Din viața mea și vremurile mele (3)

VII.         ANII DE DUPĂ DEPORTARE

23 august 1944 a fost un punct de cotitură în istoria și dezvoltarea viitoare a României. Eu, și nu doar eu, ci mulți din cei care au suferit din cauza fascismului, au privit această zi ca ziua eliberării. Ne stăteau în față mari sarcini. Totul trebuia reconstruit pe o temelie inexistentă. Uniunea Sovietică trebuia să slujească drept exemplu. Însă deosebirile dintre poporul român și poporul rus, ale căror tradiții și istorii, poziție teritorială și suprafață, precum și numeroși alți factori ce cu greu se pot compara, au împiedicat o acțiune plină de succes, mai ales dacă ne gândim cât de puțin demn de urmat a fost exemplul citat.

Astfel că, de la început, dar și mai târziu, s-au comis greșeli în toate domeniile. Noii deținători ai puterii nu au făcut față sarcinilor, iar problemele ivite și cum s-a încercat rezolvarea lor a dus la o răsturnare de la putere în 1989.

Reflectând la toate  aș  avea multe de spus despre perioada 1945-1989, dar m-aș îndepărta prea mult de subiectul inițial.  Totuși aș vrea să arăt modul în care diferiți oameni au pornit la rezolvarea sarcinilor încredințate.  Rezumându-mă doar la mine, la prietenii mei și la unii foști  tovarășii de suferință, pot să afirm categoric că ei și-au îndeplinit cu mult elan și voință sarcinile încredințate. Ei și eu am sperat că vom construi prin acțiunile noastre o nouă orânduire socială, așa cum ne-o închipuiam. Însă nu există doar forțe cinstite și bine intenționate. Înflorea carierismul și tendința de a folosi noua situație în avantajul propriu. Astfel moralitatea a decăzut.

Exemplele nu ar lipsi, dar voi arăta un singur caz, care m-a afectat profund, iar precum se va vedea în continuare, m-a privit și personal.

Unul dintre supraviețuitori și din cei întorși acasă era Eugen Friedländer. Acest fost ?prieten? a reprezentat cea mai mare dezamăgire a mea. Cu toate acestea imortalizez pe hârtie rușinoasa sa faptă.  E cunoscut că în lagărele de internare, dar și în alte situații critice, în care viața proprie pare a fi în pericol, oamenii sunt capabili de orice, fără a ține seama de viața tovarășilor de suferință. În această categorie intră și spionii a căror activitate e cunoscută și nu mai are nevoie de explicații. Îl consider pe Eugen Friedländer (numit ?Fritzi?) ca fost prieten.

 Într-adevăr, eram buni prieteni și ne vizitam des la Timișoara și apoi la București. Pentru fiul său Erwin eram persoana cea mai de încredere și venea la mine pentru discutarea problemelor sale. L-am stimat foarte mult. Rozi, soția lui, a fost o femeie cinstită, foarte capabilă, pe care o apreciam și care mă stima și ea pe mine. Când ea și-a simțit sfârșitul a vrut ca eu să fiu cel care să țină cuvântul de adio la sicriul ei. Atât de apropiată, pot spune frățească, a fost relația cu Friedländerii. Cu atât mai de condamnat a fost atitudinea lui față de mine, lucru pe care îl voi arăta în continuare.

Rivalitatea dintre deținuți a provocat mii de victime în deportare. Aici descriu comportarea unui fost coleg de suferință care s-a comportat bine în Vapniarca, iar în ghetoul din Olgopol a avut chiar un rol în conducere. Îmi era prieten, un prieten cu care am împărțit la Vapniarca spațiul de dormit. E vorba de mai sus amintitul Eugen Friedländer, zis și ?Fritzi?, care, întors în România, s-a alăturat Securității, a ajuns la gradul de maior și s-a numărat  printre personajele pline de cruzime ale acestei organizații rău famate.

Alexandru Rado și Adalbert Rosinger, ambii foști deținuți ai lagărelor Vapniarca, Olgopol și Grasulovo au fost condamnați într-un proces înscenat și au ajuns pe mâna lui Friedländer. Acesta i-a bătut și torturat cu mult mai rău decât ?securiștii? români (oamenii Securității) pentru a-i constrânge să dea mărturii false. Aceasta a făcut-o pentru a crește în ochii superiorilor săi și pentru a obține avantaje personale. Câțiva dintre foștii directori de întreprindere, de asemenea condamnați în procese înscenate, au murit în închisoare, alții în libertate, însă ca urmare a torturilor  îndurate și doar câțiva au murit de moarte naturală.

Pentru a avea succes era gata să-mi facă rău chiar și mie, fostul său prieten, poate chiar să mă ucidă.

Trăiam de mai mulți ani în Düsseldorf, când a venit în vizită și a vrut să stea la mine. Întrucât fusesem prevenit de un prieten din București, nu l-am primit și i-am făcut rost de o cameră la un hotel. În timpul vizitei la mine s-a arătat nervos pentru că nu eram singuri, erau prezenți și alți musafiri. La plecare l-am rugat pe unul dintre musafiri să-l conducă la hotel, ceea ce s-a și întâmplat. Așa a plecat fără să-și fi îndeplinit misiunea. Pentru a recupera și pentru a-și duce treaba până la capăt, seara târziu a venit înapoi, a sunat la intrare și a vrut neapărat să urce la mine ?doar ca să-mi strângă mâna în semn de rămas bun?. Suzi i-a ghicit intențiile și nu l-a lăsat nici după încercări repetate și i-a spus că ne-am luat deja la revedere. După ce s-a plimbat mai multă vreme încolo și încoace prin fața casei și a sunat mereu, în sfârșit a plecat.

În 1989, după căderea lui Ceaușescu, a fugit în Israel fiindu-i frică de răzbunarea celor pe care i-a chinuit. Dacă Rosinger ar mai fi trăit, cu siguranță  că nu i-ar fi mers acolo bine.

Acest caz, care desigur nu a fost un caz izolat, dovedește de ce este omul în stare, fără să fie forțat, pentru a realiza avantaje personale.

În 1944, întors din Transnistria, Feri și cu mine am primit înapoi firma Acomin, prin bună înțelegere, de la Ioan Tomici. Am fost trecut ca singurul proprietar, lucru ce nu a produs nici o schimbare în relația noastră reciprocă. Firma a existat până în 1948.

Ca activist cu experiență al partidului am primit misiuni în biroul comitetului județean, mai exact în administrație. Din acest motiv nu puteam lucra și la firmă, iar Feri a rămas singurul șef în funcție. Ne-am pus de acord ca Feri să fie plătit separat cu un salariu pentru munca sa și ce rămânea să fie împărțit în cotă ?parte. Totul a mers șnur, fără dispute.

Doar câteva cuvinte despre fratele meu mai tânăr Ernö. În anul 1936 a plecat cu mama la Praga unde trebuia să înceapă studiile la facultate. A absolvit 2 ani în Praga sau Brün, nu știu exact. După 1938 era imposibil să rămâi în Praga, astfel că a plecat în Franța unde a continuat și a absolvit studiile ca inginer electronist la Institutul Electrotehnic din Grenoble. Încă din timpul studiilor a activat și politic împotriva ocupației germane și în 1942 a fost nevoit să intre în ilegalitate. În același an a fost în arest pentru o scurtă perioadă, apoi a fost eliberat. A activat, la sfârșitul lui 1942, în organizația maghiară a Partidului Comunist Francez. Organizația de acolo a considerat că ar putea face servicii mai mari în țară și astfel a fost trimis acasă.

În Grenoble putea câștiga foarte puțin pentru trai, de aceea îi trimiteam din când în când bani pe căi ocolite. Slăbise când s-a întors acasă, iar hainele erau în stare proastă. Când s-au cusut nasturii la pijama, a remarcat mirat: ?așa mulți nasturi?? Nu mai era obișnuit.

Primirea din partea autorităților nu a fost prietenoasă. A fost arestat ca dezertor și închis.

Fredi Friedländer, un prieten de-al nostru, făcea serviciul ca șofer unui colonel al tribunalului militar. El i-a descris acestuia cazul lui Ernö, i-a spus că nu e dezertor, doar că nu a avut posibilitatea să revină în țară și să se prezinte la încorporare și astfel a obținut punerea lui în libertate.

Chiar aflat în libertate procesul s-a ținut la tribunalul militar unde te puteai aștepta la pedepse foarte aspre. A fost apărat de cel mai bun avocat din Timișoara, Dr. Fărcășanu, datorită căruia a fost în sfârșit eliberat. Avocatul a explicat că el studia la Institutul Electrotehnic din Grenoble și nu putea călători în România. A adus ca dovadă diploma semnată de Felix Esclangon. Atunci judecătorul a spus: ?acest Esclangon e cu siguranță jidan!?, iar avocatul ?Dr. Fărcășanu- a replicat: ?Domnule președinte, acest decan e un om de știință cunoscut în lumea întreagă și nu e evreu!? La care președintele a spus din nou: ?atunci în mod cert e un democrat!? Din acest schimb de cuvinte se poate trage o concluzie asupra atmosferei anilor 44 din România. Acest lucru s-a petrecut după întoarcerea mea din Transnistria. Până în august 1944, atât pentru mine, cât și pentru Ernö, au urmat lagăre de muncă pentru evrei.

După alegerile din 1946, care nu s-au desfășurat chiar legal, ci dimpotrivă cu multe falsificări, partidul a luat puterea și a trebuit să organizeze toate domeniile politice și administrative și să le ocupe cu cele mai competente cadre.

Aș vrea să spun câteva lucruri despre un domeniu economic important, și anume comerțul exterior, în care eu însumi am activat. În această fază partidul nu avea altă posibilitate decât să recurgă la un specialist cadru evreu. Comerțul exterior era o mare comunitate evreiască. Această afirmație e bineînțeles de pus doar între ghilimele. Statului nu-i convenea că apăreau nume evreiești ca și conducători ai unor întreprinderi importante de stat. Nu persoanele trebuiau schimbate, ci numele acestora. Astfel s-a ajuns la Lungu din Lang, la Anghel din Engel, la Coman din Kaufmann, și așa mai departe. Această soluție se încadra în politica generală de stat a dezinformării.

Aici trebuie amintit că înainte de 23 august 1944, în România, mai degrabă minoritățile ?evrei, unguri, sârbi și un mic număr de germani ? s-au încadrat în lupta democrată și antifascistă. Prea puțini români au participat. De aici la început lipsa, în aproape toate domeniile, de cadre calificate. Chiar și conducerea cea mai înaltă a partidului consta la început din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Ana Pauker era evreică, Vasile Luca (Luka Laszlo) era maghiar.

După această introducere e evident că și eu am fost însărcinat cu misiuni în acest domeniu. Ljuba Chischinewsky (soția lui Josif Chischinewsky) care tocmai se ocupa cu organizarea la Timișoara, m-a luat cu mașina la întoarcerea ei în București. În București exista ?iarăși trebuie să spun ?la început?- o singură mare firmă de comerț exterior, numită ?Sincomin?, mai târziu i s-a schimbat denumirea în ?Românoexport?. Comerțul exterior era monopol de stat. Firma citată trebuia să cuprindă toate domeniile comerțului exterior, atât materia primă ?de exemplu petrol, precum și legume, grâne, fructe și alte produse,atât privind importul cât și exportul, pe care nu le mai enumăr. Pentru fiecare domeniu exista un serviciu cu conducători de serviciu și câțiva colaboratori. Pe mine m-au repartizat la serviciul de fructe și trebuia să devin ?specialist? într-o branșă de care nu aveam habar. Cel mai important articol de export erau merele. Un as în acest domeniu era un anume David Kischinewsky cu cei doi fii. Cu el am fost trimis pe cele două mari regiuni de meri: la Baia Mare  și la Bistrița. Cineva din afară nu ar crede că trebuie să fii foarte  priceput pentru a face cu adevărat comerț cu mere și fructe în general. Fructele (merele) de pe unele plantații mai mari se cumpărau, prin contract, încă de când erau pomii înfloriți. În afara de asta, în vremea recoltei existau locuri unde erau colectate, erau cumpărate de la țărani, apoi sortate și pregătite pentru export. Restul,de fructe de valoare inferioară, era destinat pentru consumul în țară. În Baia Mare producătorii erau în majoritate evrei, în Bistrița erau sași și turci. Dacă ajungeai în locurile acelea nu exista altă temă de discuție în afară de mere. Apoi oamenii erau încadrați și evaluați în funcție de câți meri posedau.

Am învățat meseria, în sfârșit. Trebuia să fac lucrul acesta, nu era altă cale. Când exportul fructelor și legumelor a crescut ca volum, din serviciul pentru fructe și legume de la Românoexport s-a înființat o societate nouă, numită ?Fructexport?.

În această firmă am ajuns până la funcția de locțiitor de șef de serviciu. Șeful de serviciu era un român destul de primitiv care era în același timp și secretar de partid și care se dedica în special acestei funcții. Conducerea serviciului mi-a fost încredințată.  Acest lucru a mers până în 1972 când s-a considerat că se poate reuși și fără evrei.Evreii au fost scoși din comerțul exterior, nu numai de la Fructexport, ci în general, apoi transferați în domenii mai ?neutre?.

Dacă reflectez asupra celor 25 de ani pe care i-am petrecut în comerțul exterior și că, doar din întâmplare am scăpat întreg, îmi vine în gând poezia ?Der Reiter am Bodensee? de Gustav Schwab, unde acesta descrie un călăreț, care iarna a trecut călare lacul înghețat Bodensee fără să știe în ce primejdie se afla. Aflînd prin ce miracol a trecut, a primit un atac de inima și a căzut mort de pe cal. Și eu am văzut mai târziu din ce pericol am scăpat, totuși eu am ales varianta ?supraviețuirii?.

Am avut însă și timpuri frumoase în cei 25 de ani la Fructexport. Am luat parte la tratativele cu partenerii străini, am stabilit cu ei condițiile contractuale, având și mai multe delegații în străinătate, la care voi mai reveni.

Contractele erau concepute în limba germană. În cazul în care apăreau diferende între partenerii contractuali se mergea la arbitrajul Camerei de comerț care trebuia să decidă. Am fost mândru, și mai sunt și azi, de câștigarea unui proces cu un partener din RDG, datorită unei virgule așezate la locul potrivit. Prin această virgulă propoziția respectivă  nu putea fi  înțeleasă decât în versiunea noastră și nu așa cum pretindeau partenerii din RDG. Acesta a fost un blam pentru ?germanii? din RDG.

Deja în 1950 am fost trimis la Viena la Reprezentanța comercială. Am rămas acolo aproape un an. Îl aveam ca șef pe inginerul Iosif Petroianu, care deseori mă lua la tratativele sale și din afara Vienei prezentându-mă drept ?colaboratorul? său. M-am înțeles minunat cu el și nu am întrerupt nicicând legătura. Evident, el nu mai trăiește. Soția sa, Evelyn m-a ajutat la cumpărarea celei mai bune stofe pentru un palton de iarnă. Trebuia să fie cel mai bun. La sfatul ei a fost cusut la cel mai bun croitor, la ?Graben?. Când, în 1980, în Ungaria l-am dus la întors, croitorul s-a mirat de lucrătura excepțională. Mai port și astăzi paltonul, atunci când  vremea o cere.

Viena mi-a lărgit experiența în comerțul exterior pentru că aici am intrat pentru întâia oară în contact mai strâns cu economia capitalistă. Dacă aș vorbi despre aceasta aș depăși marginile lucrării mele, de aceea mă voi limita să amintesc unele lucruri deosebite din Austria. Este cunoscut peste tot că în Austria se dădea mare importanță titlurilor. Dacă trebuia să negociez cu un potențial client, acela mi se adresa cu ?domnule consilier comercial? ori ?domnule director? sau cu un alt titlu. La început mă opuneam, îi spuneam că nu sunt nici consilier comercial, nici director, dar atunci partenerul de discuție găsea alte titluri pentru a mi se adresa, pe care din nou eram nevoit să le refuz. Până la urmă accepam orice titlu cu care mi se adresau clienții.  Unui oarecare Mavrodan un partener de discuție i-a spus foarte mirat, după ce acesta a negat toate titlurile :?doar Mavrodan??

Pe atunci aveam un ambasador foarte simpatic, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, și care odată m-a rugat să redactez un text în germană. Textul i-a plăcut, totuși un cuvânt nu reușea să redea sensul pe care îl voia. Și avea dreptate. Deși român, putea aprecia foarte bine textul  pentru că în diplomație cuvintele au o importanță deosebită. De atunci pun vorbele în talgerul balanței.

De sărbătorile românești se făceau primiri. În invitații se indica întotdeauna ora începerii și a încheierii primirii. Musafirii trebuiau să se conformeze. După primire rămâneau doar musafirii politici din Partidul Comunist. La o primire de Anul Nou a fost oaspete Ilja Ehrenburg. Cei de față doreau să discute cu el diverse teme. El era gata să poarte discuții în rusă ori franceză. Dar a respins discuțiile cu translatori  pentru că nu dorea ca vorbele sale să fie greșit traduse. Iarăși un exemplu despre importanța și valoarea cuvântului.

Voi mai aminti încă un eveniment, un revelion la care au fost prezenți cântărețul Ștefănescu Goangă și alte personalități din România. Astfel de reuniuni erau sărbătorite la ambasadă împreună cu delegații Reprezentanței comerciale. Multe personalități din România au fost oaspeți ai ambasadei din Viena ori ai Reprezentanței comerciale : așa au fost acolo Mihail Sadoveanu, graficianul Jules Perahim și alții.

Delegațiile în străinătate m-au dus în Elveția, Finlanda, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și Israel. Demn de remarcat este faptul că la o discuție cu un străin întotdeauna trebuiau să ia parte două persoane pentru a exista un control reciproc. În străinătate însă am fost singur de cele mai multe ori și tot singur am negociat. O inconsecvență a regimului, ca atâtea altele.

În cei 25 de ani de activitate în comerțul exterior, cu precădere în cadrul centralei Fructexport din București, mi-au fost date sarcini foarte diferite, despre câteva am scris deja. Firma centrală nu mai putea cuprinde volumul tot mai mare de sarcini și problemele ce decurgeau din dezvoltarea relațiilor externe, astfel încât trebuiau înființate noi sucursale regionale Fructexport, mai ales pentru executarea contractelor de export încheiate în Centrală.

Derularea exportului necesita o activitate vastă, de specialitate și organizare. Din fiecare regiune trebuiau exportate produsele specifice ținutului și poziției geografice. Din câmpiile de la granița de vest, ca de exemplu din Arad și Oradea, se exportau roșii, din Transilvania fructe de pădure : zmeură conservată în butoaie. Nici o firmă nu semăna cu cealaltă în ceea ce privește articolele exportate. Directorii noilor întreprinderi erau recomandați de către regionala de partid și verificați în privința aptitudinii lor, apoi angajați de Fructexport.

Rolul meu era să înființez filialele și să îndrum directorii în munca lor. Se întâmpla astfel: eram numit pe rând, în toate regiunile, ca ?director? provizoriu, până când cel nou prelua postul, iar eu mă  întoarceam la centrală pentru a fi trimis din nou altundeva.

Mai trebuia spus că nici unul din noii directori nu cunoștea specialitatea întreprinderii. Eu însumi a trebuit să o învăț cu puțin înainte. Dar peste tot existau specialiști ce proveneau din perioada presocialistă. Această interesantă muncă a decurs foarte bine, cu excepția regiunii Pitești în care am fost nevoit să lucrez mai multă vreme. Mi-a fost propus un om ce nu corespundea în nici o privință, dar care era proteja