Istoria unei editii
Am deschis cutiile, pe rând, si în unele, am găsit zeci si zeci de fotografii. Cu deprinderea unui istoric de artă le-am grupat cronologic si potrivit personajelor reprezentate, astfel încât, fotografiile m-au introdus în istoria unei familii pe parcursul unui secol. Ele reprezentau pe bunicii poetului Ion C. Brătianu si sotia sa Caliopi-născută Plesoianu, tineri în ajunul căsătoriei lor în 1858 si apoi bătrâni în anul 1891, pe copiii acestora, unchii si mătusile lui Ion Pillat: Sabina, Ionel, Vintilă si Dinu, Maria, Tatiana si Pia (Lelita). Erau si câteva fotografii ale interioarelor atât de simple dar confortabile, – cu strictul necesar, – ale casei de la Florica – în Stefănesti-Arges – construită de I.C.Brătianu si devenită fieful familiei. Era si veranda de la etaj plină cu scaune si foteluri, unde Pia Brătianu, bătrână, obisnuia să citească ziarul – odată ce treburile casei erau terminate si de unde – de-asupra pomilor din parc, – se vedea, în zare locul unde Argesul se uneste cu râul Doamnei. Maria, Mariuta – fiica acesteia era reprezentată în anul căsătoriei sale, 1889, cu Ion N. Pillat, mosier de Dorohoi si deputat în Constituantă, ea cu cozile groase încercuindu-i capul frumos, el matur cu mustătile în furculită. Am avut plăcuta surpriză că Oni, fiul lui Dinu Brătianu mi-a dăruit un album cu fotografii, executate între anii 1895-1904, făcute copiilor Mariei si ai lui Ion N.Pillat: Ion, Pia si Niculae, primii nepoti ai familiei. Ele surprindeau în primul rând pe Bunica acestora si apoi pe nepotii ei, în parcul de la Florica, în vie sau plecând la cules de cirese cu cărioara trasă de măgărus. Imaginile, decolorate cu siluetele desprinzându-se vag din ceata timpului, prevesteau poeme din volumul lui Ion Pillat Pe Arges în sus (apărut în 1923).
Fotografiile bibliotecii de la Florica – ce era închisă ca o cutie în corpul casei – erau ale aceleia unde Ion Pillat imaginase poemul Bătrânii (început în 1917 si apărut în 1922). Ca un amfitrion, în poem, el îi primea în bibliotecă – pe rând – pe scriitorii -, atât de pretuiti. El sta la conversatie, la o cească de ceai, cu Mitropolitul Dosoftei, Enăchită Văcărescu, Eliade, Cîrlova si Alexandrescu, Bolintineanu, Dinicu Golescu, Anton Pan, Donici, Alecsandri si pictorul Niculae Grigorescu.
Un album cartonat ilustra amănuntit interioarele elegante cu mobilier scump Louis XV si Bidermayer, tapiserii orientale si draperii de mătăsuri, brodate, japoneze, cu bibelouri si portelanuri, chinezesti, persane si frantuzesti si cu biblioteca somptuoasă adăpostind în nisele ei si pe rafturi cărti scumpe, toate acestea cumpărate de Maria Th. Pillat la Paris unde, între 1905-1910 îsi dusese copiii la învătătură. Aceste interioare ale casei părintilor lui Ion Pillat din Bucuresti, – locuită de el până în anul 1924, – îmi păreau a fi format ambianta etapei parnasiene si simboliste ale poemelor din volumele sale de tinerete: Visări păgâne (1912), Eternităti de o clipă (1914), Amăgiri (1916), Grădina între ziduri (1918).
Îl cunoscusem pe Ion Pillat cu un an înaintea mortii sale prin căsătoria mea cu Dinu. Era firav si hainele fluturau pe el. Intra sprinten în casă, căci circula zilnic în oras, si îi auzeam vocea graseiată strigind-o imperativ, – pe sotia sa „Marie”, reper al vietii sale mereu în neastâmpăr. Cu toată tensiunea arterială ridicată si dureri de cap, era vioi. La masă însă îi priveam chipul ce căpătase culoarea fildesului, ochii din ce în ce mai obositi, degetele subtiri ale mâinilor palide si aveam straniul presentiment că va muri curând. Ne mărturisea sovăitor că ar dori să-si sfârsească viata într-o insulă grecească.
Între 18-24 de ani, – perioadă în care ca student la Paris, citeste pe nerăsuflate literatura universală, el se afirmă ca poet prin aparitia primelor trei volume de poezie, si vrea să facă fată cât de cât vietii mondene în care era angrenat. În fotografiile de atunci el apare stângaci, nesigur de aspectul său fizic dar căutând să-si învingă timiditatea. Erau si anii flirtului său intelectual si jucăus cu Florica Rosetti, o fată gratioasă si mondenă care-l umplea de nelinisti căci ea nu era atrasă decât de talentul lui.
Odată însă căsătorit în 1915 cu Maria Procopie-Dumitrescu, o sfioasă tânără pictorită, care l-a iubit tocmai pentru acest amestec din el dintre puterea creatoare si lupta continuă cu deficientele unei sănătăti subrede, Ion Pillat îsi recapătă siguranta de sine. Fotografiile făcute între anii 1918-1940 îl prezintă în putere, cu fruntea înaltă si ochii săi mari frumosi lucind de o fortă temperamentală si inteligentă.
Am deschis o altă cutie plină cu cartonase pe care Ion Pillat însemnase diferite proiecte de cuprindere a celor 761 poezii ale sale ajungând până în cele din urmă la însiruirea cronologică a celor 16 volume, repartizate în 1944 în trei volume apărute în colectia Editiei Definitive de la Fundatia Regală pentru Literatură si artă.
Mi s-a părut pasionant de urmărit pe acele fituici felul în care Ion Pillat hotărăste compunerea primului volum de poeme – dând astfel întregii sale poezii un caracter autobiografic. Volumul începe cu Casa amintirii. Grupajul fusese format din Cântece din trecut (1906-1910), în editia definitivă numite Cântece de demult, ce fuseseră publicate în 1914 în vol. Eternităti de o clipă. În aceste „Cântece” pătrunse de un fior nostalgic criticii percepuseră doar influente ale poetilor Eminescu si Cosbuc, St. O. Iosif si Panait Cerna, ale căror poeme îi fermecaseră copilăria. Ele alcătuiau acum nu numai o introducere în operă, dar si sfera atmosferei ei poetice în care apare nasterea unuia din motivele ei principale care ste timpul. Casa amintirii evocând aspecte ale ambiantei copilăriei de la Florica si a peisajului argesean, amintiri adânc înfipte în suflet, fuseseră scrise între anii 1910-1914 si ele au fost publicate prima oară în 1916 în vol. Amăgiri. Aceste poeme strânse împreună, prevestind pe cele din vol. Pe Arges în sus (1923) ar corespunde, în opera lui Marcel Proust cu paginile închinate tinutului Combray al copilăriei sale. Ov. S. Crohmălniceanu făcuse observatia că ar fi mai interesant de urmărit impactul lui Ion Pillat – răsfrânt în opera sa – cu filozofia bergsoniană si A le recherche du temps perdu de Marcel Proust decât afinitatea sa cu acel carpe diem al lui Horatiu asa cum fuseseră de părere criticii Vladimir Streinu si Pompiliu Constantinescu. Ar fi interesant de considerat opera lui Ion Pillat ca o reflectare a propriei sale vieti si a devenirii personalitătii sale.
În 1973, fiica mea, Monica, primise de la o doamnă necunoscută, – prin intermediul lui Lili Teodoreanu, – scrisorile trimise de Ion Pillat, – între 1910-1914, – Floricăi Rosetti, nepoata dinspre sotie a lui Titu Maiorescu. De aceea când am citit Cântecele de demult si după ce am urmărit alcătuirea volumelor Visări păgâne (1912) si Eternităti de o clipă (1914) mi-am dat seama că poemele lor nu sunt scrise doar sub influenta poeziei parnasiene si simboliste franceze asa cum decisese G. Călinescu, numindu-l pe Ion Pillat „un mim genial”. Citite paralel, scrisorile, dar mai cu seamă poemele mărturiseau o problematică sufletească, gustul pentru pitorescul exotic, si revolta neputincioasă în fata trecerii timpului, tineresc si dramatic exprimată, – nimicnicie si dezastru, – dar si nostalgie – ca mai târziu – în pe Arges în sus. În plus ele au căpătat deodată un înteles mai cald omenesc căci din scrisori rezultă că multe dintre poeme tăinuiau o dragoste neîmpărtăsită, discret soptită si declarată sub diverse travestiuri si măsti.
În continuare a fost pasionant să parcurg schemele de alcătuire a celorlalte două volume ale Editiei definitive, cu o ultimă formă a volumelor deja apărute. Satul meu (1923), Biserica de altădată (1925-1926), Limpezimi (1923-1927), Caietul verde (cu poezii – 1927-1932), Tărm pierdut (1927-1944), Scutul Minervei (1933), Balcic (poezii 1929-1939), Poeme într-un vers (1935-1936), Versuri regăsite (1927-1941), Umbra timpului (1934-1939), Împlinire (1939-1940) si Cumpănă dreaptă (1941-1944) (volum neapărut în editia definitivă a Fundatiilor Regale dar pregătit de Ion Pillat spre a fi tipărit.
Dacă volumele urmau ordinea cronologică a aparitiei lor, în schimb poemele au fost mutate dintr-un volum într-altul nemaitinându-se seama de data la care au fost compuse căci ele fuseseră astfel asociate încât să se împlinească unele pe altele, să creeze o atmosferă poetică, să amplifice stări sufletesti sau să corespundă unor problematici de existentă. În felul acesta Ion Pillat îsi aduna viata si sufletul, privindu-se pe el însusi în oglinda trecerii sale prin viată.
Într-un plic se afla Testamentul literar datat: 2 septembrie, 1943 – în care Ion Pillat, simtindu-si sfârsitul – îl ruga pe fiul său Dinu să-i publice opera după modelul editării clasicilor francezi în Bibliotheque Pleiade. Primul volum trebuia să cuprindă toate poemele apărute în editia definitivă, la care se adăuga Cumpăna dreaptă, al doilea intitulat Sufletul altora, traducerile, iar al treilea, Proza, era format din scrierile deja apărute: Mărturisiri, Portrete lirice, Traditie si literatură si Răsfoind clasicii nostri (Prefetele nr. 1-50 din „Pagini alese” seria nouă).
În cutii se aflau o multime de liste cu recomandările lui Ion Pillat pentru alcătuirea volumului de tradu ceri cum si proiecte de antologii din poetii străini în special germani si francezi. Erau si numeroase scheme prezentând evolutia istoriei literaturii române. Copiase cuprinsul antologiilor deja tipărite pentru a cunoaste ce poeme ale poetilor români fuseseră selectate. Pe foi subtiri copiase de asemenea, elegant si cu pietate poeme alese în vederea alcătuirii unor antologii care să privească: Poezia pământului românesc, Doine, Cântece, Poezia credintei, sub cerul clasic cum si antologii cu poemele preferate din poetii contemporani. Ametitoarea arhivă mi-l destăinuia pe Ion Pillat, împătimit de poezie în general si drumul parcurs de el până la elaborarea eseurilor din Portrete lirice, Traditie si literatură, si a prefetelor însotite de antologii din Răsfoind clasicii nostri.
Este de la sine înteles ca în perioada comunistă să nu fi fost retipărită opera lui Ion Pillat. Abia în anul 1965, la Cluj, Aurel Rău cu concursul Mariei Pillat – sotia poetului – prefatează si publică o antologie la Editura pentru literatură si artă. După iesirea lui din închisoare, Dinu Pillat alcătuieste o antologie în 2 volume prefatată de Mircea Tomus, tipărită în 1967 în colectia B.P.T.
În anul 1975, vrând să ducă la îndeplinire Testamentul literar, Dinu Pillat încheie la 2 septembrie 1975 un contract cu Editura „Minerva” pentru editarea în 3 volume a Operei tatălui său, termenul luat de editură pentru publicarea lucrării prelungindu-se până la 31 decembrie 1977.
După moartea lui Dinu mă duceam la Editura „Minerva” în fiecare an punând la dispozitie tot materialul documentar de care dispuneam. Dar anii treceau si lucrarea nu pornea.
În anul 1980 m-am simtit eliberată de acel contract si m-am adresat Editurii „Eminescu” condusă de Valeriu Râpeanu care a fost entuziasmat si grăbit să publice opera lui Ion Pillat, propunându-mi, încrezător, să îngrijesc editia. Mi-a dat ca lector pe Doina Uricariu pasionată cunoscătoare a poeziei poetului si ca tehnoredactor pe Gogu Popovici de al cărui talent si profesionalism m-am bucurat din plin. De mare folos mi-a fost Bibliografia operei lui Ion Pillat, întocmită la Iasi în 1980, de Georgeta Oniscu, la biblioteca Centrală universitară. Editura „Eminescu” neavând hârtie subtire de tigare ca Pleiade am fost nevoită să împart opera lui Ion Pillat în 6 volume, cel de-al 7-lea fiind dedicat Scrisorilor, singurul volum care nu a apărut încă.*)
La Cabinetul de manuscrise al Bibliotecii academiei Române se află păstrate multe dintre scrisorile familiei Brătianu, care au fost publicate în parte, sub titlul Din corespondenta familiei Brătianu.
Citindu-le mă simteam contaminată de energia fără seamă a acelor personaje care-si comunicau, – prin scrisori -, atunci când nu se aflau împreună, – nu numai activitatea zilnică, dar si impresiile încercate, sau atitudinile luate fată de evenimentele politice din tară căci toti aveau o deosebită educatie si constiintă civică. Se continua astfel o traditie epistolară europeană, dezvoltată la noi în secolul al XIX-lea. Asistăm în felul acesta, la aspecte si evenimente ale sfârsitului secolului al XIX-lea, relatate de personaje cu un deosebit spirit combativ dar si cu umor. Din aceste scrisori se poate reconstitui o epocă, sau istoria unei familii la un moment dat, dar nu se poate întrevede nimic din intimitatea si secretele autorilor, dotati, – prin educatie, – de o discretie si tinută impecabile.
Scrisorile, trimise de Ion Pillat bunicii sale, părintilor si mătusilor, în tinerete, prietenei sale Florica Rosetti, iar de-a lungul maturitătii sotiei sale, Marie, si de asemenea prietenilor, formează jurnalul vietii sale prodigioase, dezvăluindu-ne că în ciuda sănătătii sale precare avea o puternică poftă de a trăi, un temperament trepidant, un neastâmpăr continuu pentru călătorii, dominate de nedomolita plăcere pentru lectura poeziei si pentru artă în genere. La sfârsitul lecturii scrisorilor lui se întelege pentru ce Ion Pillat a trăit doar 54 de ani arzând repede si total ca o lumânare. Ele oferă în acelasi timp un material documentar necesar cunosterii celei mai frumoase epoci a Tării noastre.
Primele scrisori datează din anul 1898, când avea 7 ani si continuă până în 1944, un an înaintea mortii sale. De mic copil era pofticios înstiintându-si părintii că a mâncat cirese sau că fragile nu s-au copt încă. La 10 ani descrie o dimineată petrecută la Sinaia cu unchiul său Ionel Brătianu si vizita la castelul Peles, dar pomeneste si de ciocolătile fierbinti sorbite la cofetăria Riegler din pădure. În plină maturitate scrie sotiei sale cum, după o conferintă, la Bruxelles combătea tensiunea arterială cu homar, stridii si bere si nu uita să descrie menuurile ospetelor care încheiau conferintele Pen-clubului sau ale Uniunii asociatiilor pentru Societatea Natiunilor la care participa ca delegat, spunând cu umor că bucatele si vinurile servite au fost cele mai reusite.
În anii copilăriei si adolescentei fusese un pasionat excursionsit si în scrisori înseamnă – ca un explorator în jurnalul său de bord – excursiile făcute în tară si apriga sa dorintă de a participa la toate excursiile organizate de Ionel Brătianu. Îi plăcea să călărească pe stepele învălurate ale tinutului mosiei părintesti de la Miorcani. Cântecele stepei, atât de spectaculare, compuse în etapa parnasiană si simbolistă au fost inspirate de ceasurile de atunci. Fusese un elev si student constiincios si plin de ambitii si din scrisorile acelei perioade se poate deduce evolutia educatiei sale intelectuale, lecturile preferate si spectacolele pe care le văzuse. Ca diplomat pe plan cultural, – odată ajuns într-unul din orasele europene, – se grăbeste să intre în contact cu marii scriitori contemporani dar se duce la muzee, cotrobăie dulapurile buchinistilor de pe malurile Senei, vizitează tipografii vechi si cumpără de la anticari editii rare sau vechi mătăsuri chinezesti. Dar după evocarea acelor splendori, urmează imediat altele complet diferite cu noroaiele Dorohoiului si campaniile electorale descrise de el cu realism si umor caragialesc căci era deputat si apoi senator luptând constiincios si eficace pentru interesele tinutului.
Foarte multi n-au văzut în Ion Pillat decât pe norocosul nepot al Brătienilor, închis, egoist, în turnul său de fildes. Din scrisorile trimise dar si din cele primite de la prieteni, reiese firea sa caldă, generoasă, gata să răspundă oricăror solicitări. Prieten cu scriitorii europeni: Valery, Rilke, Lucien Fabre, Leon Paul Forgue, Valery Larbaud, Benjamin Cremieux, Jules Romain, Kayserling – si în rând cu ei, el era în acelasi timp necesar scriitorilor români care se bucurau de întelegerea lui entuziastă. La un moment dat mărturisea mătusii si confidentei sale, Pia Alimănesteanu, că dragostea pentru ceilalti l-a determinat să le dea seama despre sine în scrisorile ce li le trimitea. La fel ca în ciornele poemelor în care este stearsă orice aluzie vulgară sau prea personală, tot astfel în scrisorile lui, vioaie si spumoase, nu se află nici o indiscretie.
Într-una din ultimele scrisori din vara anului 1944, – trimisă de la casa de la Izvorani – în Stefănesti – Arges – Ion Pillat îl roagă pe nepotul său Gheorghe Danielopol ce cărti anume să-i trimită din bibliotecă, precizându-le locul. Era vara bombardamentelor americane dar si germane asupra Bucurestilor, dar si, – fără să o stim încă, – urmarea unei epoci nefaste pentru România.
M-am gândit la versurile lui Ion Pillat:
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Sus pe Siraz, ardea un cer de aur…
Dar la hotar, pe stepe da pârjol:
Tătari veneau cu mugete de taur.
______
*) Volumul al VIII-lea Scrisori va apărea curând la Editura DU Style.