Eleodor Focsaneanu, intervievat la Bucuresti, iunie 2001

Rhea Cristina: Vă rog, pentru început, să rememorati câteva dintre momentele istorice importante ale României, care v-au marcat perioada tineretii. Vă propun să ne oprim asupra celui de-al doilea război mondial, când, la 18 ani erati deja pe front. Care era situatia pe atunci, să zicem vis-ŕ-vis de Armata rusă?

Eleodor Focseneanu: Eram pe malul Muresului, într-un sat svăbesc, Gutenbrun (printre noi se aflau si elevi ca mine si studenti si licentiati, ba chiar si un doctor în Drept la Paris; erau seminaristi care nu intraseră încă la Teologie si chiar un absolvent de Teologie, care, însă, nu apucase să se căsătorească, nefiind deci hirotonisit) si, în noaptea de 23 august 1944 (când dormeam împreună cu alti colegi, în casa unui neamt, svab, pe saltele,  pe jos, zece insi într-o cameră), acesta, "Popa" (cum îi ziceam noi), care era foarte fricos, vine plângând si ne zice: "Sculati-vă, băieti, că s-a făcut pace!" Noi l-am întrebat: "De ce plângi dacă s-a făcut pace?" La care el a spus: "Vai de noi, o să vină rusii peste noi!" A doua zi, svabii erau foarte speriati, ei fiind foarte bogati: aveau tractoare, fiecare dispunea de 3-4-5 porci. Până atunci, se purtau corect fată de noi, dar, oarecum, cu o atitudine "mai de sus" ne numeau "cătane" (nu din răutate, ei asa îi ziceau soldatului român, nestiind că noi suntem la scoala de Ofiteri de Rezervă si o să devenim ofiteri) si, dintr-odată, deveniseră foarte amabili, aproape umili. Pentru că le era frică de rusi, mai ales că în Gutenbrun existau mai mult oameni bătrâni, femei, fete tinere si deloc băieti (spre bucuria elevilor români). Acum, nu stiau cum să ne facă să-i apărăm noi de rusi.

Rh. C.: Ce se stia despre rusi în acele momente în România? Ce informatii aveau românii despre armata rusă?

E. F.:  E o întrebare putin cam generală. De pildă, eu stiam mai multe despre rusi în copilărie, când aflam de la părintii mei că noaptea venea masina neagră si ridicau oamenii. La 23 august 1944, stiam destul de putine despre Armata Rosie, pentru că noi eram oarecum izolati: ziare nu citeam; fără nici o îndoială că ceea ce ni se spunea despre rusi, era oarecum în mod tendentios; noi credeam pe jumătate ceea ce auzeam despre rusi.

Am însă trei amintiri foarte clare, trăite de mine, despre rusi.

De exemplu, printre noi, acolo, erau si prizonieri rusi. Cum trăiau ei? Erau repartizati pe la casele svabilor si munceau în gospodăriile acestora. Liberi. Singura lor obligatie era ca seara să se ducă la seful de post si să se prezinte, iar apoi se culcau într-o casă destinată lor. Erau cam 20-30 de prizonieri rusi.

Rh. C.: Erau precum niste angajati?

E. F.: Nu erau angajati. Primeau mâncare în schimbul muncii lor, nu stiu dacă primeau si bani. Nimeni nu se gândea că ei or să fugă, pentru că nu aveau unde să se ducă. Nouă ni se spunea să nu stăm de vorbă cu prizonierii rusi, că sunt toti bolsevici, fac acte de sabotaj (în realitate, nu făceau nimica). Eu m-am împrietenit cu unul dintre ei, pe nume Ivan (cred că era ofiter, dar se ascundea), care m-a învătat si putin ruseste. În momentul cănd, imediat după 23 august, eu i-am spus lui Ivan " Acum este bine de tine. Vin ai tăi, ai scăpat de prizonierat!", el era foarte trist. Nu am priceput atunci tristetea lui.  Mi-a spus: "Nu stiti dvs. care va fi prima întrebare când voi da cu ochii de ai mei! Mă vor întreba cum de am căzut prizonier si cum de m-am lăsat să fiu luat prizonier. si, apoi, sigur, de ce nu am evadat." Mă tem astăzi că, dacă nu a fost împuscat, Ivan a fost trimis pe undeva, în Siberia. Când am citit anumite cărti după 1989, am văzut că toti prizonierii rusi (luati de nemti sau de români) erau considerati trădători de către rusi si erau fie împuscati, fie trimisi în Siberia.

Rh. C.: Să întelegem că armata sovietică era dură nu numai cu cei pe care-i ocupau, dar si cu proprii ei soldati?

E. F.: Absolut. Spre deosebire de regimurile democratice (care au si ele părtile lor bune si rele), într-un regim totalitar, toată lumea se înregimentează într-o natiune-popor, care nu are voie să gândească altfel, să facă altceva decât ce li se spune să facă tuturor: cum ai făcut altceva, esti considerat trădător. Acesta este principiul. Că nu pot să-i împuste pe toti cei care fac si gândesc altfel, este cu totul altceva: este o chestie de practică, ar însemna să omoare prea multi; se face o selectie aici, care sunt mai răi, care sunt "educabili" etc. Asa se explică si întâmplarea cu Ivan. Nu l-am mai văzut de atunci si îmi pare rău.

Îmi amintesc un alt moment, peste ani, când am mai cunoscut rusi, care mi-au fost oarecum la inimă. În Breaza, în 1945, eu venisem de pe front, se terminase războiul si rusii se întorceau din război, de pe frontul din Cehoslovacia si din Ungaria. Multi dintre ei, în special ofiterii, erau cazati pe la diverse vile din Breaza. Într-o seară, vine la mine o cunostintă de-a mea, o prietenă, Nuti Rădulescu (mai mare ca mine cu trei-patru ani), al cărui frate geamăn, Titel Rădulescu, fusese cel mai bun prieten al meu si murise în ultima zi de război în Cehoslovacia (tatăl lor, care era colonel, când a aflat acest lucru, a făcut un stop cardiac si a decedat si el). Astfel, rămăsese doar ea si cu mama ei în vila respectivă. si a venit la mine spunându-mi: "Dorele, vino neapărat la noi, ne-au băgat doi ofiteri rusi! Vino să stai noaptea cu noi." M-am dus si am găsit acolo pe un maior si un locotenent, care primiseră o cameră frumoasă. Nuti si mama ei fuseseră cât se poate de civilizate cu ei, dar li se citea frica pe fata lor, pentru că atunci când am ajuns acolo, maiorul a avut o izbucnire (jumătate în româneste, jumătate în ruseste), în care a spus următoarele: "Să le fie rusine românilor! Noi ne-am luptat pentru ei, ca să le dăm Ardealul si ei nu au încredere în noi! De ce l-ati chemat pe domnul? Vă e frică de noi? Ne credeti sălbatici? Suntem oameni civilizati." Eu am căutat să-i explic, probabil, putin cam fără tact, că sunt printre ei si de alte neamuri, dar am avut fericita inspiratie să le vorbesc de Titel, fratele lui Nuti, care a murit pe front (iar amândoi fiind copiii unui colonel) si că ne-ar face plăcere dacă ar accepta să ia masa cu noi. Rusul s-a schimbat imediat la fată. În acest timp, locotenentul tăcea si, mai apoi, îmi propune să iesim la un restaurant ca să cumpărăm o bautură si niste prăjituri. Pe drum, îmi spune: "Eu îl înteleg si pe maior, dar si pe voi, românii. stiu câte au făcut oamenii nostri la voi (rusul cunostea si putină franceză) si stim de ce vă este frică. Dar maiorul este un om foarte cumsecade, care nu a făcut nimănui rău si nu îi place să fie băgat în aceeasi oală cu ceilalti." A fost o masă decentă, cu oarecare voie-bună, la care nu s-a băut mai mult de un pahar de vin. Între patru ochi, îi propusesem lui Nuti să facem un lucru elegant, după-masă eu să plec acasă, ca să le dăm dovada că nu le e frică de ei. La finalul mesei, când m-am sculat si le-au urat tuturor "Noapte bună!", maiorul m-a luat în brate si m-a pupat, zicându-mi: "Îmi pare bine că aveti încredere în noi." A doua zi de dimineată a venit la mine acasă locotenentul, pentru a-si lua la revedere de la mine, pentru că ei plecau. M-am dus să-mi iau ziua bună si de la maior, care a fost încântat.

Rh. C.: Asadar, armata rusă avea si oameni cumsecade, nu numai violatori si insi deprinsi cu vodca…

E. F.: Exact. Dar erau putini. Majoritatea – o adunătură informă. Era o cimilitură, cum se zicea pe vremea aceea: Ghici ghicitoarea mea – "Când merge, cântă; când stă, pute.- Ce este? O coloană rusească." Adevărul este că erau foarte murdari.

Rh. C.: Care este cea de-a treia amintire a dumneavoastră despre rusi?

E. F.: După 23 august 1944, am reusit să obtin o permisie ca să mă duc să-mi dau niste examene la facultate, la Drept. La un moment dat, vin avioanele germane, fiind un atac. stiam că trenurile sunt bombardate. Trenul în care eram eu a oprit înainte de a intra în Gara Deva si toată lumea a coborât repede, fugind într-o pădure din apropiere. Mie mi-era cam rusine să fug si am rămas printre ultimii. Când mă uit, în stânga mea, la o fereastră, era o rusoaică care stătea linistită privind pe geam. Am fost surprins. Am strigat după un coleg de-al meu care fugea de rupea pământul si i-am transmis si o comandă nemtească (noi, în scoala militară, învătam si comenzile nemtesti): "Volle Deckung! Feindliche Flieger!", ceea ce înseamnă "Avioane inamice. Acoperire completă!" (adică "Culcati!").

Rh. C.: Fac o paranteză si vă întreb dacă la scoala militară învatati comenzile în limba germană din cauză că România se afla sub ocupatie germană?!

E. F.: Nu, învătasem încă din liceu limba germană si, în al doilea rând, aveam instructori români si instructori germani, căci trebuia să stim comenzile si în limba germană – noi  urmând a fi pe front alături de nemti.

Rh. C.: Vă rog să reveniti la episodul din tren.

E. F.: O aud pe domnisoara de alături – "Sprechen sie Deutsch?" ("Vorbiti nemteste?"). Urmează conversatia noastră în germană, pe care o redau in limba română. Mă întreabă: "De ce nu ati fugit cu ceilalti?" Îi răspund: "Nu puteam să fug atunci când o doamnă a rămas în tren." "E chestie de amabilitate, nu de curaj?!" "În primul rând, de amabilitate." "Ciudat, spuse ea."  La un moment dat, face o remarcă în franceză. Această rusoaică, pe nume Aniuta (pe care nu am mai revăzut-o de atunci), avea părul prins în cozi. Era studentă la Filologie. Am întrebat-o ce căuta ea în armată. Mi-a spus că fiecare dintre noi trebuie să ne apărăm patria. Am rămas surprins si i-am zis: "Dar, cum se face că stiti frantuzeste? Eu am încercat cu toti ofiterii vostri rusi, dar nici unul nu stia un cuvânt în franceză! La voi, ofiterii nu trebuie să urmeze un liceu, o scoală de pregătire? " "Nu, ei sunt alesi pe bază de atasament si eroism." 

Rh. C.: Deci, acesta era criteriul de selectie al soldatilor rusi?
E. F. : Exact.

Rh. C.: Mai erau, asadar, printre rusi si oameni cultivati?
E. F.: Da. În general, pe front, se stia că rusii violau. Uneori, acestia erau pedepsiti, cred că din pură propagandă. Ne-au chemat odată, pe noi elevii, dar si populatia civilă, când judecau pe loc un maior care violase o nemtoaică sau o româncă si l-au împuscat în fata noastră. Dar acesta era un caz din miile existente atunci, violul fiind la ordinea zilei.

Rh. C.: Comparativ, cum se comporta armata germană (care era deja de mult timp în tară) fată de români , vis-ŕ-vis de armata rusă?

E. F.: Am avut o părere foarte bună fată de armata germană. I-am cunoscut de când aveam vreo 14 ani. În Breaza sunt niste clădiri mari, făcute de către Regele Carol al II-lea, pentru străjeri. Acestia au dispărut odată cu Regele, apoi au fost folosite pentru Munca Tineretului Român si ulterior, când au venit nemtii în tară, pe foarte multi i-a dus în Breaza, deoarece aceste clădiri erau adevărate cazărmi (în prezent, acolo e un liceu militar). În Breaza am fost un întreg regiment.

Rh. C.: La ordinul Maresalului Ion Antonescu?
E. F.: Desigur. Pentru mine, care învătasem la liceu germana, era o foarte bună metodă ca să învăt să o si vorbesc. M-am împrietenit si cu grade mai mărunte si cu grade mai mari.

Interesant este să vă spun cum l-am cunoscut eu pe primul neamt. În Breaza este un deal, înalt de 750 de metri, care se numeste Gurga, si pe care se găseste o cruce foarte mare, de vreo opt metri, înăltată după primul război mondial în cinstea eroilor. De multe ori mă duceam, făceam excursii acolo împreună cu un prieten de-al meu. Odată, un neamt se plimba de unul singur acolo, într-o vale de sub deal. Îi facem cu mâna, îl întrebăm ce face acolo. Prietenul meu îmi spune să-i zic că este un măgar. Fără să mă gândesc prea mult, zic "Fritz, du bigt ein Esel!". Neamtul ne face cu mâna să ne ducem la el (nu stiu dacă auzise ce-i spusesem). Când ajungem în valea aceea, în luminis nu era nimeni. Atunci, ne-a înghetat inima, convinsi fiind că neamtul întelesese ce-i spusesem, că se pitise ca să ne astepte, că ne va împusca si va pleca. Ne uităm de jur-împrejur, auzim un hohot de râs si apare neamtul, care ne zice în timp de ce ne întindea mâna: "Asadar, sunt un măgar?" Din întâmplare îl chema chiar Fritz! Am plecat ulterior împreună cu el (îsi dăduse seama că suntem niste copii). Asa am reusit eu să vorbesc cu nemtii de grade inferioare. Am fost în bune relatii cu ei. Se purtau foarte frumos cu noi. Am cunoscut si un căpitan, pe nume Winterhalter.

Ce am constatat eu la ei? Erau la fel de îngusti la minte, în privinta chestiunilor politice, la fel ca si, ulterior, comunistii rusi. Cu căpitanul am discutat următoarea chestiune (era înainte de a porni războiul cu rusii): "Voi, până la urmă o să vă luptati cu rusii", le spuneam eu. "Voi sunteti nazisti, nu vă puteti împăca." La care, el îmi răspundea: "Nu se poate, noi avem un tratat cu rusii." M-am gândit mai târziu că el nu putea discuta cu mine aceste lucruri, temându-se că eu as putea spune la altii, celor cu grade inferioare (eram în definitiv un copil), iar acestia puteau să-l toarne si să o pătească. Dar, eu crescusem liber de copil, toată familia mea era national-liberală. si gândeam mai mult ca ei. Îi spuneam neamtului: "Dacă porniti războiul împotriva rusilor, o să-l pierdeti. Nu veti putea lupta pe două fronturi. Voi n-aveti spate, un hinterland, din care să vă aprovizionati (deocamdată, vă dăm noi petrol si grâne), pe când ceilalti au grâne si petrol din America si de pretutindeni, pentru că imperiul britanic e în toată lumea. Oricât de mult veti lupta voi, tot veti fi învinsi dacă veti porni războiul împotriva URSS. Singura voastră sansă este să fiti alături de rusi, dar nu o veti face."

Rh. C.: Să întelegem că nemtii se purtau foarte civilizat cu românii?
E. F.: Exact. Eu am rămas foarte surprins când am văzut primele jurnale americane după 23 august 1944 si arătau Auschwitz-ul. Eu îi stiam pe nemti foarte civilizati. Se purtau excelent cu noi. Nu am putut să cred că au fost în stare de asemenea orori. stiam că între Wermacht si SS sunt anumite disensiuni si cred că au fost două genuri de nemti: Armata, Wermacht-ul, si SS-ul. Probabil că ororile le-au făcut acestia din urmă.

Rh. C.: Dar, cum era situatia în tară, sub ocupatia germană?
E. F.: Era foarte bună. Nemtii erau rationalizati în Germania, stăteau prost cu mâncarea. Un exemplu elocvent. La noi existau acei covrigari care mergeau prin sat cu cosul cu covrigi. Odată, eu am cumpărat un covrig pe care l-am mâncat imediat si, apoi, mai cumpăr un covrig. Lângă mine, un neamt cumpărase si el un covrig. Când l-am cumpărat eu pe al doilea, neamtul m-a întrebat: "Am voie să mai cumpăr unul?" L-am întrebat cine îl controlează.  La ei, nu cred că era nevoie de un control, asa de puternică era constiinta lor.  Păinea la noi în tară era albă. Neamtul, dacă intra undeva, plătea tot ce cumpăra. Mult mai târziu, am văzut cum intra si un rus: nu plătea, fura, ba chiar îi împusca pe cei care îi cereau banii – dar aceasta doar am auzit, nu am văzut personal.

Rh. C.: În România, regimul de ocupatie germană să fi fost mai blând decât cel sovietic care i-a urmat?

E. F.: Dar nu a fost un regim de ocupatie sub nemti! Regim de ocupatie a fost pe front: erau zone, germană sau românească. De  pildă, la Iasi era zonă germană. Acolo, comandamentul german răspundea: armata română era pusă sub ordinele comandamentului neamt, iar spre Galati încoace (unde era zona românească) comandamentul român dădea ordin armatei germane. Adică, era zonă de front si regim de front. În restul tării, nu era ocupatie germană.

Armata germană a venit întâi ca să instruiască, iar apoi a venit ca să pornească războiul împotriva Uniunii Sovietice, împreună cu românii. Parte din armata germană din România a trecut în Bulgaria si apoi în Grecia. În războiul pe care l-a dus împotriva Iugoslaviei, armata germană a fost  împreună cu armatele ungare si bulgare. Ungurii au ocupat Voivodina, bulgarii au ocupat si ei ceva acolo, în Macedonia. Noi nu am intrat cu armata în Serbia, am fost singurii, cum s-a mai întâmplat mai târziu în 1968 cu Cehoslovacia. Deci, nu am simtit că e ocupatie. Pentru grâne, petrol, materiile prime furnizate de către români, nemtii plăteau în aur, pe baza unor contracte economice. Pe când rusii au furat cu nemiluita.

Rh. C.: Dacă nu a fost vorba de o ocupatie nazistă în România, cum interpretati atunci actul de la 23 august 1944, care îi apartine în întregime Regelui Mihai?

E. F.: E cu totul altceva. A fost vorba de o schimbare de front. Când Regele Carol al II-lea  s-a aliat cu nemtii, noi am considerat că este o trădare. La fel, am auzit si la 23 august 1944. Dar, după aceea, ne-am schimbat părerea când am auzit despre bombardamentul barbar al Bucurestilor  si atrocitătile făcute de germani în România la retragerea lor din tară. Pe unele le-am văzut cu ochii mei.

La 23 august 1944, toată armata noastră era pe front. În tară erau numai regimente cu recruti, cu cadre care-i instruiau. Aeroportul din Arad era ocupat de nemti. Într-o seară primim ordin: "Compania de mitraliere si cea de aruncătoare 120 pleacă în directie necunoscută." Încărcati, cu rucsacuri si cutii cu munitie, am plecat noaptea. Ofiterii mergeau călare, fără nici o povară, iar noi, pe jos, cu toată munitia. La primul sat după Gutenbrun, ni s-a permis să punem armamentul greu în cărute. Am ajuns în Aradul Nou. Ofiterii nostri, care făceau instructia cu noi, erau cam toti învârtiti, căci altfel ar fi trebuit să fie pe front. si nu prea se pricepeau. Desi  noi învătasem că atunci când porneste o coloană în mars, trebuie să trimiti înainte o grupă de cercetare (ca nu cumva să fie vreo ambuscadă), noi am plecat, asa, în mod obisnuit, intrând în Arad în formatie de mars. Noi, văzând situatia, nu credeam că mergem pe front. La un moment dat, trecem pe lângă o cazarmă nemtească, se uitau de la ferestre cu niste ochi mari la noi. Dacă ar fi avut arme, ne-ar fi omorât pe toti. Dar nu aveau, erau aviatori. Noi le făceam cu mâna, au început să ne facă si ei cu mâna (eram deja în război cu ei!) si, în fine, ajungem la marginea Aradului. Încep să ne bombardeze nemtii cu avioanele. La un moment dat, vine din spatele nostru un camion cu nemti care trag în noi. A fost o minune că nu a nimerit pe nimeni (noi eram toti culcati). Nemtii n-aveau mitraliere de câmp, ci de avioane, cu proiectile foarte mari. În plus, desteptii nostri de comandanti ne puseseră de-a lungul unui sant, cum nu trebuia, pentru că eram usor reperabili.

Revenind, la ceea ce m-ati întrebat, actul regal de la 23 august 1944, a fost foarte necesar, pentru că războiul, oricum, se pierdea. Rusii ar fi distrus totul, dacă noi, românii, ne-am fi luptat până la ultimul.

ELEODOR FOCSENEANU – NOTE BIBLIOGRAFICE
 

Domnul Eleodor Focseneanu s-a născut în 1925. De profesie avocat. Câteva date despre dânsul:

1. Este un avocat strălucit (între 1990-2001, a fost unul din cei patru consilieri juridici cu titlu privat – singurul român dintre ei – ai Regelui Mihai).

2.  A scris si a publicat câteva cărti exceptionale, cu valoare documentară unică în România si extrem de necesare pentru aflarea istoriei si constitutiei adevărate a României. Acestea sunt:

Cărti publicate înainte de 22 Decembrie 1989:

"Dictionar de buzunar spaniol-român. 20 000 de cuvinte", Editura stiintifică, Bucuresti, 1968;

"Herberto Sales, căutorii de diamante", traducere din limba portugheză si postfată de Eleodor Focseneanu, Editura pentru literatură universală, Bucuresti, 1969;

Cărti publicate după 22 Decembrie 1989:

"Istoria constitutională a României (1859-1991)", Editura Humanitas, 1992; 

"Dictionar spaniol-român. 17 000 de cuvinte", Editura Teora, 1995;

"Constitutia Japoniei", prezentare istorică si traducerea textelor din limba japoneză si îngrijirea editiei de Eleodor Focseneanu, Editura All, Bucuresti, 1997;

"Istoria constitutională a României (1859-1991)", editia a II-a revăzută, Editura Humanitas, 1998;

"Două săptămâni dramatice din istoria României (17-30 Decembrie 1947)", Editura All, 1997;

"Legea fundamentală pentru Republica Federală Germania", prezentare istorică, traducerea textelor din limba germană si îngrijirea editiei de Eleodor Focseneanu, Editura All, 1998;

"Constitutia Spaniei. (traducerea de Mihaela Prisăcaru – judecător). Prezentare a evolutiei ordinii constitutionale în Spania" de Eleodor Focseneanu, Editura All, 1998;

"Dictionar spaniol-român. 25 000 de cuvinte", Editura Teora, Bucuresti, 1998;

"Dumitru Brezulescu. O viată închinată tărănimii", Editura Vremea, 1998