Interviu cu Paul Dumitrescu, n. 1925, intervievat in 2003 la Bucuresti

Rhea Cristina: Cand si unde v-ati nascut dvs.?       

Paul Dumitrescu: In Bucuresti, in data de 23 februarie 1925.

Rh. C.: Cand v-au arestat comunistii?

P. D.: In 1948, cand eram student in anul al III-lea. Dupa care, la intoarcere, mi s-a spus:        ?Aici, nu mai aveti ce cauta! Facultatea de Drept exista doar pentru cadrele de elita ale societatii?. Adica, pentru viitorii securisti.

Rh. C.: Ce acuzatie vi s-a adus?

P. D.: Eu m-am incadrat in PNT, la Tineret, din 1945. Pentru ca sunt un anticomunist visceral. In 1945, Legiunea nu mai exista (cazuse in 1941), liberalii au fost dintodeauna insignifianti din punctul de vedere al rezistentei romanesti, fiind si putini, numeric vorbind. Pe atunci, asadar, <matadorul> opozitiei romanesti. Prin urmare, m-am inscris la ei. Eu eram atunci si elev al Scolii de Ofiteri Activi ? Jandarmi, unde, in mod obligatoriu, se facea Dreptul. Daca nu intrai la Drept, te excludea din scoala. La grad de locotenent, daca nu aveai Licenta in Drept, ti se spunea: ?La revedere!? si te duceau la Infanterie. Era o Scoala, intr-adevar, de elita. Imi aduc aminte ca, in acea promotie, noi am fost 27 de baieti, dintre care 26 au intrat <au concours>, adica absolventi de licee militare, cu medii peste 9.00 in Cursul Superior de liceu si la Bacalaureat. Era elita, adevarata!

Rh. C.: Ce tip de educatie ati primit, acasa si la scoala?

P. D.: Noi am avut o educatie absolut curata. Adica, acei ?7 ani de-acasa? nu erau vorba goala, mama statea si iti facea educatie acasa, iar tatal muncea si aducea bani. Tatal meu era comerciant, nu aveam probleme de existenta. Eu eram singurul copil la parinti si nu-mi faceam griji in privinta viitorului, din punct de vedere financiar. Tatal meu imi repeta adeseori:  ?Ai o singura meserie: Sa inveti carte! Nu iti cere nimeni nimic altceva!?

Sa stiti ca la noi, la Liceul ?Gheorghe Sincai? exista un regim draconic. Calitatea invatamantului romanesc era extraordinara! Directorul scolii era un intelectual, pe nume Gheorghe Nedioglu, un profesor de elita, care ne preda limba romana. Era, totodata, si profesorul de limba romana al Majestatii Sale Regelui Mihai. Dupa ce s-a stins din viata, i-a urmat la conducerea scolii Virgil Arbore, profesor de istorie, de asemenea, o somitate, care era si titularul Catedrei de Istorie si la Regele Mihai.

Rh. C.: Poate fi comparata educatia pe care o primeati dvs. in acele timpuri cu cea din anul 2002?

P. D.: Nu cred ca puteti chiar realiza adevarurile de atunci. De ce? Pentru ca iti trebuie, intr-adevar, un mare efort de imaginatie, dar care, totusi, nu acopera in totalitate intregul camp de analiza.

Voi da doar cateva date lamuritoare in acest sens. Noi, elevii, purtam uniforma obligatorie de culoare kaki, din stofa ofitereasca, fiecare copil avea sapca, fiecare liceu avea culoarea sa distinctiva ? la noi, la ?Sincai?, emblematica era culoarea verde. Internatul nostru era finantat de Dimitrie Mociornita, un mare om de suflet si, totodata, un mare industrias al vremii. La Liceul ?Gheorghe Sincai? veneau baieti care stiau carte, dar nu aveau posibilitati financiare acasa foarte mari. Mai mult decat atat: se platea o taxa si sustineai un examen de admitere foarte sever. Eu am intrat primul, cu media 9.33. In alta ordine de idei, la poarta internatului, intendentul ?te trecea in revista? din punctul de vedere al tinutei exterioare: astfel, sapca nu aveai voie sa o tii cumva mai pe o ureche, trebuia sa fie in regula, pantofii sa fie perfect lustruiti, etc. Cu alte cuvinte, o disciplina foarte riguroasa, mai rau decat in Armata.

Apoi, intrai la curs. Fiecare elev avea un caiet de dictando, in care avea notate orele de curs, iar la finalul lor era scris: ?Semmnatura corespondentului?. Ce insemna acest lucru? Secretarul liceului era un tip pe nume Soare, de o severitate draconica. Cei care erau din provincie locuiau fie la Internat (si de ei raspundea directorul Internatului), fie la gazde, in oras (pentru care raspundea Corespondentul). Cand primeai, sa zicem, nota 2 sau 10, aceasta era trecuta in carnet. A doua zi, cand veneai la scoala, dirigintele trebuia sa vada semnatura, faptul ca parintele copilului sau corespondentul acestuia a luat cunostinta de existenta acelei note. Asadar, nu puteai ?sa sufli in front?. In plus, la cea mai mica greseala ? de exemplu, te prindea pedagogul ca i-ai dat o palma unui coleg ?, te scotea la raport la ora 8.00 dimineata. Si nu-ti tremurau numai pantalonii de frica, ci si sufletul! Pentru ca nu te ierta nimeni. Erai pedepsit pe o perioada de 3 zile/ o saptamana/o luna si, in functie de gravitatea faptei comise, puteai fi chiar exmatriculat din liceu! Ceea ce, in ultimul caz, era echivalent cu repetentia, pentru ca existau si licee cu caracter particular, dar nu aveai voie sa te duci nici acolo!

Rh. C.: Ce va invatau in privinta dragostei de tara, a patriotismului?

P. D.: Noi am fost educati intr-un spirit, as zice, luminos. In primul rand, cunosteam pe de rost toate cantecele patriotice, incepand cu ?Traiasca Regele!?.

Rh. C.: Erati obligati in acest sens?

P. D.: Nu, exclus acest lucru! Aveam serbari scolare. Noi le invatam in mod firesc, pentru ca le iubeam. Noi traiam fenomenul in sine! Nu era o chestie formala, precum a fost la tovarasii comunisti.

Rh. C.: Care era relatia <elev-profesor>?

P. D.: Tin minte, in momentul in care trecea un profesor pe culoar, iar tu, elev, erai in zona in acele momente, de recreatie, te lipeai rapid de perete, te inclinai adanc si salutai foarte respectuos. Erai de o reverentiozitate greu imaginabila astazi. Pe atunci, cadrele didactice erau toate profesori, in <stricto senso> al cuvantului: erau eleganti si foarte bine pregatiti in domeniul lor. Dansii nu faceau nici o concesie la capitolul ?Carte?: ei gandeau <stii sau nu stii>, indiferent cine erau parintii tai. Daca ai invatat, finalizai studiile, daca nu, nu.

Erau doua clase pe atunci, A si B. Dupa prima jumatate de an, initial, se facea trierea copillor, iar dirigintele ii chema pe parinti la scoala si le spunea fiecaruia in parte ce sa faca ? de pilda: ?Domnule, fiul dumitale nu prea invata, spuneti-i sa fie serios, caci altfel va fi exmatriculat?, iar in cazul in care elevul vadea un total dezinteres sau neputinta pentru carte, diregintele ii sfatuia pe parinti astfel: ?Domnule, copilul dumitale nu are chemare pentru carte, mai bine retrageti-l de la scoala, ca sa faca o meserie. Poate fi un bun pantofar sau croitor?.

In concluzie, disciplina era foarte stricta, baremul de notare era de o severitate extrema. Nu exista notiunea de <mita>, de <ciubuc>. In 1937, profesorii nostri aveau leafa in jur de 12.000 de lei. Era o suma fabuloasa! Ganditi-va ca o paine costa doar 1 leu sau cel mult 2 lei!  

Rh. C.: Retributia aceasta era binevenita, pentru ca nu-i facea coruptibili…

P. D.: Categoric, profesorul era asigurat din punct de vedere pecuniar.

Rh. C.: Intelectualii erau, asadar, respectati, apreciati in societatea romaneasca, chiar si din punct de vedere financiar?

P. D.: Absolut. Functiona foarte bine o scara a valorilor, in societate.

Rh. C.: Care era pe atunci nivelul de trai al romanilor?

P. D: .Dvs. stiti ce abundenta era pe piata romaneasca? Astazi nu exista asa ceva, chiar daca vorbim de un regim liber la marfurilor.

Rh. C.: Cum traia clasa cea mai modesta a societatii?

P. D.: Tin minte, cel mai prost platiti erau asa-zisii <salahori>. Acestia erau, ceea ce vor numi ?tovarasii? mai tarziu, muncitorii necalificati. Ei prestau o munca realmente bruta si fara orizont. Stiti cat ii costa pe zi masa si ce anume mancau ei? Tatal meu era comerciant si stiu ce se vindea in pravalia lui (el mai avea si un restaurant si o bacanie), ?Coloniale si delicatese? (asa se numea): toate specialitatile lumii!

Rh. C.: Era, asadar, un comert prosper?

P. D.: Ultraprosper! Sa actualizam, de pilda, fenomenul: daca mergi astazi intr-un supermarket si intrebi pe o vanzatoare ce fel de masline sunt cele puse in vanzare, iti va spune ca nu stie si, mai grav este ca raspunsul nu-l cunoaste nici patronul magazinului. Pe vremuri, in functie de calitatea lor, maslinele erau astfel: Vollo I, Vollo II (ambele erau grecesti), Uzzu Vollo, Trille Vollo (acestea din urma erau cele mai mici dintre ele si cele mai ieftine). Iar preturile erau lizibile. Imi mai aduc aminte, mai exista la noi si o fabrica de halva, care se numea ?Pavel Helliotti?. O minunatie! Halvaua din ziua de azi este doar o imitatie…

Rh. C.: Proveniti dintr-o familie bogata a societatii romanesti de atunci?

P. D.: Nu, din clasa mijlocie, dar pentru ca tatal meu era comerciant, noi aveam 2 servitoare in casa, plus cativa baieti in pravalie. Nu pot sa spun ca eram saraci. Dimpotriva. Mama mea nu facea gospadarie, ea doar le dirija pe cele 2 menajere angajate ? desi mama, fiind macedoneanca, era o gospodina desavarsita, orice stia sa faca!

Exista pe atunci branza telemea Braila, pe care o intindeai pe paine, ca pe un unt! Toate, la preturi de nimic! Nici chiar muncitorii aceia amarati nu traiau aproape de limita existentei! Nu se punea problema intretinerii tale ca individ, din punct de vedere biologic! Ce mai, era un rasfat. Eu cred ca tinerilor de astazi nici nu le-a trecut pe limba ceva din ce era pe atunci existent si acum nu mai exista ? ca rafinament gastronomic! Erau pe piata niste bunatati uluitoare!

Rh. C.: Va rog sa revenim la perioada anilor de liceu. Ce loc ocupa religia in programa de invatamant?

P. D.: Aveam ore de religie cu Preotul Liliacoveanul, care avea pe atunci in jur de 80 de ani. Trebuie, insa, sa mentionez un amanunt deosebit de important. In clasa cand intrai, pe fundal (clasele erau, de regula, putin dreptunghiulare ca forma), pe perete, Icoana Maicii Domnului, a lui Iisus Hristos.

Rh. C.: Exista si fotografia Regelui pe perete?

P. D.: Aveam si fotografia Regelui peste tot, bineinteles. Intai, Carol al II-lea si, ulterior, Mihai I.

Rh. C.: Ce semnificau aceste tablouri cu chipurile Regilor Romaniei?

P. D.: Totul, pentru noi. Istoria, credinta neamului nostru. Nici nu se punea problema ca monarhia sa fie cumva pusa la indoiala. Ni se parea normal, firesc, sa avem un Rege si sa fim Monarhie.

Rh. C.: Religia exista in scolile romanesti? In ce masura?

P. D.: Sigur, si intr-un grad foarte ridicat, iar duminica ne duceam la Biserica. Parintele nostru avea parohia pe Cheiul Dambovitei. Ne duceam si ne trecea in caietul de zi, ca am fost prezenti. In caz contrar, aveai necazuri cu preotul, trebuia sa dai explicatii pentru absenta ta.

Din punctul de vedere al moralei, retin un lucru care astazi este greu de inteles: aveai un respect foarte mare pentru toti cei din jurul tau, fie ca erau mari sau mici. Oamenii se respectau reciproc (?Va rog?, ?Poftiti!? erau formule uzuale). Imi aduc aminte, cand eram in clasa a V-a (Liceul avea 8 clase pe atunci si, dupa ce le finalizai pe primele patru, sustineai examenul de capacitate, intrand astfel in cursul superior de invatamant ? la sapca, atasai o mica bentita neagra, care ?trada? cursul superior), colegii mei mai mici ma salutau astfel: ?Va salut, domnu? elev!?, iar eu, la randul meu ii salutam in acest mod pe colegii din clasele mai mari decat mine.

Din punctul de vedere al studiului, totul trebuia sa fie struna, nu se facea nici o concesie, examenele erau foarte serioase. Nu aveai voie sa mergi pe strada seara. Exista pe atunci Politia Scolara (formata din civili, care aveau doar o insigna la rever, pentru recunoastere). Noi eram tunsi chilug pana in clasa a V-a. Ca sa mergi la cinema, trebuia sa te duci mai intai la dirigente, care te intreba ce film doreai sa viziona si se gandea daca tu poti, in functie de varsta ta, sa vezi acel film, daca acesta era sau recomandat pentru copiii de varsta ta. Apoi, iti impunea un orar strict si puteai sa mergi numai in uniforma. In cazul in care nu respectai aceste reguli, era eliminat din scoala.

Rh. C.: Cum il priveati pe Dumnezeu?

P. D.: Asa cum il privesc de atunci si pana astazi. Sa stiti ca fara credinta adanca in Dumnezeu, in puscariile unde am fost dus, eu nu as fi rezistat pana in prezent. Am avut un noroc intr-adevar dumnezeiesc, care m-a urmarit toata viata. De exemplu, eu nu ma prea duc la biserica, pentru ca vin toti marlanii, actualmente societatea romaneasca fiind una detracata. Romanii nu mia sunt cei de altadata. In prezent, e o populatie oarecare, care nu stie decat sa-si alimenteze stomacul si sa faca rost de bani de cheltuiala ? urmare a scolii comuniste, pentru ca acesti ticalosi, acesti criminali comunisti (pentru mine, PCR egal Partidul Criminal Roman) au spalat creierele romanilor. Efectele le vedem in ?Omul Nou? de astazi, care a napadit, ca niste buruieni nenorocite toataviata socio-politica din Romania.

Revin. La biserica, actualmente, se duc tatele care-si discuta cheltuielile cotidiene. Eu am pasiunea muntelui, merg cu rucsacul in spinare si merg la manastiri, unde ma reculeg si ma regasesc pe mine insumi. Religia, pe vremuri, era un factor foarte important al educatiei si era foarte sustinuta de catre societate.

Mai e ceva. Noi eram strajerii Regelui Carol al II-lea, din clasa I primara. Tin minte ca in clasele III si a IV-a primara, eu am fost comandantul Palcului (Clasa), iar in ultimul an eram comandantul Stolului (adica, al intregii scoli). Eu am urmat primele doua clase primare la Sosea, langa Muzeul Taranului Roman. Imi aduc aminte cum Principele Mihai a venit de doua-trei ori la noi in vizita, la scoala. Eu eram convins ca e fratele meu, desi venise insotit de o suita regala. Toti Il iubeam. Noi acasa, in familia noastra, am avut foarte multe fotografii ale Casei Regale ? cu Printul Nicolae (fratele lui Carol al II-lea), cu Regele Carol al II-lea, cu Regina-Mama Elena, cu Regina Maria, cu Regele Ferdinand, cu Regele Carol I Domnitorul, apoi, cu Principele Mihai (de pe cand era pusti). Insa, cand m-au arestat, de frica, ai mei le-au pus pe foc. Imi pare rau de asta, pentru ca in prezent acest album intreg ar fi fost foarte pretios si util.

Deci, noi aveam in sufletul nostru credinta in Dumnezeu asa cum ai nevoie de respiratie. La fel, credinta in Rege. Toti eram monarhisti, de partea Regelui. Tin minte, cand era Rege Carol al II-lea, noi aveam o deviza: ?Deviza strajerului este: <Credinta si munca/ pentru Tara si Rege?.

Rh. C.: Prin urmare, cu totii aveati sentimentul ca Regele si regimul monarhic constitutional doreau binele Romaniei?

P. D.: Absolut. Stiam ca El este omul care reprezinta Tara si care o apara. Era ca un fel de parinte al romanilor, asa Il vedeam noi. Sigur, au fost anumite adevaruri triste, pe care noi le-am descoperit ulterior si care L-au demonetizat in ochii romanilor pe Regele Carol al II-lea. Viata Sa personala a avut o influenta negativa pe plan intern, fapt care I-a distrus cariera politica. Dar, din punct de vedere cultural, El era un om foarte bine pus la punct, infiintase Fundatia Carol al II-lea, incuraja artele, literatura ? si, privind astfel situatia, totul era perfect.

Rh. C.: V-au arestat in anul 1948, la doar 23 de ani, pe cand erati student in anul al III-lea, la Facultatea de Drept. Care  a fost acuzatia ce vi s-a adus?

P. D.: In februarie 1948, eu am fost arestat impreuna cu tatal meu. Din cauza unei turnatorii urate! Ne-au dus la Ministerul de Interne, in celule separate, unde am stat zece zile. Apoi, am venit acasa. Ce se intamplase insa? In ?45 (revin la perioada Scolii militare, unde castigasem primul admiterea, eram vazut ca sef de promotie), la un moment dat, vad pe un perete al Scolii scris cu litere de tipar: ?Traiasca PNT! Traiasca PNL!? Era in perioada regimului condus de Teohari Georgescu. Acest lucru a ajuns la urechile tovarasilor. Comandantul Scolii era un anume colonel, pe nume Marcu, doctor in Drept si Filozofie. (Inainte de instalarea rusilor, nu exista vreun om pe post, care sa fie un impostor! Fie ca erai un mestesugar oarecare, sau avocat! Oamenii nu erau preocupati de serviciul celuilalt, de ceea ce face cel de langa el, ci aveau un bun simt remarcabil, fiecare era atent sa-si faca meseria cat mai bine.) Eu eram rasfatatul anului. Ajutor de comandant era un anume maior, pe nume Ilie Napan. La examenul de admitere, el a fost seful Comisiei. In prima zi de scoala, in octombrie ?45, el m-a intrebat:  ?Domnule elev Dumitrescu, cum vi se pare primul an de scoala?? M-am ridicat rapid, am luat pozitie de drepti si am spus: ?Domnule maior, este foarte bine!? (Eu am visat sa fac cariera militara, prin urmare, eram foarte fericit. Aveam sala de curs, care se numea Diviziune, unde se sustineau 3 cursuri: unul juridic, unul militar si unul de jandarmerie ? iar duminica, un profesor de la Facultatea de Drept venea la noi si ne preda timp de 4 ore). Apoi, cu putin timp inainte de Craciun, s-a iscat problema cu ?Traiasca PNT! Traiasca PNL!? Vine ordin de la colonel, ca totii elevii sa fie stransi in curtea scolii, la careu.  

Colonelul Marcu ne-a informat de ceea ce vazuse pe peretele scolii si a afirmat ca ministrul de interne, Teohari Georgescu, a dat ordin sa fie descoperit/descoperiti faptasul/faptasii ? in caz contrar, scoala urma sa fie desfiintata. Acum pentru cel care scrisese, devenise o problema de constiinta ? ganditi-va ca celor din anul al IV-lea, care urmau sa devina peste doar cateva luni sublocotenenti, le era distrusa toata cariera! Atunci, a iesit din front un elev din anul al II-lea, pe nume Demian, ardelean de origine, care a spus: ?Raportez, domnule colonel, eu am scris acele cuvinte!? Nu stie nimeni ce s-a intamplat cu el, doar ca a fost exmatriculat. Pur si simplu el a plecat din scoala, dar nu am stiut incotro, ce s-a intamplat cu el ulterior.

In noiembrie ?45, vine un locotenent, in fine, un nenorocit, un chistoc de om cu cizme mari, rusesti, in care el intra cu totul, venise cu cele doua divizii de tragatori, ?Tudor Vladimirescu? si ?Horia, Closca si Crisan?, create de Ana Pauker. El ne-a tinut la scoala primul discurs al sau. Toti elevii, 96 la numar, din toata scoala, eram adunati intr-o sala mai mare. Si a inceput el: ?Mareata Uniune Sovietica, eliberatoare…..etc?. Auzind astea, eu, in virtutea faptului ca nu pot sa fiu decat eu, m-am ridicat si l-am intrebat: ?Domnule locotenent, imi dati voie sa va pun o intrebare?? ?Da, domnule elev?, mi se raspunde. ?Domnule locotenent, dvs. ati invatat Istoria Romaniei?? Individul a fost uluit si ma intreaba: ?Cum adica?? Eu continui: ?Pai, dvs .ne spuneti niste minciuni, cand se stie bine ca rusii sunt dusmanii nostri in istorie!? Tipul s-a  schimbat la fata, a suspendat sedinta si s-a dus direct la colonel.

Rh. C.: Cati ani aveati atunci?

P. D.: 20 de ani. Ne intrebam cu totii ce se va intampla dupa aceasta scena. Vine soldatul-planton, care statea in fata cabinetului colonelului, care imi spune ca sunt chemat de colonel. Ma duc la acesta: ?Da, domnule colonel ordonati!? ?Domnule elev Dumitrescu?, ma ia cu binisorul acesta, ?a venit la mine si mi-a raportat domnul locotenent ce ai zis?. ?E adevarat. Am mintit eu cu ceva??, il intreb. ?Nu?, zice colonelul, ?dar dvs. nu stiti ca ei sunt calare pe noi? Nici noi nu-i iubim, dar nu avem incotro. Am aplanat scandalul, dar voia sa ma trimita la Curtea Matiala, pentru ofense aduse maretei Uniuni Sovietice!?

In primavara lui ?46, Ana Pauker este numita ministru de externe. Atunci eu, care niciodata nu am tacut si am spus mereu ceea ce am gandit, le-am zis la un moment dat colegilor, in dormitor: ?A venit jidanca asta, sa conduca ea diplomatia romaneasca!? Nu stiu daca am fost sau nu turnat dupa aceea, dar, fapt cert este ca destinul meu s-a schimbat de atunci.

Rh. C.: Ce ati intreprins?

P. D.: Vazand evolutia situatiei politice, pe plan national si european, mi-am dat seama ca eu nu pot sa fiu servitorul acestor criminali comunisti.

Rh. C.: Le-ati spus acest lucru colegilor dvs.?

P. D.: Sigur ca da! ?Am zis:  <Eu nu pot sa stau in scoala in aceste conditii! Trag in ei!>? Intr-o buna zi, m-am dus la colonel, la raport. Eram la sfarsitul anului I. I-am spus: ?Domnule colonel, va rog sa nu va suparati, dar eu vreau sa ma retrag din scoala. A fost foarte surprins si m-a intrebat de ce fac acest lucru. Si i-am spus ce simteam:  ?Nu pot. Rusii sunt pe noi, asa cum ati spus si dvs, eu nu vad nici o sansa de a iesi din aceasta chinga. Or eu, daca pun mana pe arma, trag in ei!? Colonelul il cheama pe maiorul Napan, care ma cunostea bine, eram prieteni de familie si care a fost la fel de uluit de decizia mea. La insistentele mele si la un mic santaj de-al meu (le-am spus ca, in caz contrar, voi scrie pe peretii scolii ?Jos comunistii!?), au cedat. Cred ca au vazut ca sunt un tip foarte ferm. Mi-au zis ca vor sa discute si cu tatal meu, eu urmand sa vin luni dimineata (fiind o zi de sambata) cu parintele meu. La intilnirea respectiva, tatal meu le-a spus ca nu ma poate influenta absolut deloc. Am ramas, asadar, cu un an de scoala militara, tatal meu platind insa despagubirile necesare.

Rh. C.: Ce s-a intamplat dupa ce ati parasit Scoala militara?

P. D.: Eu eram, precum stiti, la facultate ? daca nu erai student, nu puteai urma Scoala militara. Pe mine ma preocupau femeile, dansul si inotul. Mama era macedoneanca, tata ? roman, dar descendend de boieri. 

Revin. Dupa ce am plecat eu, a venit o patrula de jandarmi la mine acasa. Eu eram plecat in provincie.

Rh. C.: Ce s-a intamplat in anul 1947?

P. D.: Eu, fiind student la Facultatea de Drept in anul al III-lea de studii, m-am gandit sa creez o organizatie de partizani, anticomunista. Eram convins ca nu se poate sta de vorba cu comunistii, in fata lor nu poti decat sa apesi pe tragaci ? fapt pe care l-am declarat si la Securitate, la anchete. In organizatia mea, l-am racolat pe Traian Constantin, comandantul Garzii aeroportului Baneasa si pe Victor Voinescu, un bun coleg de facultate. Acesta din urma, ulterior, mi-a povestit cum a fost arestat Traian. Eram la curent cu tot ce se difuza la BBC, Radio Londra. Mai vorbisem si cu un tip, electrician, dar acesta, fiind prins la un moment dat pentru un pocinog personal de catre Siguranta, a fost santajat si obligat sa ne toarne.

Rh. C.: Care au fost actiunile Organizatiei?

P. D.: Aici este tristetea: pana la urma, a fost ?mult zgomot pentru nimic?. Si, totusi, am fost arestat.

Rh. C.: Va rog sa-mi povestiti momentul arestarii dvs. de catre comunisti.

P. D.: Traian nu ne mai putea ajuta cu armament, pentru ca fugise, a trecut frontiera si (din ceea ce mi-a spus mama lui, dupa ce eu am iesit din puscarie, am inteles ca) a ajuns mai apoi in Canada. Deci, chestiunea s-ar fi oprit aici din lipsa de argumente. In iulie ?48, eu avusesem examen dimineata si m-am dus la strand, la Bragadiru. Am venit acasa tarziu, pe la 11.30. Mama nu se culcase inca. I-am spus ca reusisem examenul. Am auzit un scartait de frane si o masina, care s-a oprit in fata casei, din care au coborat patru insi. M-am uitat binisor pe geam. Seful lor era imbracat in haina de burete alb. Le-am spus parintilor : ?Aveti grija, au venit pentru mine!? Mama le-a deschis usa, iar ei i-au prezentat mandatul de perchezitie, intreband de mine. In procesul lor verbal, vroiau sa citeze ziarul ?Cuvantul? (pe atunci, era un ziar legionar). Am refuzat categoric sa-l semnez. Atunci, ei mi-au zis sa merg la Sectie sa semnez doar o declaratie. Prin urmare, m-au ridicat. Am reusit doar sa-i cer mamei mele un pulover si o haina, gandindu-ma la ce ma poate astepta acolo (desi, eu sunt un om sanatos de felul meu, vara fac dusuri numai reci, iar iarna, gimnastica, fara sa fiu imbracat). Tatalui i-am cerut niste caramele de ciocolata. El mi-a dat si niste bani.

In fine, am fost dus la inchisoarea Malmaizon, deci, la 9 iulie, cu ochelarii negri la ochi. Unul m-a luat de brat si imi indica cursul drumului. Aici am stat numai 3 zile. Cei de aici erau obisnuiti sa trateze cazuri de spionaj. Apoi, m-au incatusat si, cu pistolul la tampla, am fost dus la Interne. Noroc ca Dumnezeu a fost cu mine si aici m-a luat in primire un anume Sandu Francu, evreu, pe care-l cunosteam, pentru ca locuia vis-a-vis de mine, care m-a introdus in celula 30. Aici se mai afla si Mitica Elefterescu, celebrul avocat al acelor ani. In aceasta celula, totul era incastrat in beton, nu poti sa scoti nimic acolo, o masa si doua scaune blonconice, linoleu deasupra si benzi de otel pe margine, doua paturi pe fundal, suprapuse. Era mare inghesuiala, pentru ca dormeau doi oameni intr-un singur pat. Iar pe ciment era un tip, Mircea Rosca, pe care, la fel il cunosteam dinainte, in uniforma lui de capitan.

Rh. C.: Care a fost atmosfera de aici, la Interne?

P. D.: Infometarea a fost ingrozitoare. Ne tineam de pereti! Acest lucru s-a intamplat pana au inceput anchetele. In disputa ?anchetator-anchetat?, sa stiti ca trebuie sa fie unul dintre ei mai destept decat celalalt, care sa-si dea seama de cum decurge totul. Mi-au fost schimbati de mai multe anchetatorii. La un moment dat, a venit un muncitor, imbracat in camasa alba ? acesta era un comarot al lor, al marlanilor, care vroiau sa devina boieri, domni. Mai era acolo si un soldat, cu balalaica la umar, iar daca miscai ceva, imediat te impusca. Acest anchetator, nemultumit de declaratiile mele, mi-a zis: ?Ce, ba, iti bati joc de mine?? Si m-a injurat de mama. Ceea ce m-a determinat sa ma ridic si sa-i spun: ?Pe mine, daca m-ai injurat de mama, m-ai pierdut de client, eu nu semnez nimic. Poti sa ma omori, dar nu te lega de mama, tampitule!? Individul acesta, obisnuit cu noi acolo, niste fiinte daramate, prapadite, dintre care unii se rugau de el cu glas plangacios, s-a albit la fata. Mi-am zis in sinea mea atunci ca tipul ma omoara. Dar, asta era, stiam in ce am intrat, ce am facut, imi asumam totul. Individul a ramas intepenit, blocat. Cand si-a revenit, a zis:  ?Soldat, du-l jos!? Am fost dus in celula.

La urmatoarea ancheta a venit un ofiter al Sigurantei, un domn grizon, cu tinuta eleganta. De fata cu soldatul, care era in colt. La un moment dat, acesta imi zice: ?Ei, domnule student, ia sa vedem, care-i situatia?. Ii raspund: ?Am declarat tot ce am avut de declarat. Nu mai am nimic de adaugat?. Il trimite pe soldat sa-i aduca ceva, de fapt un pretext. Ramanem numai noi doi. El deschide dosarul si imi spune: ?Uite turnatoria. Nota informativa a fost facuta de Lucretiu Sebesteanu, care v-a turnat pe toti?. Am citit-o, era perfect reala. Imi zice: ?Dumneata ai fost  seful acestei organizatii?. ?E adevarat?, completez eu. Si am dat o declaratie de sinteza. ?Altfel?, mi-a zis tipul, ?astia iti desira oasele, precum margelele de colier?. M-au dus la celula si mai apoi m-au mutat la <garsoniera>, impreuna cu un anume Dimitrie Ghika si cu Dimitrie Gheorghiu, doi romani adevarati. Aici am stat inca o luna.

Rh. C.: Cand ati fost dus la Jilava?

P. D.: Pe data de 11 septembrie. Aici nu mai era foamea de la Interne. Aici eram vreo 30 de oameni in celula, dintre care cei mai multi erau studenti. Te asezai in ordinea sosirii. Fiind ultimul venit, am primit locul cel mai prost. Nu existau geamuri, ci numai gratii foarte groase si peretele gros de 1.30 m. Eu am fost langa fereastra, mai precis, sub fereastra. Cand eram la Interne, ni s-a dat voie la o carte postala, sa cerem ceva de imbracat, de incaltat si un pled, daca avem nevoie. Am cerut atunci si mi s-a trimis. La Jilava erau si fosti generali, fosti ministri, oameni in varsta.

Rh. C.: Care erau conditiile de viata aici?

P. D.: Mizere. Am stat la Jilava pana in februarie 1949.

Puscariile erau impartite pe categorii de oameni: Mislea, pentru femei, Targsor pentru elevi, la Fagarasi erau dusi politistii, studentii ? la Pitesti, cei cu studii superioare la Aiud, iar muncitorii, la Gherla.

Rh. C.: A urmat inchisoarea de la Pitesti…

P. D.: Am aflat ca noi, studentii, vom fi trimisi la Pitesti. Noi nu mai facusem baie de vreo 6 luni. Cand am ajuns noaptea la Pitesti (nu mai amintesc decat urletele, injuraturile, etc., ca note de atmosfera), am vazut o casa inalta, nu mai erau hrubele acelea de mizerie, de subsol. Aici, ne-au bagat mai intai la spalatorie, la dusuri.

La sfarsitul lunii aprilie 1949, a venit Turcanu, cu gasca lui de la Suceava. Cu putin timp inainte, fusese Sarbatoarea Pastilor.

Rh. C.: Dvs. sunteti primul detinut politic roman, prima victima a ?Reeducarii de la Pitesti??

P. D.: Da. Regimul de <reeducare> de la Pitesti? cu mine a inceput.   

Rh. C.: Ce s-a intamplat ulterior?

P. D.: De Pasti, vazusem de sus, de la etaj, unde eram, cum oamenii treceau cu luminitele in maini, venind de la Biserica. Momentul a fost de o mare incarcatura emotionala, care te copleseste pur si simplu…

Noi nu stiam ca aici se va lasa cu batai si omoruri. Eu le-am spus colegilor din celula:       ?Daca vine Turcanu cu gasca lui, noi nu cadem! Nu ne lasam in genunchi! In ceea ce priveste americanii, eu sunt convins ca vor veni!? Noi eram 26 de baieti, in singura camera pe dreapta, cum intrai pe celular. Din cei 26, vreo 22 erau legionari, si, dintre acestia, cei mai multi erau studenti la medicina. In rest, erau celule de cate 2, 3, 4 oameni, pana la 11. Exista un gardian pe nume Nistor, care se purta in limitele regulamentului, dar el ne dadea mancarea de la hardau. Dupa ce a venit Turcanu, noi ne asteptam sa ni se intample ceva, dar nu stiam ce anume. La un moment dat, trece la hardau Turcanu. Acest lucru a fost un semnal de alarma pentru noi. Eu am mai spus si repet acest lucru pana ce voi muri:  <Daca as fi stiut ca va urma ceea ce a urmat, il omoram pe Turcanu, muream cu el de gat!> Dar nu banuiam nici eu, nici ceilalti colegi ai mei de celula ce va urma.

La sfarsitul lunii octombrie, eu si alti cativa detinuti politici suntem somati sa ne luam lucrurile si ne-au dus la Parter, unde am stat pana la finele lunii noiembrie. Apoi, ne-au readus in camera de baza, unde, insa, acum, pe priciul de sub ferestre se afla Turcanu, iar in jurul lui, toti golanii sai. Alt motiv de alarma, pentru noi. Nuti Patrascanu, nepotul lui Lucretiu Patrascanu, care era un legionar fervent, cu functii in miscarea legionara (inchis la Targu-Jiu, in timpul regimului antonescian) mi-a soptit intr-o seara la ureche ca, daca apuc sa ies mai repede de aici, sa transmit un mesaj comandantului Plutoian, din Constanta: ?Du-te si spune-i ca astia m-au omorat aici!?

Rh. C.: Il puteti descrie pe Turcanu?

P. D.: Turcanu era un tip putin mai scund decat mine, dar era foarte musculos si bine facut. Vine intr-o seara la noi in celula si ne zice: ?Care-i mai tare dintre voi? Hai sa ne distram putin! Sa vina sa faca o tranta aici!? In cartea ?Memorialul ororii de la Pitesti?, publicata de catre editura Vremea (realizata sub coordonarea domnului Henegariu ? a fost trimisa echipa de reporteri ai editurii, care, cu aprobarea SRI, a consultat arhiva Securitatii, in acest sens), este scris la pagina 479, ca, la procesul din 1954, cand a fost judecat Turcanu, cu totii acolitii lui, a declarat atunci Somolevschi (unul dintre oamenii lui ? surprinzator, insa, eu nu-mi amintesc chipul acestuia!): ?Cand s-a intocmit planul de bataie ca sa inceapa <reeducarea>, Turcanu a hotarat ca primul care va fi luat in vizor va fi Paul Dumitrescu, de care se va ocupa personal?. Intr-adevar, am avut aceasta ?onoare?…

Rh. C.: Sa revenim la momentul in care v-a propus Turcanu sa va bateti in celula cu unul dintre colegi…

P. D.: Cu unul, pe nume Sofronie (acesta era in genul lui Turcanu), am facut o tranta, incheiata cu o remiza. Apoi mi-am dat seama, de ce oare au facut ei figura aceasta? Ca sa ma testeze fizic, sa stie cum ma vor trata ulterior!

Dupa vreo doua seri, vine iar Turcanu si ne spune: ?Voi ati facut toti activitate antistatala in puscarie, ati cantat cantece ilegale. Ca atare, vi se vor redeschide procesele si vi se vor da ani grei in continuare. Prin urmare, daca vreti sa regretati trecutul, veti face o autodemascare si o demascare. Adica, fiecare sa spuna ce n-a turnat la Securitate, sa spuna ce stie de afara? (ca si Popescu, Georgescu, etc., este antisistem… ? cu alte cuvinte, sa-i bagam si pe altii in puscarie.). S-a lasat tacerea. Raspunsul nostru a fost: ?Sa vedem?.

Rh. C.: Care a fost urmarea acestei somatii facute de Turcanu?

P. D.: In data de 6 decembrie, de Sfantul Nicolae, dimineata, in jurul orei 8.00, noi asteptam terciul (care era ?prajitura? noastra, pentru ca era dulce). Eu stateam pe priciul din dreapta, impreuna cu Radu Maiorescu (din familia Titu Maiorescu, liberal de vocatie) si cu Aurel Tancu. Locul era foarte stramt, de doar 2 metri. A inceput o promenada, in frunte cu Turcanu, erau vreo 5-6 indivizi. M-am intrebat de ce au venit atatia la noi? De regula, nu erau decat 1 sau doi insi cu Turcanu, prin rotatie. Colegii mei, care aveau un spirit inventiv nemaipomenit, croisera, din os, din coada de lingura (pe care o ascuteau si o faceau cutit), niste ace, cu care scoteau ata din pledul pe care-l primisem eu de acasa si coseau. Facusera un fel de saci de dormit pentru noi. (Tineti cont de faptul ca nu aveam voie sa detinem ceva ? hartie, creion, etc. ?, pentru ca, daca ne prindeau, ne bagau la cazinca, jos, unde era apa pana la gat, iar dupa o noapte acolo deveneai 100% bolnav TBC).

La un moment dat, eu eram in sacul de dormit si il vad pe unul, pe nume Cautan, din Ocna Sibiului, legionar, o javra, cu ochi exfoltamici, de broscoi (urat individ, cu ochi deschisi, de carnatie alba) care-i zice lui Radu Maiorescu: ?De ce ma injuri, ma?? Acesta, de fapt, a fost semnalul de: ?Dati-i bataie!?. In acel moment, Turcanu era in fata mea si, din acea clipa, eu nu am mai stiut nimic din ce s-a intamplat. M-au batut, suturi, pumni, etc. Si o intrebare obsesiva: ?Ce ti-a spus Nuti Patrascanu atunci?? Eu nu spuneau nimic. La un moment dat m-au bagat sub prici, printre capriori. Eu nu stim, eram plin de sange. M-a trantit cu capul de pereti. Nu stiu cat a durat bataia. Dupa ce m-a torturat Turcanu, au urmat toti gardienii, cu ciomegele pe mine. Vine directorul inchisorii si-l intreaba pe Turcanu ce se intampla. Acesta minte si-i spune: ?Au sarit legionarii sa ne bata!? La care directorul, pe nume Alexandru Dumitrescu, un tip la fel de solid ca si Turcanu, intreaba: ?Cine e, ma, Dumitrescu Paul? Ia vino-?ncoa, ma, banditule!? Ma asteptam sa ma omoare in bataie. Ca sa nu-i ofer placerea de a ma vedea pe jos (eu sunt un tip mai orgolios din fire), m-am proptit in fata lui, in picioare. El mi-a zis: ?Bine, ma, banditului, in Noaptea de Inviere, tu ai tinut aici discurs si ai spus ca or sa vina americanii?? Zic: ?Da?. La care el continua: ?Si mai crezi, ma, ca vor veni americanii?? Am primit o lovitura foarte puternica la cap, dar nu am cazut. A mai spus: ?Cu mine tu o sa ai de-a face!? Asa a inceput povestea de la Pitesti. Pe urma, autodemascari, demascari, etc. Ce mai, storceau sangele din mine. Cand am revenit in camera, eram in pielea goala. Auzeam doar niste urlete infioratoare.

Rh. C.: Ce se intamplase?

P. D.: Scosesera stighiile din marginea priciurilor si detinutii erau intinsi precum feliile de salam. Ii bateau cu cantul pe unde apucau. Unul dintre detinuti, pe nume Craiu Ticuta, student la Medicina in Iasi, a sarit cu mainile in geamuri, tragand de ele, ca sa-si taie venele, sa moara. Erau plini de sange! Era o nebunie totala!

Pe mine, pe Aurel Tancu, pe Cezar Stanescu (acesta ? un mare turnator!) si un legionar pe nume Trifu  ne-au bagat in fosta celula a lui Turcanu, celula nr. 11, de langa toaleta. Erau doua patru jos si doua deasupra lor. Pana pe 8 iunie 1950, pe noi nu ne-a intrebat nimeni nimic! In schimb, ceilalti colegi au fost mutati in camera 4 Spital, unde ar fi trebuit sa fie spital. Acolo au fost ca si omorati! Au fost schingiuiti, unii dintre ei au ramas ticniti si in zilele noastre. Urletele durau 24 de ore din 24. Nu puteai sa dormi. Doi detinuti s-au urcat pe casa scarii si au murit, au scapat de la bun inceput. Apoi, au fost instalate plase de sarma si degeaba mai incercai sa te arunci.

Asa a inceput nenorocirea de la Pitesti.

Rh. C.: Cat timp ati stat in inchisoarea de la Pitesti?

P. D.: Pe mine m-au tinut pana in data 8 iunie 1950, cand m-au transferat la Gherla. Am zis:    ?Doamne, Iti multumesc!?, ca am scapat.

 Rh. C.: Cat trimp ati stat la inchisoarea de la Gherla?

P. D.: Pana in data de 11 septembrie 1950.

Rh. C.: Ati avut parte de acelasi regim de tortura?

P. D.: In data de 8 iunie 1950, cand am ajuns aici, inca nu incepuse bataia, era liniste in aceasta inchisoarea. Dar, culmea, la Gherla a revenit Turcanu si, odata cu el, a (re)inceput si bataia, aici ? se dusese zvonul pe-afara ca este genocid la Pitesti si atunci, el a fost transferat aici.

Rh. C.: Deci, nu ati scapat de Turcanu nici la Gherla…

P. D.: Trebuie sa stiti ca eu am fost unul dintre cei patru ?nebuni? ai Gherlei. Era un comitet de camera, din studentii ?reeducati? la Pitesti.

Sef in inchisoare era unul, pe nume Popa Tarnu, dar, repet, aici nu incepuse inca bataia.

Rh. C.: Ce s-a intamplat dupa venirea lui Turcanu aici, la Gherla?

P. D.: Cand a venit Turcanu aici, a spus: ?Gata! Continuam cu reeducarea de la Pitesti!? La care eu am ripostat: ?Eu nu m-am <reeducat>! Eu refuz <reeducarea>!? Va dati seama ca acest lucru a echivalat cu un act de sinucidere! Mie mi s-au raliat trei romani adevarati: Dan Reustim (din Zalau) si doi frati Nicoara (din Brasov), care au spus acelasi lucru ca mine. Ne-au pus la colt, la izolare, nimeni nu vorbea cu noi, noi ? cu nimeni, nu aveam voie in curte. S-a intamplat un lucru demn de a fi semnalat. La un moment dat, vine un gardian, pe nume Lazar, si ne intreaba: ?Cine, ma, dintre voi, banditilor, se pricepe la brutarie?? Liniste. Era ora 18.00, la inchidere. ?Sa va ganditi pana maine dimineata!?, a continuat el. Eu (langa mine erau ceilalti trei colegi) spun cu voce tare (incat sa auda si ultimul dintre turnatori): ?Ma pricep eu la brutarie!? (Ma gandeam ca scap din iadul de acolo, era pentru mine o evadare). Imediat s-a dus zvonul la seful inchisorii. A doua zi de dimineata, sunt somat sa ma imbrac si sa-mi strang lucrurile. M-au dus la brutarie. Ce faceam aici ? La etaj erau lucratorii care se pricepeau sa faca paine, iar jos era o fantana, iar eu le-am carat timp de 72 de ore cate 2 galeti de apa. E drept, puteam sa mananc oricata paine sau terci doream. Pe mine insa ma distrugi daca nu ma lasi sa dorm putin. Iar eu am carat galetile timp de 72 de ore non stop!

In fine, cand a venit sa ma ia gardianul inapoi in camera, am refuzat. I-am spus: ?Vreti sa ne omorati? Sunt perfect de acord. Aduceti-mi un pistol si ma impusc eu! Dar, ca sa fiu sluga voastra, refuz!? A iesit un tambalau in toata puscaria. S-a zis: ?Dumitrescu torpileaza <reeducarea>!? Va dati seama ce insemna acest lucru?

Rh. C.: Cum s-au petrecut lucrurile dupa data de 11 septembrie 1950?

P. D.: Pe 18 septembrie, cand am parasit inchisoarea de la Gherla, au inceput bataile si chinurile la Gherla, mutate de la Pitesti. Pentru ca la Pitesti venisera toti batausii-criminali de la Pitesti.

Fac o paranteza aici si va spun ca, dupa ?90, eu am solicitat SRI sentinta judecatoreasca de atunci, in care este scris ca eu am fost, initial, acuzat de trei crime: crima de complot, crima de razvratire si crima de organizare impotriva sigurantei statului. Fiecare dintre ele presupunea intre 15 si 25 de ani de inchisoare. Dar, eu stiam ca ?vin americanii?, noi asa gandeam pe-atunci.

Sa va spun o poveste, de dinainte de a fi eu arestat. O familie de langa noi, pe nume Cristescu, el fost director intr-un minister, ea ? casnica, cu trei copii, saraci (el a fost epurat in 1945), a fost ajutata de mama, care era o fire foarte evlavioasa, cu bani si mancare. Ea le dadea pachete si zicea: ?Sa fie inaintea Domnului!? In fine, eu am fost arestat intre timp. Aceasta familie avea un nas de cununie, care mai tarziu le-a botezat si copilul. Era un colonel-magistrat, pe nume Paul Dumitriu. La o petrecere in familie, ai mei au apelat la acest nas, crezand ca poate reusesc sa ma salveze din inchisoare. Acest tip nu s-a pronuntat in nici un fel. Dar cum a ajuns el Presedintele Completului de Judecata, in cazul meu, numai Dumnezeu poate sti acest lucru.   

Rh. C.: Aveati, asadar, cel putin 15 ani de inchisoare de ispasit. Cum s-au petrecut lucrurile la proces?

P. D.: Procurorul rechizitoriu m-a acuzat ca eu as fi legionar. Ceea ce era total fals! Pentru ca eu am fost simpatizant si inscris oficial in Tineretul PNT, condus de Maniu. Avocatul meu a cerut sa fie controlate actele, daca apare undeva ca ar fi fost membru activ al miscarii legionare. Raspunsul a fost negativ. Presedintele a vorbit in soapta cateva minute cu ceilalti 5 din Instanta, dupa care a hotarat:  ?Incadrarea inculpatului Dumitrescu se schimba din <crima etc.> in delict ? omisiune de denunt?. Sa stiti ca infractiunea are 3 trepte: contraventia (cea mai simpla), apoi delictul si, cel mai mare, este crima. Ce insemna <omisiune de denunt>? Nedenuntare, adica tainuire. Acest lucru este scris in actul e care eu l-am primit de la SRI, actul 209. Asadar, mi se schimba incadrarea in actul 229, care prevedea intre 6 luni si 2 ani.

Rh. C.: Cati ani patimiti aveati deja la Gherla?

P. D.: Pe 9 iulie implinisem 2 ani. M-au mai tinut 3 luni.

Rh. C.: Cand ati iesit de la inchisoarea de aici?

In data de 11 septembrie 1950. Aici a luat sfarsit pentru mine sirul inchisorilor comuniste.

Rh. C.: Comunistii au mai luat legatura cu dvs. ulterior?

P. D.: <Nada> cea mai mare pe care ei mi-au putut-o intinde a fost prin generalul Theodor Paraschiv, prieten din copilarie cu mine, camarad de promotie (el a facut Artilerie), care in 1963 a fost trimis de Gheorghiu-Dej personal (colegul meu fiind atunci, la doar 30 de ani, general si vicepresedinte la CSP) la mine. El mi-a spus: ?Paulica, am primit ordin sa te contactez!? Ne-am intalnit pe Calea Victoriei. Mi-a zis: ?Imi dai telefon si vii la mine si stam de vorba. Am ordin sa discut cu tine!? In fine, am avut la un moment dat discutia cu pricina, in care el a incercat sa ma racoleze. I-am declarat: ?Pe mine nu ma veti avea de partea voastra decat mort!? Atunci, el mi-a explicat ca, daca eu voi trece la ei, in tabara comunistilor (dupa ce am iesit din inchisoare, am urmat 2 ani la Academia Comerciala, dar am fost apoi exmatriculat, pentru ca se primise ordin in acest sens ?de sus?), voi termina ambele facultati si ma vor numi automat Director General in Ministerul de Externe, cu perspectiva de a deveni ministru de externe, avand girul colegului meu general. Am refuzat categoric si i-am spus ca regimul comunist este un regim criminal, ca el sta pe o catacomba de cadavre, datorita acestui partid nenorocit si ca este complice cu ei la crima nationala. Cand i-am povestit cateva lucruri care aveusesera si aveau loc in continuare la Pitesti, omul acesta a inlemnit si mi-a declarat ca nu a stiut de aceste orori. L-am intrebat: ?Acum, daca stii, avand pistolul in dotare, ai curajul sa te impusti? Eu asta as face in locul tau! Am o singura rugaminte la tine, la finalul intalnirii noastre: spune-i sefului tau, care te-a trimis la mine, ca-l bag in p… masii pe romaneste si, daca voi fi chemat la ancheta, pentru a confirma spusele tale, fii linistit, voi declara ca eu am spus injuratura asta, tu doar ai transmis-o?. Nu cred ca a transmis spusele mele, pentru ca a ramas, in continuare, general…

Rh. C.: Ce anume v-a dat forta sa rezistati torturii si umilintelor din puscariile comuniste?

P. D.: Credinta in Dumnezeu ne-a dat puterea (atat mie, cat si colegilor mei intru suferinta) sa sfidam moartea. Cata vreme esti convins de punctul tau de vedere, poti sa mori, daca e cazul, linistit. Pentru ca stii ca ti-ai facut datoria. Nu exista aici cale de mijloc. Anchetatorilor mei eu intodeauna le-am spus ceea ce gandesc: ?Ati nenorocit poporul roman, ati distrus aceasta natiune, ati facut jocul rusilor si sunteti niste tradatori!? Ma simt onorat de faptul ca nu am terminat nici o facultate, pentru ca, a finaliza o facultate dupa ce am iesit din inchisoare insemna cert o concesie facuta comunistilor. Pentru ca securistii nu iti dadeau nimic (bani,  functii, etc.) daca nu le vindeai sufletul tau.