribuit și situația de pe front.

Pierderile hotărâtoare ale armatei germane, care au atins punctul culminant prin victoria armatei rusești la 2 februarie 1943 asupra Stalingradului, subliniază această afirmație.

În toate cele trei noi unități s-au format noi forțe experimentate de conducere.

Deosebit de tragic a fost destinul celor mutați la închisoarea Rybnitza (Râbnița). În noaptea de 18/19 martie 1944 au fost uciși într-un masacru al trupelor lui Vlasov.Printre ei se găsea și Laci Schönberger, fratele lui Suzi. Au scăpat cu viață doar trei deținuți, printre care și Matei Gáll, care a scris o carte despre deportarea sa.   

VII.        VIAȚA ÎN GHETOUL OLGOPOL

Într-adevăr, noi, cei duși în ghetoul Olgopol (2), am locuit în case mici și puteam să ne mișcăm liber pe o stradă, din care consta ghetoul.  Însă în acest spațiu ?liber?, în care nu eram protejați de nici un gard ori soldați, eram expuși, mai mult decât la Vapniarca, la bunul plac al autorităților sau al trupelor germane și românești care se retrăgeau. În tot timpul deportării am fost ?vânat liber?, în orice moment putând fi nimiciți.

Cu toate acestea, viața noastră s-a schimbat. Deja faptul că ne puteam mișca liber pe o stradă a unei localități ne făcea să ne simțim mai bine și ne întărea moralul. Aveam contacte cu locuitorii ghetoului care locuiau de mai mult timp în Olgopol în case ?mai bune?.

Locuitorii ghetoului, care la venirea noastră numărau în jur de 150 de suflete, erau în marea lor majoritate oameni în vârstă, femei și copii. Se găseau într-o situație jalnică.  Erau supraviețuitorii micii localități ce avusese în jur de 700 de locuitori.  Ni s-a spus că mulți au fost împușcați din motive minore și că au fost nevoiți să-și sape singuri gropile înaintea execuției.

Noi, cei care am venit din Vapniarca, ne-am ocupat și de locuitorii ghetoului și viața lor s-a îmbunătățit. Toate măsurile organizatorice, care  priveau  viața noastră și care la început erau ordonate de către jandarmerie, le-am preluat noi și au fost realizate de către un comitet al internaților. Astfel am putut să ne organizăm viața fără amestecul direct al autorităților. Conducerea noastră avea un contact permanent cu jandarmeria. Era important că li s-a interzis persoanelor izolate să se adreseze direct autorităților.

În cele 7 luni pe care le-am petrecut în ghetou ne-am organizat viața cu perspectiva unei șederi mai îndelungate. Aveam o bucătărie, un cabinet medical și, în condițiile de ghetou, o viață reglementată. S-a înființat un lazaret în care erau tratați bolnavii cu paralizie de către medici deportați. S-a înființat o cantină în care se pregăteau zilnic mâncăruri calde. În jur de 50 de copii orfani din localitate mâncau zilnic gratuit.  În afara ghetoului exista o baie publică ce era accesibilă contra cost. Toate organizațiile făcute de colectivul nostru  puteau fi folosite și de locuitorii vechi ai ghetoului.  Viața lor s-a îmbunătățit categoric. Prin contactul cu locuitorii de acolo am câștigat influență asupra vieții lor, am exclus rivalități și ei s-au integrat în solidaritatea noastră.

Superiorul nostru civil era un pretor, iar cel  militar, un plutonier major. Amândoi erau corupți. Condițiile materiale s-au îmbunătățit simțitor.  Aveam un sortiment mai larg de alimente, nu sufeream de foame și ne-am întărit și fizic. Primeam ajutoare de acasă și de la Comunitatea evreiască din România. Știrile de pe front arătau o nimicire sigură  a armatei germane, lucru ce ne ridica moralul, precum și perspectiva întoarcerii noastre acasă.

Evident că ne-am organizat și în Olgopol corespunzător situației. Conducerea noastră număra trei tovarăși și doar ea decidea ce trebuie făcut, doar ea avea contacte cu jandarmeria care ne păzea. Astfel s-a creat o unitate ușor de supravegheat.

Imediat după sosirea noastră trebuia asigurată o curățenie cât mai bună. Trebuia evitat pericolul unei epidemii de tifos. Am mers din casă în casă la locuitorii băștinași întrebând dacă există paraziți. Le-am explicat și pericolul unei epidemii de tifos. Această boală, precum am amintit, a provocat în Transnistria, datorită lipsei igienei și a îngrijirii medicale, moartea a sute de mii de oameni.

La aceste vizite primeam și răspunsuri amuzante. Un locuitor a confirmat că la el nu există ploșnițe. La întrebarea noastră: ?Nu vă chinuiesc noaptea insectele??, răspunsul a venit prompt: ?evident că noaptea?(ewade bei Nacht)?. Aceeași întrebare am pus-o și altui locuitor. Pe perete am descoperit imediat două ploșnițe care se târau. El a răspuns: ?doar astea două de pe perete?.

Chiar dacă nu am avut succes peste tot cu explicația noastră, în timpul șederii noastre în Olgopol nu a fost epidemie.

Se muncea și în afara ghetoului. Trebuia să vopsim ferestrele și ușile la spital. Am mers la lucru cu un tovarăș de suferință care era de meserie zugrav și vopsitor.  La spital se putea mânca mai bine, dar, ce era  mai important, era că puteam să-i aprovizionăm, în momentele în care nu eram observați, pe medicii noștri cu diverse instrumente (foarfeci, pensete, clești ș.a.), dar și cu vată, tifoane și medicamente.

Nu departe de ghetou s-a înființat o săpunărie, un fel de fabrică de săpun. Acest lucru a fost posibil pentru că unul dintre internați, Paul Lessen, se pricepea bine să fabrice săpun încă de acasă. Uleiul și soda o puneau la dispoziție pretorul și plutonierul ? major, cei care le și vindeau pe piață cu un câștig bun pentru că era lipsă de aceste mărfuri. În acest mod aveam de partea noastră autoritățile care răspundeau de noi și am reușit să acoperim o parte a unor necesități ale vieții noastre. Uleiul pentru bucătărie, pentru necesarul cantinei îl luam din aceeași sursă.

Conducerea noastră avea legătură și cu partizanii ce se găseau în împrejurimi. Cu ei am examinat și căi de evadare, dar care s-au dovedit prea riscante. Relațiile cu partizanii se limitau la obținerea știrilor și la schimbul de îmbrăcăminte contra alimente.

În condițiile unei libertăți relative era semnificativ mai greu să impui un comportament unitar și solidaritatea necesară celor internați în ghetou, decât în situația mult mai dificilă din Vapniarca. Însă cum toți s-au întors în România, se poate afirma că s-a făcut treabă bună în direcția indicată și nu au existat cazuri de decese printre noi.

În vara și toamna lui 1943 trupele germane se retrăgeau de pe front. Drumul lor trecea nu departe de ghetoul nostru. Odată o astfel de trupă a oprit în apropierea noastră, iar unii soldați au pătruns în ghetou căutând femei și fete ca să le violeze. Eram și eu într-o cameră cu mai multe potențiale victime. Ușa casei era încuiată și soldații băteau ca să fie lăsați să intre. Pentru că încăperea era așezată la parter am urcat printr-o fereastră într-un loc din spatele clădirii, în spațiu liber. Am fugit la comandantul trupei pentru a-i cere ajutor. Atunci nu m-am gîndit și nu-mi dădeam seama, că fugind la o unitate al armatei naziste îmi puneam viața în pericol. Am avut norocul, că acel comandant de unitate, căruia i-am expus într-o germană perfectă, intenția soldaților germani intrați în ghetou, se deosebea de cunoscuta comportare a trupelor hitleriste, ce masacrau, chiar în retragere fiind, pe evrei și pe ruși. Nu m-împușcat ci m-a ascultat și a trimis o patrulă în ghetou, care a întors soldații la unitate. Acest comportament al militarului german, al cărui nume sau grad nu-l cunosc, este ieșit din comun și merită evidențiat. Locuitorii ghetoului și prietenii mei au apreciat fapta mea.

Populația indigenă din ghetou – cu toții evrei – care nici ea nu putea părăsi acest spațiu limitat, își câștiga existența mai ales din împletitul puloverelor și a altor obiecte de îmbrăcăminte din lână. Țăranii aduceau lâna și cumpărau marfa finită. Împleteau cu toții: bărbați, femei, băieți și fete.

Cum se apropia iarna și știrile de acasă ne făceau să sperăm că vom fi curând eliberați, locuitorii din sat ne observau ca să vadă cum ne pregătim de iarnă. Nu am lăsat să se observe că ne gândeam la faptul că nu vom petrece iarna acolo și pregăteam provizii pentru perioada rece. Am pus varză în butoaie și am prăjit sau doar am uscat  multe felii de pâine pentru pesmeți. Pâinea uscată era pregătită ca provizie în cazul prăbușirii frontului, dacă ar trebui să plecăm separat în toate direcțiile. Prăbușirea frontului putea lua diferite forme.

Revelionul 1943/1944 l-am sărbătorit cu un program cultural creat în Olgopol, cu coruri ce declamau lozinci și cântau. În ciuda faptului că a fost modest, a fost o sărbătoare reușită. În ianuarie 1944 a venit ordinul să ne întoarcem în România. Evenimentul a decurs nu fără  surprize.

Până la gara Balta am mers pe jos aproape 10/15 km și am așteptat vagoanele (de astă dată nu erau vagoane de vite) ca să ne întoarcem acasă. În același timp a trecut pe acolo o patrulă SS, al cărei subofițer ne-a cerut socoteală, cum și de ce ne întoarcem acasă, atâta vreme cât soldații germani luptă pe front. Un tovarăș de suferință din Mediaș, care vorbea bine germana, i-a explicat că noi urmăm un ordin și nu acționăm de capul nostru. Cuvântul ordin a fost explicit, așa că am fost lăsați în pace. Militarii nu gândesc, ei execută ordinele. Cu siguranță că omul nu știa că are în fața lui evrei. Acest incident ar fi putut avea urmări grave. Ar fi putut anula eforturile de supraviețuire de ani de zile.

VIII.     EVIDENȚIEREA PERSOANELOR CARE S-AU PURTAT EXEMPLAR

Deși am vorbit de atâta chin și suferință, nu trebuie uitat că atât printre internații din Vapniarca și Olgopol, dar și printre ofițerii români din conducerea lagărului, existau oameni de valoare, cinstiți, care s-au comportat exemplar în grelele condiții din lagăr. Ar trebui să enumăr multe nume de deportați al căror comportament era exemplar, dar aceasta ar depăși limitele acestei relatări. De aceea mă voi limita doar la numele conducerii noastre politice: Bernat Andrei, numit ?Bandi?  și Lazăr Grünberg care au reușit să salveze de la nimicire deportații, ei însuși fiind împușcați la Râbnița. Trebuie amintit și doctorul Arthur Kessler, cel care a descoperit cauza apariției paraliziei picioarelor, cel care s-a impus cu tărie pentru lichidarea mazărei furajere otrăvitoare și care s-a evidențiat în îngrijirea celor bolnavi.

Ultimul comandant al lagărului Vapniarca și comandantul de mai târziu al celui din Grosulovo a fost colonelul Sabin Motora. Lui i se datorează faptul că internații lagărului din Grosulovo au putut ajunge în viață (în ultimul moment, în martie 1944) pe malul românesc, după ce au traversat Niprul și astfel au scăpat de moarte sigură. Această odisee a fost descrisă amănunțit de Nathan Simon în relatarea ca martor din lagărul de concentrare Vapniarca. Se zice că Motora ar fi dat soldaților ordinul în ultima fază a fugii din Transnistria: ?nu trebuie să-i păziți pe internați, ci să-i apărați!? Într-adevăr, prin poziția sa curajoasă a împiedicat un atac al trupelor lui Vlasov. A fost o faptă extrem de curajoasă.

Amintesc încă o dată comportamentul uman al colonelului Cristache Popovici. Ambii comandanți amintiți au acționat dezinteresat și și-au pus în pericol libertatea, poate chiar viața, pentru salvarea internaților. Acest fapt trebuie apreciat în mod deosebit.

Cum am mai arătat, cuvântul ?libertate? nu avea același înțeles peste tot. Deja în ianuarie 1944, abia ajuns la Timișoara, am fost trimis în lagărul de muncă pentru evrei Lucareț, județul Caraș-Severin (3), unde am efectuat muncă grea într-o carieră de piatră, până aproape la eliberarea de către Armata Roșie. Am fost organizați și în acest lagăr de muncă și dacă nu ar fi venit schimbarea din august 1944 ar fi putut să aibă loc  și o răscoală, alăturându-ne partizanilor care operau prin apropiere. Dar nu s-a ajuns aici.

Imediat după lagărul de muncă Lucareț ? am fost repartizat la un regiment din Lugoj (4). Pentru a scăpa de o muncă mai dură m-am prezentat ca zugrav și am văruit camerele unui plutonier. Aveam ceva experiență în meserie, totuși trasul dungilor între perete și tavan îmi crea probleme. Norocul meu a fost că pretențiile nu erau prea mari și s-a acceptat lucrarea.

Problema a fost că ordinul de eliberare a sosit cu întârziere la acest regiment, abia în septembrie 1944. Așa am suferit, fără voie, ore sau zile în plus.