Memorii (fragmente)

De cind ma stiu, sint un om dezordonat. Dar, cam tot de atunci, incerc sa compensez aceasta aplecare spre haos printr-o stradanie de a-i tine piept, cu ajutorul… hirtiei. In toate etapele existentei mele, am adunat documente si marturii, punindu-le de-o parte cu gindul sa le clasez cindva – sa le organizez in vederea unei transfigurari artistice. Caci una din ideile ce mi-au stapinit de timpuriu imaginatia a fost aceea de a scrie un roman – romanul generatei mele. Nu l-am scris inca, si nu-l voi scrie vreodata. Dar materialul adunat in decurs de aproape patru decenii isi cere drepturile – dreptul la o existenta cit de cit civilizata, dupa mizeria in care a trait atita amar de vreme. Ma apuca ameteala si ma cuprinde un fel de lehamite ori de cite ori patrund in haosul pe care am reusit sa-l cladesc din hirtie, in imediata mea apropiere. Dosare dolofane, pline de maruntisurile carora le-am acordat importanta in diverse momente ale vietii, se invecineaza cu maldare de ziare vechi, pline si ele de nisipul marunt al unor evenimente cindva epocale. Cum sa alegi din noianul acesta de hirtie innegrita, lucrurile care pot rezista timpului (de aci inainte, caci pina acum nu au facut decit sa supravietuiasca, datorita hazardului)? Ce forma sa dai vraistei adunate in urma ta? – La aceste intrebari, si la multe altele, am cautat sa raspund, transcriind si comentind paginile si rindurile care mi s-au parut demne de a fi salvate din pletorica mea „arhiva personala”. Ambitia mea a fost de a regasi „timpul pierdut” atit in dimensiunile interioare, glorificate de Proust (in sensul: aduse la o stare de glorie, adica de stralucire), cit si in dimensiunile lui exterioare, dispretuite de acelasi Proust, dar exaltate bunaoara de un Malraux. Ma grabesc sa adaug ca ambitia aceasta a mea e mult mai modesta decit ar lasa sa se inteleaga citarea celor doi romancieri francezi. Ceea ce ma preocupa, de fapt, este nu de a „face literatura”, ci de a pune ordine in niste hirtii, adunate desigur cu intentia de a servi, odata si odata, unui astfel de scop. In toate aceste hirtii se ascunde un personaj care-mi poarta numele, dar care ma intriga in multe privinte. Nu voi incerca sa fiu clement sau complezent cu el. „Je est un autre” spunea Rimbaud si, dindu-i perfecta dreptate, pun sub semnul acestui adevar paginile care urmeaza (…) V. Ura si cultura „C?Est dans les livres que j?ai rencontre l?univers: assimile, classe, etiquete, pense, redoutable encore; et j?ai confondu le desordre de mes experiences livresques avec le cours hasardeux des evenements reels. De la vint cet idealisme dont j?ai mis trente ans a me defaire”. Sartre („Les mots”) La ora cind scriam jurnalul citat in capitolul anterior, eram student la o universitate sui-generis deschisa inca in toamna anului 1941 la Bucuresti: „Colegiul pentru studenti evrei”, condus de profesorul Marcu Onescu. Nu mai tin minte precis cum am ajuns sa ma inscriu la acest Colegiu, stiu doar ca am urmat, vreme de trei ani, cu asiduitate, cursurile grupei de studii „Litere-Filosofie”, frecventind, la inceput, si cursurile grupei de „medicina”, paralel cu cele literar-filosofice. La Poligonul Cotroceni cunoscusem pe citiva dintre viitorii mei colegi, iar unii dintre fostii colegi de la liceul „Cultura” avea sa ma insoteasca in aceasta universitate, laolalta cu doi-trei dintre fostii profesori. Deschiderea „Colegiului pentru studenti evrei” in acea perioada de obscurantism si de violenta mi se pare astazi un miracol. Cum de a fost posibila crearea lui, ce complicitati si ce fonduri secrete i-au permis buna functionare aproape intreaga perioada a razboiului, – iata intrebari pe care nu mi le-am pus atunci, si pe care tot amin sa le pun profesorului Marcu Onescu, directorul si „omul providential” al Colegiului. Fara a fi el insusi o personalitate scinteietoare si originala, acest carturar onest si tenace a izbutit sa adune in jurul lui o pleiada stralucita de dascali, cu care s-ar fi putut mindri orice institutie de invatamint superior, dar care erau impiedicati sa-si exercite normal profesiunea. Multi dintre ei erau profesori cu stagiu indelungat, dar erau si unii care abia atunci incepeau sa predea, fara vocatie precisa, improvizindu- se dascali dintr-o necesitate ce depasea totusi simpla nevoie de a-si cistiga existenta. ma gindesc in primul rind la Mihail Sebastian si la F. Aderca, adusi de Onescu la Colegiu, pentru a preda, primul, Istoria Literaturii Romane, iar al doilea Estetica, insa au fost si altii. Si chiar profesorii „de meserie”, cum erau Villy Marcus, Grubea sau Th. Loewenstein – de la care invatam Etica, Istoria si, respectiv, Filosofia – fusesera pina atunci profesori de liceu. La medicina cursurile erau predate de niste profesori indeobste la fel de „improvizati”, dar cu mare experienta in specialitatile lor (si, unii, cu oarecare experienta universitara). Desi cunostintele mele medicale, agonisite in decurs de un singur an, au luat demult drumul uitarii, mi-a ramas adinc intiparita in minte atmosfera serioasa in care le-am putut asculta – cu o ureche numai, caci cealalta continua sa se plece la „muzica sferelor”. (…) M-am lasat de Medicina – spre dezamagirea tatalui meu – scurta vreme dupa ce am asistat la o disectie in laboratorul Colegiului; cadavrul – donat, mi se pare prin testament, de un evreu bine intentionat – a reusit sa ma alunge definitiv dintr-o profesiune pentru care nu aveam nici o vocatie. N-am mai dat nici examenele, foarte grele, pentru care ma pregatisem oarecum tot anul. Alti colegi aveau sa se lase de Medicina ceva mai tirziu – ma gindesc la Paul Cornea si la Cornel Raducanu, – dar multi aveau sa persevereze, devenind – dupa razboi – medici foarte buni, in diverse specialitati. Am urmat in schimb cu rivna cursurile grupei „Litere- Fiosofie”, de la care mi-au ramas si amintiri ceva mai pregnante. Am sub ochi de pilda notitele de la cursul de Etica predat de prof. Villy Marcus – un personaj de exceptie prin cultura lui aleasa si prin sensibilitatea lui fina, un tip nervos si lesne iritabil, dar care izbutea sa comunice elevilor si studentilor sai un fior de gindire autentica. (…) Firul conducator al intregului curs era constiinta demnitatii si legitimitatea ei morala. E lesne de imaginat ce rasunet puteau avea aceste prelegeri in mintile unor studenti care veneau de la „munca obligatorie” si carora exercitiul demnitatii li-era interzis in fel si chip. (…) …Sistemul de invatamint imbina laxismul cu seriozitatea, scopul lui fiind de a forma personalitati, mai degraba decit de a le nivela. O atmosfera libera si degajata, cam ca aceea care adusese faima unora dintre colegiile englezesti de la Cambridge si Oxford in epoca lor de glorie, domnea in mod paradoxal si in modesta cladire de pe strada Bradului, unde luase fiinta aceasta universitate neverosimila, impresurata de tenebrele razboiului si ale fascismului. Cursul de Estetica predat de Felix Aderca a fost, luni de zile, terenul de predilectie al unor lupte de opinii, incurajate chiar de profesor. De fapt, Aderca nu avea vocatia profesoratului, iar cursul lui nu era un curs magistral, ci o suita de eseuri, dezvoltate din cartea lui publicata in 1929 sub titlul Mic Tratat de Estetica sau Lumea vazuta estetic. Ideea de baza a acestei carti, ca si a cursului elaborat dupa doisprezece ani, era ca valorile estetice nu trebuie confundate cu valorile etnice, sociale, nationale, etc. Fara sa ignore legaturile dintre societate si arta, Aderca milita pentru recunoasterea „specificitatii” valorii estetice, intilnindu-se pe acest plan pina la un punct, cu Lovinescu, apostol patetic al aceleiasi evanghelii intr-o epoca deloc prielnica unor astfel de disocieri. (…) Evenimentele petrecute in cei doisprezece ani de la publicarea „Micului Tratat” il tulburasera adinc pe Aderca, dar nu-l clintisera din convingerile lui. La virsta de 50 de ani, in plina maturitate, redutabilul polemist, care-si incrucisase spada cu palosele unor oameni ca Iorga, ibraileanu, Ralea sau Lovinescu, accepta cu eleganta sa fie contrazis de niste studenti ca Paul Cornea, Berta Mendelovici sau… Petre Solomon. Ideea fixa a lui Aderca – aceea a specificitatii valorii estetice – putea fi cu greu acceptata in acea epoca de confuzie singeroasa a valorilor. Studentii marxisti – cum era Paul Cornea si multi altii – o respingeau categoric, in numele unei conceptii materialist-dialectice care rezerva artei un rol si un rost in societate. Cind Aderca afirma, citindu-l pe Leon-Paul Fargue- „Unii socot ca vorbele au un inteles; si totusi, zic ?lampa? atit poetul cit si lampagiul” – ca Estetica trebuie sa se ocupe de acceptiunea data de poet, nu de lampagiu, studentii refuzau sa-l urmeze pe acest drum. Lampile fiind „camuflate” de la inceputul razboiului, era de altfel greu sa mai crezi, ca Aderca, in valoarea autonoma a lampilor aprinse de poeti in noaptea timpului. (…) Aderca era un profesor de o amabilitate excesiva, mereu zimbitor si mereu pus pe glume. Era in stare sa asculte, imperturbabil, cele mai mari enormitati, chiar cind acestea ii vizau direct crezul estetic. Asa s-a intimplat de pilda la un seminar, la care studenta Berta Mendelovici a prezentat un referat despre Gherea. Gherea era pe atunci „la bete noire” a lui Aderca. (In Micul Tratat il calificase drept „un sociolog”, autorul artistilor-cetateni si – suprema ironie – modelul probabil la care s-a gindit Caragiale „cind a scris, cu privire la un incendiu urban, ca ?pompierul trebuie sa fie cetatean si cetateanul , realizindu-se formula ideala: ?pompier- cetatean, cetatean-pompier?!…”) Studenta Mendelovici i-a tinut profesorului ei o lectie despre un Gherea, mai tezist decit fusese in realitate, dar profesorul nu s-a suparat – era vorba de o femeie, iar pentru femei Aderca avea o veche si statornica slabiciune. Mai mult m-am suparat eu, cel putin asa reiese din insemnarile pe care le-am facut, cu gindul, poate, de a lua cuvintul la discutii: „D-ra Tuta Mendelovici despre Gherea. O opera de arta nu poate place neconditionat. – Gherea. Opera de arta fiind un produs al mediului, ii va selecta tendintele sociale. Doar estetica metafizica considera arta ca un dar divin. Or, arta fara tendinta nici nu exista. Marii poeti au exprimat tendinte sociale (Goethe, Shelley, Byron). Artistii privesc prin prisma unui ideal. Elementul artistic e o emanatie a tendintelor sociale. Poetul trebuie sa se patrunda de o idee mare si numai atunci sa scrie! Un poet mare trebuie sa fie si un mare cetatean (Schiller, Lessing, Goethe, d?aia au fost poeti). Femeia cetatean e o conceptie mai inalta decit femeia-papusa din poeziile lui Eminescu…” Referenta – pe atunci o tinara maruntica si delicata – il simplifica la culme pe Gherea; o facea poate din convingere, dar cred ca si ca sa se afle in treaba, ca sa demonstreze ca, desi atit de mititica, exista, ba inca si sub forma teribila de „femeie-cetatean”! Marxismul rudimentar pe care-l afisa avea darul de a speria – probabil ca si Aderca era speriat, in forul lui interior. Studenta anticipa un dogmatism de care avea sa se loveasca, peste citiva ani, intreaga literatura romana, si care avea sa-l loveasca fara mila pe Aderca. Dar sa nu anticipam. In atmosfera acelor ani, discutiile purtate in cadrul seminariilor de Estetica sau de Istoria Artei erau, totusi, surprinzator de libere, iar marxistii nu erau, toti, dogmatici ca domnisoara Mendelovici. Noii mei prieteni, Nina Cassian si Jean Colin, de pilda, se proclamau fatis adepti ai unei arte moderne, intemeiata pe fantezie. Si chiar Paul Cornea, cel mai redutabil dintre anti- estetizanti si cel mai entuziast dintre studentii cu pregatire marxista, se manifesta ca un om de cultura, desi il anatemiza pe Anatole France ca pe-un scriitor „decadent”… (…) Nu incerc sa-l absolv pe student de pacatele lui (confuzionism, eclectism, etc.), incerc doar sa reconstitui atit mentalitatea lui la acea epoca de tranzitie, cit si atmosfera febrila si incordata ce domnea in Colegiu. Un curs urmarit cu un interes dintre cele mai vii a fost cel de Istoria Literaturii Romane, predat de Mihail Sebastian. Sebastian devenise profesor de nevoie – chiar inainte de a fi chemat de Onescu la Colegiu, facuse o experienta pedagogica reusita, ca dascal la un liceu evreiesc, prin 1940. Acum, in 1941, cind nu implinise inca nici treizeci si cinci de ani, se vedea pus in situatia de a instrui niste tineri destul de apropiati de el ca virsta, dar bineinteles, nu si ca nivel intelectual. Autorul „Accidentului” si al „Orasului cu salcimi” era fericit in aceasta noua ipostaza – fericit in limitele amaraciunii lui funciare. Discret si distins, isi purta cu fruntea sus crucea de intelectual evreu, asteptind cu incredere inchiderea unei paranteze ce se deschisese pentru el inca mai de mult. Spirit organizat, isi folosea timpul – devenit brusc liber, prin interzicerea oricarei activitati publice – pentru a reflecta cu metoda asupra literaturii, a celei romanesti ca si a celei straine. Am avut privilegiul de a-i asculta reflectiile, si intr-un domeniu si in celalalt.(…) Recitind dupa atita amar de ani, notitele luate la cursurile lui Mihail Sebastian, continui sa fiu surprins de nivelul inalt al acestor cursuri, de tinuta lor serioasa si de vivacitatea expunerii, calitati vizibile chiar in textul fatalmente saracit, pe care l-am putut transcrie. Judecatile lui Sebastian asupra primilor poeti romani, emise intr-o vreme cind istoriile literare, ca sa nu mai vorbesc de manualele scolare, prezentau acest capitol intr-un mod cu totul eronat sau incomplet, mi se par si astazi valabile. Doar Calinescu, a carui monumentala Istorie a Literaturii Romane aparea in acelasi an – 1941 – avea sa dea o imagine de ansamblu asupra acestor „primitivi ai poeziei romanesti”, imagine oarecum asemanatoare cu cea schitata de Sebastian in cursul lui, mult mai modest ca pretentii decit Istoria lui Calinescu – pe care nu avea cum s-o fi cunoscut la data pregatirii cursului.(…) Acelasi lucru se poate spune si despre prelegerea asupra Sonetelor lui Shakespeare, un subiect dificil, abordat de Sebastian cu mare indrazneala si cu o mare sinceritate. Bineinteles ca nu era primul care-o facea, – despre Sonete s-au scris nenumarate studii, iar Sebastian le cunostea pe cele mai importante dintre ele, – dar avea temei sa afirme ca „nu a gasit nicaieri in lecturile sale” pusa problema personalitatii „baiatului” din Sonete, asa cum o punea el, adica „in legatura cu problema mai larga a travestiului”. Prezentindu-ne un Shakespeare demitizat, la antipodul idolului romantic exaltat de atitia poeti si critici englezi, Sebastian mergea pe linia unor cercetatori moderni, ca John Dover Wilson, dar aducea o nota foarte personala in interpretarea textelor si in corelarea lor cu epoca si cu personalitatea „marelui Will”. Din pacate n-am pastrat decit o singura prelegere, dar cursul in totalitatea lui ar fi constituit o contributie importanta la „shakespearologie”. In legatura cu Sonetele, imi aduc vag aminte ca, la indemnul profesorului meu, m-am apucat eu insumi sa traduc unele sonete, iar Sebastian a si citat mi se pare o traducere de-a mea in prelegerea lui (cred ca sonetul 130). Devenisem intre timp unul dintre studentii lui favoriti, sau in orice caz carora le facea favoarea de a-i primi la el acasa, ceea ce pentru mine, cel putin, insemna foarte mult. Il vizitam destul de des in apartamentul lui de la parterul casei de pe strada Antim no. 45, un apartament dominat de rafturile unei biblioteci bogate, din care mi-a oferit si mie unele carti – nu mai tin minte care anume, stiu doar ca i le restituiam la timp, ca sa mai pot capata si altele, si ca sa-i pot reinnoi vizita.(…) Ceea ce mi se parea remarcabil la profesorul meu era capacitatea lui de a se impotrivi oribilei realitati imediate, cu ajutorul unor preocupari serioase – studiul literaturii si limbi engleze, lectura in profunzime a lui Balzac, etc. Perioada aceasta a fost pentru el si o epoca de creatie, mai ales in domeniul dramaturgiei. Steaua fara nume, pusa in scena pe la inceputul lui 1944 si prezentata ca piesa unui debutant fictiv cu numele de Victor Mincu, a fost scrisa de Sebastian cam in aceeasi perioada cind tinea la „Colegiu” cursul despre Shakespeare. Ea incorpora printre altele si un episod din proaspata cariera de profesor a lui Sebastian: „munca la zapada”, – dar il incorpora sub forma citorva aluzii, stravezii doar pentru autor si pentru prietenii sai intimi. Citi din spectatorii prezenti la premiera piesei lui Sebastian vor fi sesizat ironia amara a replicii pe care-o da seful de gara domnisoarei Cucu, indignata ca-l vede salutind acel tren plin cu calatori dezabuzati, intorsi de la cazinoul din Sinaia: „Ce sa fac? Regulamentul!… Nu da Dumnezeu o iarna cu zapada mare, sa se impotmoleasca pe-aci, pe la noi. I-as da pe toti jos din tren si le-as pune lopata in mina, sa curete linia…” Sebastian tinuse el insusi lopata in mina, in iarna grea a anului 1942-43, cind, impreuna cu alti profesori de la „Colegiu”, fusese obligat sa munceasca, timp de zece zile, la deszapezirea unei linii de triaj, nu departe de halta Grivita. „De la 6 dimineata, la 6 seara, cu lopeti si tirnacoape, curatam zapada si spargeam ghiata”, isi va aminti el ceva mai tirziu (in articolul „Povestea Stelei fara nume”, publicat in „Cortina”, no. 245 din 2 martie 1945). „Uneori se auzea suierind un tren de marfa si pe urma strigatul cantonierului, care agita felinarul din departare: Fereste linia! Strigatul era repetat ca un ecou de la echipa la echipa: Fereste linia! Fereste linia! Ne dadeam la o parte, ne uitam cu oarecare mirare la vagoanele care treceau si apoi, in urma lor, lopetile si tirnacoapele continuau lucrul”. (…) In cadrul „Colegiului” se intilneau tot felul de tendinte si curente, dar ele izbuteau sa convietuiasca oarecum pasnic in acea epoca de razboi. Profesorii isi puneau de altfel o anumita surdina pe convingerile lor, atit din prudenta cit si din dorinta de a se ridica la nivelul de obiectivitate cerut unui curs universitar. Cel mai fatis isi expunea parerile Maxy, oferind studentilor analize marxiste clasice, presarate cu afirmatii categorice si simplificatoare, ca de pilda: „Capitalismul e dusmanul artei si poeziei”, sau: „Arta e o rezultanta a tuturor ideilor si intereselor acelei clase care intr-un anume timp, avind forta spirituala si materiala, guverneaza spre folosul ei”. Acelasi Maxy vorbea insa cu o mare finete despre arta moderna, despre Cezanne si Le Corbusier, despre Chagall si Brancusi, despre Picasso si Matisse. Analiza pe care-o facea, in perfecta cunostinta de cauza, Cubismului era si convingatoare si plina de farmec. Cubismul, spunea Maxy, are un fond profund, e o arta desfacuta de vicii subiective, care-si propune o sinteza geometrica a obiectului. Apelul lui Cezanne la geometrie insemna libertate de creatie. Cubismul tintea catre o arta de expresie. O arta agresiva, dar totusi optimista… Vorbind in fata unor studenti evrei, Maxy nu uita sa sublinieze contributia evreilor la stralucirea artelor plastice si a literaturii moderne (pomenindu-se si pe sine, ca reprezentant al Cubismului in plastica romaneasca).(…) Au mai fost, desigur, si alti profesori decit cei pomeniti, nu-i voi insira insa pe toti aici – i-am ales doar pe cei care mi-au imbogatit efectiv „mintea si sufletul”. Perioada „Colegiului” a insemnat foarte mult pentru mine, cu atit mai mult cu cit veneam dintr-o scoala unde primisem o educatie cu destule lacune. Audierea atenta a unor cursuri ca acelea tinute de Mihail Sebastian, Al. Graur sau Halevy, participarea activa la seminarii, lecturile temeinice facute in vederea examenelor, – toate acestea mi-au adus un spor substantial de cunostinte, greu de evaluat dupa atitia ani, dar resimtit ca un adevarat salt la vremea respectiva. Cert este ca Freud si Bergson, Platon si Kant, Montaigne si Alain, si altii ca ei, ar fi ramas niste simple nume pentru mine, daca profesorii de la „Colegiul” de pe strada Bradului (si mai apoi de pe strada Mircea Voda) nu m-ar fi pus sa le citesc operele, mai mult sau mai putin sistematic. Pe lingA aceasta zestre intelectuala,”Colegiul” mi-a dat posibilitatea de a-mi largi orizontul uman. La scoala „Cultura” avusesem parte de niste colegi indeobste destul de mediocri, orientati spre micul sau marele negot, catre care eu personal nu ma simteam defel atras. Chiar un baiat destept cum era Herman Rabinovici nu reusea sa se ridice prea mult deasupra nivelului general. La „Colegiu”, m-am pomenit deodata in mijlocul unor tineri veniti de pe bancile unor licee adevarate, si din familii in care se cultivau si alte valori, inafara celor pur comerciale. Ca fost „maslinar” – cum era poreclit un elev de liceu comercial – ma simteam handicapat in fata acestor tineri, care invatasera latineste, si care pareau sa stie o multime de lucruri, ignorate de mine. Exageram, fireste – cum exagerez si acum – dar sentimentul meu era unul de inferioritate – o inferioritate ce tinea nu numai de cultura, ci si de starea sociala. Multi dintre noii mei colegi erau fii de burghezi inca prosperi – medici, ingineri, negustori, profesori – pe cind eu… (…)