Emigrantii Carter
La sfârsitul anilor 1970 si începutul anilor 1980, ca o consecinta a acordurilor de la Helsinki, procesul de emigrare cunoaste în România o mutatie importanta.
Pâna în acest moment emigrau oficial, ?cumparati? sau ?prinsi? în liste atasate unor tranzactii economice ori politice, aproape în exclusivitate, membrii a doua minoritati ?occidentale?: evreii si germanii. Pentru ei interveneau, în afara familiilor si a organizatiilor non-guvernamentale, guvernele Israelului si al Germaniei de Vest. Cetatenii de origine româna, minoritarii carora le corespundeau populatii majoritare în statele din blocul est-european (românii de origine bulgara, ucraineana, maghiara, poloneza, rusa etc.) sau minoritarii carora nu le corespundeau populatii majoritare în nici un stat (tiganii de exemplu) nu dispuneau decât prin exceptie de cai oficiale în cazul în care decideau sa emigreze. Ei puteau migra prin casatorie. Puteau obtine un pasaport turistic sau de serviciu si ramâne în strainatate (cu riscul de a fi expulzati). Sau puteau încerca sa fuga din tara (cu riscul de a fi prinsi si condamnati atunci când nu erau împuscati pe loc). Puteau, cu alte cuvinte, emigra pe cai ocolite, neoficiale sau ilegale.
Începând cu sfârsitul anilor 1970, cetatenii români de origie româna sau ?est-europeana? pot solicita în mod legal emigrarea invocând dreptul elementar de a trai alaturi de membri ai familiei aflatori (sau ramasi) în strainatate sau, în cazul celor ale caror familii traversasera experienta neagra a arestarilor si condamnarilor, dreptul pur si simplu de a o lua de la început în alta tara. Cererea de emigrare nu mai e, în mod automat, tratata ca gest politic ostil, de neconceput. Românii de origine româna sau est-europeana nu mai sunt nevoiti sa emigreze clandestin, încalcând legea, ei dispun de o cale legala pentru a o face. E adevarat ca tergiversarile sunt la ordinea zilei. Ca, pentru a obtine formularele ?mari? de emigrare, trebuie înaintata o cerere (formularele ?mici?) care e de cele mai multe ori respinsa în prima mansa (daca nu si în a doua sau a treia). Ca raspunsurile vin cu încetineala calculata si solicitantii intra într-un joc tensionant, tocindu-si nervii si epuizându-si fortele de care vor avea atâta nevoie dupa ce vor fi imigrat în alta tara. E adevarat de asemenea ca, odata obtinute formularele de emigrare, devine iminenta concedierea, cu toate ca raspunsul final, daca e pozitiv (si ar putea prea bine sa nu fie), risca sa întârzie înca un an sau doi. Si ca cei care anunta intentia de a emigra sunt urmariti în mod afisat în ce priveste vizitele pe care le primesc, înstitutiile cu care trateaza, strainii pe care-i întâlnesc etc. E adevarat în sfârsit ca provocarile nu lipsesc si ca cei care le raspund, explicitând necontrolat ratiunea politica subiacenta a optiunii facute, risca sa-si anuleze orice sansa de rezolvare a cererilor. Dar a aparut o procedura legala de emigrare deschisa oricarui cetatean român, fara a mai fi nevoie de ?privilegiul? unei origini anume sau de interventii exceptionale si fara ca dorinta de a emigra sa mai fie ? cel putin pe hârtie ? interpretata ideologic în mod automat. Din gest ilegal sanctionabil, emigratia a devenit, pentru toti cetatenii României, un drept pentru care se poate lupta pe teren birocratic.
Teza pe care o sustin în rândurile de fata este ca acordurile de la Helsinki ar fi ramas litera moarta daca Jimmy Carter nu ar fi lansat, începând cu anul 1976, o campanie puternica si consecventa pentru drepturile omului.
În aceasta campanie, ramasa unica pâna în prezent, pot fi distinse mai multe faze.
Prima faza este aceea în care, pornind de la o analiza lucida a întâlnirii de la Helsinki si a semnificatiei ei reale ? care a ramas în cea mai mare parte necunoscuta în România pâna în zilele noastre ? Jimmy Carter îsi propune sa extraga maximum de randament din ceea ce reprezinta, în fapt, un esec al politicii occidentale în raport cu diplomatia sovietica. Faza aceasta e coextensiva cu campania electorala angajata de Carter în anul 1976.
Într-un interviu cu U.S. News & World Report, care a avut loc la 13 septembrie 1976, Carter afirma: ?Ar fi trebuit sa fim mult mai agresivi când am luat parte la Conferinta de la Helsinki ? sau, mai degraba, ar fi trebuit sa fi fost absenti [la aceasta întâlnire]. Acum avem în Europa de Est confirmarea, cel putin cu titlu de încercare, de catre tara noastra, a dominarii acelei regiuni de catre Uniunea Sovietica. Ei [sovieticii] nu o avusesera înainte de acordurile de la Helsinki. A fost o foarte mare realizare diplomatica pentru sovietici sa aiba promisiunea noastra de non-interferenta în controlul pe care-l exercita asupra Europei de Est. Ca raspuns la cedarea noastra asupra acestui punct, a existat întelegerea ca, în ce o priveste, Uniunea Sovietica îsi va liberaliza guvernarea în conformitate cu drepturile omului. Ei [sovieticii] nu si-au îndeplinit acest angajament? (Conversations with Carter[1], p. 27; ca si pentru citatele care urmeaza, traducerea ne apartine).
În aceeasi perioada, în noiembrie 1976, Carter sublinia, demarcându-se electoral, ineficienta politicii de destindere (détente) a lui Ford/ Nixon, dând ca exemplu aceleasi acorduri de la Helsinki: ?Nu am vazut niciodata ratiunea pentru care ar fi trebuit sa fim implicati în întâlnirile de la Helsinki. Am adaugat statura prezentei si a semnaturii noastre unui acord care, în fapt, a ratificat luarea în stapânire a Europei rasaritene de catre Uniunea Sovietica. Am obtinut foarte putin, daca am obtinut ceva, în schimb. Rusii au promis ca vor respecta principiile democratice si vor permite miscarea libera a cetatenilor lor, inclusiv a celor care vor sa emigreze. Uniunea Sovietica nu a onorat aceste promisiuni, iar dl. Brejnev a putut sarbatori cea mai mare realizare diplomatica a vietii lui? (Conversations?, p. 46).
O a doua faza este aceea în care, devenit Presedinte al Statelor Unite, Carter nu mai asociaza problema drepturilor omului cu eventuale erori politice ale fostilor Presedinti si nu se mai refera la ea doar ca la o problema ramasa nerezolvata în Europa de Est. Drepturile omului sunt un imperativ universal pentru respectarea caruia, în Statele Unite si în întreaga lume, Carter întelege sa-si multiplice, diversifice si intensifice prestatia prezidentiala. Faza aceasta acopera durata presedintiei lui Carter: 1977?.
Solicitat sa-si evalueze primul an de functionare ca Presedinte al Statelor Unite, Carter raspunde, la 28 decembrie 1977, insistând asupra drepturilor omului si subliniind faptul ca a contribuit la transformarea lor într-o cerinta careia trebuie sa-i raspunda guvernele a din ce în ce mai multe state, indiferent de coloratura lor politica: ?Unul din lucrurile cele mai bine cunoscute (Carter utilizeaza adjectivul popular) pe care am încercat sa le fac este sa arat lumii [întregi] angajarea activa (engl. commitment) a poporului nostru în sustinerea drepturilor fundamentale ale omului, a libertatii, independentei si autonomiei, a valorii oricarei fiinte umane, fie ca traieste aici [în Statele Unite] sau în Rusia, sau în America de Sud, sau în Uganda, sau în China. Si ma îndoiesc ca mai exista acum în lume vreun lider national care nu se gândeste în fiecare zi la drepturile omului si la felul în care se masoara actiunile lui sau ale ei în raport cu standardul pe care lumea începe sa-l pretinda? (Conversations?, p. 147).
Sustinerea drepturilor omului a iesit de acum din sfera politicii punctuale în raport cu Uniunea Sovietica sau a confruntarii Est/ Vest. Ea semnaleaza un deziderat universal si raspunde, din noul punct de vedere al lui Jimmy Carter, nevoii adânci a poporului american de a practica o politica internationala întemeiata etic si moral, care sa permita depasirea momentelor dureroase si greu de asumat civic pe care le-au reprezentat razboiul din Vietnam, Cambodgia, masurile secrete ale CIA-ului sau Watergate-ul. Carter spune astfel, în cadrul aceluiasi interviu din 28 decembrie 1977: ?Daca am realizat ceva, a fost sa restaurez o tonalitate în viata si atitudinea natiunii care sa exemplifice cu cât mai multa acuratete principiile pe care le sustinem. Folosesc problema drepturilor omului ca pe un exemplu. Ma bucura sa stiu ca natiunile din Africa ne privesc acum cu prietenie si încredere, în timp ce, cu doar putina vreme înainte, nu i-ar fi permis Secretarului nostru de Stat sa vina în tara lor? (Conversations?, p. 148).
Asupra caracterului simbolic al drepturilor omului în raport cu întreaga cotitura în guvernare pe care si-a propus-o, Carter va insista de altfel si în anii post-prezidentiali. Astfel, la 29 noiembrie 1982, într-un interviu cu Steven H. Hochman et al., vorbind despre problema esentiala a neîncrederii în guvern pe care si-a propus s-o rezolve guvernând în mod deschis, fara echivocuri sau consultari secrete interminabile si restabilind etica si moralitatea atât în politica interna cât si în cea externa, Carter afirma: ?Am simtit în special nevoia de a asigura din nou oamenii ca eram cinstiti, binevoitori si morali. Politica drepturilor omului a fost un mod de a condensa aceasta noua atitudine? (Conversations?, p. 252?).
A treia faza în campania de o viata a lui Jimmy Carter pentru drepturile omului este faza post-prezidentiala (care începe în anul 1981 si continua în zilele noastre). În aceasta perioada, Carter, care este recunoscut ca cel mai activ ex-presedinte american, preda la Universitatea Emory, functioneaza ca diplomat fara portofoliu, scrie 12 carti, raspunde chemarilor de a asista la negocieri pentru pace ale unui numar important de state si administreaza Centrul Carter din Atlanta (care contine o arhiva internationala importanta privind drepturile omului).
În acesta faza, Carter insista vizionar asupra centralitatii drepturilor omului în politica de ansamblu a unei superputeri, asupra legaturii indisolubile care exista între drepturile omului, libertate si democratie sau între lezarea drepturilor omului si razboi. El spunea astfel, în interviul din aprilie 1985 cu Leaders Magazine: ?Peste doua sute de ani, când oamenii îmi vor considera numele, mi-ar placea ca ei sa-l echivaleze cu pacea si drepturile omului. Nadajduiesc ca în anii care mi-au mai ramas de trait sa pot continua sa urmaresc aceste doua teluri ? drepturile omului, în sensul lor cel mai larg, si utilizarea marii noastre forte în beneficiul pacii în lume? (Conversations?, p. 268). Iar în interviul luat de Don Richardson la 17 octombrie 1997, Carter situa promovarea drepturilor omului, a democratiei si libertatii, alaturi de actiunile de campion al pacii pentru ea însasi si pentru restul statelor, de ajutorul economic acordat popoarelor în dificultate si de protejarea mediului natural, printre elementele care definesc rolul de superputere al Statelor Unite. El afirma: ?Suntem datori sa ridicam flamura drepturilor omului, a libertatii si democratiei într-un mod neabatut, sa sprijinim si sa protejam aceste drepturi ale oamenilor, fie ca ei traiesc în statele bogate, producatoare de petrol, ale albilor, fie ca îsi duc viata, ca negri, în tari care nu ne aduc nici un beneficiu direct? (Conversations?, p. 336).
Dintre fazele enumerate, prima si cea de a doua au influentat în mod esential procesul de emigrare în România si în statele est-europene. Insistând asupra angajamentului sovietic la Helsinki, reamintindu-l în cele mai variate contexte, marcând faptul ca Statele Unite nu sunt satisfacute de acorduri în sine si, cu atât mai putin, de netraducerea lor în fapta de catre sovietici, Carter a fost factorul decisiv caruia i se datoreaza punerea în aplicare a promisiunii Uniunii Sovietice de a veghea la respectarea drepturilor omului în tarile Europei de Est. În faza prezidentiala, prin universalizarea problemei drepturilor omului, Carter a oferit statelor est-europene o modalitate non-conflictuala de abordare a drepturilor omului si, între ele, a celui mai delicat ? dreptul de a emigra. Acesta nu mai era un drept definit cu exclusivitate în raport cu tarile comnuniste si, ca atare, a-l respecta nu mai marca o concesie facuta sistemului occidental, ci simpla încadrare într-o procedura respectata de toate statele lumii.
Stimulând aplicarea acordurilor si, mai apoi, eliminând elementele percepute ca ?vexatorii? de regimurile comuniste, Carter a deschis drum emigrarii libere, fara discriminare si în mod legal a oricarui cetatean din tarile est-europene. As numi, de aceea, lotul largit al emigrantilor din România si din tarile Europei de Est la sfârsitul anilor 1970 si începutul anilor 1980 cu termenul de emigrantii Carter, menit sa sublinieze una din consecintele concrete si care ne priveste direct a campaniei lui Jimmy Carter pentru drepturile omului. Chiar nenumiti astfel, cei care au emigrat la sfârsitul anilor 1970 si începutul anilor 1980 (între care ma numar) au avut cu totii sentimentul unei datorii de recunostinta fata de Presedintele de exceptie al unei mari puteri.
Dupa 1980, drepturile omului si lupta pentru apararea pacii înceteaza sa mai faca parte din prioritatile prezidentiale. Presedintele Reagan abandoneaza politica bazata pe drepturile omului promovata de Carter. Vorbind pe 24 martie 1985, într-un interviu la 60 Minutes cu Mike Wallace, si referindu-se la întarirea legaturilor diplomatice ale Statelor Unite cu Pinochet în Chile si cu junta militara în Argentina, ambele ? regimuri care încalcasera flagrant drepturile omului, Jimmy Carter afirma: ?Si acesta a fost un semnal clar, care a fost auzit pretutindeni, ca politica anterioara a drepturilor omului de sub administratia mea fusese schimbata. Nu stiu care-i [e vorba de Presedintele Reagan] sunt motivatiile, dar rezultatul a fost ca lumea vede acum tara noastra ca nefiind un campion al drepturilor omului, ca fiind inactiva[2] în fata persecutiilor, în cel mai bun caz? (Conversations?, p. 262).
Nici unul din Presedintii care-i urmeaza lui Carter nu va relua lupta pentru drepturile omului pe care o dusese acesta.
Îmi amintesc de uimirea resimtita atunci când, ajunsa în Statele Unite în toamna anului 1980, am vazut felul în care era tratat Jimmy Carter de presa orala si scrisa americana. Afectati si vexati de episodul ostatecilor americani în Iran, refuzând sa ia în seama faptul ca reechilibrarea bugetului american încercata de Carter fusese contracarata pe ultima suta de metri de scumpirea petrolului pe piata mondiala, ghidati de ziaristi si de politicieni care nu gustasera politica sobru exacta a acestui inginer din Sud, baptist si adânc religios pe deasupra, dornic sa enunte în fiecare circumstanta adevarul, sa-si rememoreze public cu strictete promisiunile si sa nu escamoteze erorile sau respnsabilitatea lui pentru ele, neafiliat numeroaselor factiuni ale puterii si nevorbindu-le limba, americanii în ansamblul lor nu vedeau în Carter decât un political loser, un învins, pe cel care pierduse în fata lui Ronald Reagan.
În 1984, John Orman va publica de altfel în Presidential Studies Quarterly un articol în care demonstra ca, în calitate de Presedinte al Statelor Unite, Carter fusese evaluat negativ de presa în mod sistematic si continuu timp de 46 de luni (cu exceptia, asadar, a primelor doua luni de la instalare) si ca, în fapt, în ultima suta de ani, nici un Presedinte american nu fusese tinta atâtor atacuri, pe atâtea fronturi, si atât de înversunate, în presa tarii.
Confruntat cu etichetarea lui de ansamblu ca învins politic, Carter a dat în aprilie 1985, în interviul publicat de Leaders Magazine, un raspuns pe care evenimentele care s-au succedat de atunci ne impun sa-l remeditam: ?Societatea trebuie sa fie cu bagare de seama când defineste câstigatorii si învinsii. Liderii care produc definitiile în societatea noastra tind sa asume ca sunt câstigatori cei care ne seamana cel mai tare, care au dobândit faima, averi materiale si succese larg recunoscute. Dar exista altii în viata care sunt, poate, înca mai mari câstigatori în ochii lui Dumnezeu: cei care sunt modesti, dezinteresati, care se sacrifica pe ei însisi, se îngrijesc de altii si sunt plini de compasiune si de iubire. Deseori, oamenii acestia nu ne sunt cunoscuti, nu sunt celebri, nu au realizari notabile în viata lor si nici vreo avutie materiala. Sunt întotdeauna prudent când e sa decid care oameni sunt învinsi, chiar daca ei nu au atins nivelul de realizare pe care l-am definit pentru propria mea viata. Asa-numitii câstigatori trebuie sa fie siguri ca actiunile lor nu denigreaza înfaptuirile altora. Nu e întotdeauna potrivit pentru asa-numitii oameni de succes sa priveasca în jos la cei fara succes si sa-i întrebe: ce e rau cu voi, oameni buni?? (Conversations?, p. 268).
Anii care s-au scurs, actiunile de amploare initiate de ex-Presedintele Carter dupa 1980 au impus tuturor respectul. Contributia reala adusa de Presedintele Carter la însanatosirea climatului politic national si international, relevanta politicii centrate pe drepturile omului pentru Statele Unite si pentru tarile Europei de Est, ai caror cetateni s-au simtit atunci mai putin în afara lumii decât se obisnuisera sa fie, ramân sa fie aduse la lumina de acum înainte.
[1] Don Richardson, ed. Conversations with Carter, Boulder?London: Lynne Rienner Publishers, 1998.
[2] Adjectivul utilizat este dormant, Carter îl folosise ?i în timpul campaniei electorale, vorbind atunci despre Pre?edintele Ford într-un interviu luat de U.S. News & World Report la 13 septembrie 1976.