Mama, crescuta in stilul fetelor de familie burgheza, vorbea si scria frantuzeste, canta la pian. Braila acelui timp era un oras cosmopolit, format din colonii grecesti, armenesti, evreiesti, presarate cu francezi, italieni, elvetieni, ce formau o mixtura pitoreasca si plina de viata. Copilaria si adolescenta, Nicolae Carandino si le va petrece in protipendada mai mult greceasca a orasului. Spiritul cosmopolit in care s-a format nu-l va impiedica, la cateva decenii distanta, arestat politic de catre Securitate, sa refuze emigrarea in Grecia, emigrare oferita cu o bunavointa calculata de catre Partidul Comunist care nu dorea, datorita spiritului caustic si incomod al lui Carandino, sa-l includa in proces cu Iuliu Maniu. A "optat" pentru noua ani de temnita grea (efectuata la Galati si Sighet) si opt ani de domiciliu obligatoriu la Bumbacari si Rubla, "sate noi" construite de "titoistii" deportati cu ani in urma in Baragan. Studiile liceale le urmeaza la Braila, iar cele universitare, dreptul si filozofia, la Bucuresti si Paris. Si daca amintim dintre profesori pe Vasile Parvan, Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, Mircea Juvara, Istrate Micescu, Nae Ionescu si lista ar mai putea continua, ne putem da seama de solida cultura insusita in rastimpul acelor ani si daruita cu frenezie apoi artei gazetaresti sau cronicii dramatice in cei care au urmat. In timpul celui de-al doilea razboi mondial este internat in lagarul de la Targu-Jiu, odata cu Victor Eftimiu, Mihai Ralea, Zaharia Stancu. Este in doua randuri director al Teatrului National, iar intre anii 1944-1947, directorul ziarului Dreptatea, oficiosul Partidului National Taranesc, fiind una dintre persoanele cele mai apropiate si apreciate de Iuliu Maniu. Dealtfel, atunci cand la cinci februarie 1953, Iuliu Maniu va muri in inchisoarea de la Sighet, Nicolae Carandino, impreuna cu un fost ministru ardelean, in celula golita de viata, va rosti "Pater Noster" si "Ave Maria" la capataiul patului celui care devenise un simbol al poporului roman. Dar sa-l urmarim pe Nicolae Carandino depanandu-si amintirile despre perioada in care a fost director la Dreptatea, despre Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, despre teatru.

Nicolae Carandino: Eu am fost om de teatru toata viata si faptul ca am fost director la Teatrul National a fost o ambitie, o lupta, pe care am dat-o pentru a ajunge acolo. Iar cand am ajuns parca as fi facut cine stie ce mare isprava. De ce? Pentru ca era cea dintai institutie de cultura a tarii, adica dupa a fi director la teatrul National nu mai era o alta treapta mai inalta in ierarhia culturala.

Mihnea Paraschivescu: Ce actori au jucat in perioada respectiva?

N.C.: Vraca, Marioara Voiculescu, Natasa Alexandra...

M.P.: D-voastra ati scris pentru prima data cronici dramatice despre actori, tineri atunci, care au devenit ulterior nume ale scenei romanesti?

N.C.: Da. M.P.: Despre cine ati scris?

N.C.: Radu Beligan, Carmen Stanescu, Irina Rachiteanu.

M.P.: I-ati lansat, daca vreti, intr-un fel?

N.C.: Da, pentru ca scrisul meu avea atunci importanta. Eu am fost om de teatru nascut, ca sa zic asa. Nu scriam la intamplare, aveam atitudine, aveam curaj sa spun adevarul si nu avea importanta daca respectivul actor era celebru sau nu. Daca era rau sau bun asta era important atunci. Si cand luam cuvantul si spuneam ceva cuvantul meu atarna greu.

M.P.: Vreti sa ne spuneti parerea d-voastra despre gazetarie, despre gazetari?

N.C. : Eu am fost gazetar adevarat, adica nu am mintit niciodata. De ce? Poate am gresit, ca nimeni nu poate sa fie fara greseala, dar nu am facut greseli cu intentie, ca sa ridic pe unul sau sa cobor pe altul. Il ridicam pentru ca asa credeam eu ca merita.

M.P.: Ce calitati trebuie sa aiba gazetarul?

N.C.: Calitatea lui principala este adevarul, dreptatea, adica sa nu spuna ceea ce nu crede, sa nu spuna cu intentie de a premari sau de a cobori pe cineva. In ziua in care este unul mai bun sa marturiseasca acest lucru. Adevarul trebuie spus cu toate riscurile. Erau si gazetari care spuneau ce le venea la gura, nu?, erau insa si unii, printre care ma numaram si eu in acel timp, care era suficient sa spuna un cuvant despre un om politic ca sa-l ridice sau sa-l coboare. M.P.: D-voastra ati fost si directorul ziarului Dreptatea imediat dupa razboi?

N.C.: Da.

M.P.: Cum v-a numit Iuliu Maniu director?

N.C.: Nu imi mai aduc aminte. Era o slujba mare in momentul acela. Dupa directorul Dreptatii nu mai exista decat un singur post.

M.P.: Si de ce a avut incredere Maniu in d-voastra?

N.C.: Pai, asta pot sa stiu eu? Stia el. Dar nu s-a pacalit. A avut dreptate.

M.P.: Cum era Maniu?

N.C.: Era un om care avea calitate si nu era nevoie sa si-o afirme. In mod normal era primul. Statea la locul lui, nu spunea o vorba mai mult, una mai putin decat trebuie. Dar el era, ceilalti veneau dupa el. Am avut o deosebita apreciere pentru el pentru simplul fapt ca avea o valoare care nu trebuia sa se afirme, se recunostea. Fara sa spuna "eu sunt primul". Nu spunea niciodata asa. Dar cand erau cinci, zece, o suta, sau numai doi, totdeauna se stia cine este primul. El. Asta era situatia.

M.P.: Cum era Maniu in celula?

N.C.: Eu am fost "manist" toata viata si am stat alaturi de el si l-am sprijinit, adica i-am dat concursul meu pentru ca el nu avea nevoie de sprijin. Cum era Maniu in viata, era si in celula, adica un om deosebit, nu semana cu nimeni. Avea o atitudine, o demnitate, o prestanta. Toti nu aveau altceva de facut decat sa-l intrebe pe el ce-i de facut si sa-i dea lui comanda. Adica nu sa i-o dea ci sa i-o recunoasca. Ca i-o daduse Dumnezeu.

M.P.: Stiti unde l-au ingropat pe Iuliu Maniu dupa ce a murit?

N.C.: Nu, pentru ca "indicatiile" erau sa i se piarda urma. Imi aduc aminte in schimb ultimele vorbe pe care le-a rostit: "Ce frumoasa femeie era Clara"- era vorba despre o unguroaica, o dragoste din tinerete a acestui mare om politic.

M.P.: Cand l-ati cunoscut pe Corneliu Coposu?

N.C.: Era tanar, consilier al lui Iuliu Maniu. Era un om de o mare calitate sufleteasca, de cuvant, de atitudine, un om deasupra oricaror indoieli. Coposu a fost "un om mare si un mare om".

M.P.: Cum era Parlamentul de pe vremuri?

N.C.: Era un lucru deosebit sa fii parlamentar, nu era orice gainar deputat. Nu. Daca era deputat, era un om cu o personalitate, cu o atitudine, cu o corectitudine. Si in acelasi timp trebuia sa stie sa vorbeasca bine, pentru ca toti vorbeau bine, sa se exprime cum trebuie, sa nu vorbeasca fara socoteala. Fiind gazetar cu trecere la Camera, aveam simpatii si antipatii. Pe unii ii sprijineam si pe altii ii...

M.P.: Dupa ce ati iesit din inchisoare si apoi dupa "ispasirea" domiciliului obligatoriu, in 1964, cum ati reluat viata din Bucuresti? Ati inceput sa scrieti la ziare?

N.C.: Am scris toata viata, am scris ceea ce am gandit, nu am scris invers niciodata. Si cu toate riscurile. Intre a scrie ceea ce cred si a tacea, am ales intotdeauna prima varianta. Pentru ca se stia ca eu spun adevarul si numai adevarul, ca nu simulez. Era un lucru greu totusi.