Moțoaica: Lucreția Jurj din Scarisoara Noua, Apuseni

Regina balului

             Lucreția Jurj s-a născut în 2 octombrie 1928 în comuna Scărișoara Nouă, plasa Valea lui Mihai din județul Sălaj. Părinții ei, moți din Scărișoara Apusenilor s-au așezat la granița cu Ungaria după reforma agrară din 1921. Au fost strămutate atunci multe familii de  moți  care au primit pământ  bun pentru semănat, căci acolo în munte n-aveau decât piatră și lemn pentru ciubare. Moții și-au făcut case, au ridicat  biserică și școală și au trăit după aceleași obiceiuri învățate  sus în munte , lângă Ghețar.  Dar în 1940, după cedarea Ardealului, ungurii i-au scos afară din sat, zicându-le ??venetici??.N-au avut vreme  scărișorenii să-și facă prea multe socoteli, și-au încărcat ce-au putut în căruțe și-au coborât către ceea ce-a mai rămas din România. Familia Lucreției a primit drept de ședere tocmai în Bârca, în Oltenia. După câteva luni, s-au mutat lângă Turda.  Dar nici aici n-au rămas prea mult, căci au fost  trimiși  tocmai în Storojinețul Bucovinei, să stea în  case care fuseseră ale evreilor. Dar ce folos de case frumoase, dacă pământul era atâta de sărac, încât nu creștea nimic altceva decât pipirig. S-au mutat  la Rădăuți și apoi, de spaima rușilor care au rupt frontul, au fugit în Oltenia la Băilești. Ani cenușii și drumuri ale disperării, averea risipită în cele patru zări. Când s-a terminat războiul, s-au reîntors în Scărișoara Nouă, buruienile ajungeau la acoperișul casei iar satul era ocupat de șobolani. Luni întregi au luptat ca să-i stârpească și să acopere urmele rămase după război.Și au luat-o de la capăt cu toate, așa cum au făcut de atâtea ori în acei ani de teribile încercări.

                 ??După război erau oamenii ca zăpăciți de cap, dar parcă aveau în ei o dorință puternică de a șterge oarecum răul care li s-a întâmplat. Am fost într-o zi  la un bal în satul în care fratele meu era profesor suplinitor și acolo am ieșit ??Regina balului??. A fost frumos?Tot în anul acela l-am cunoscut pe Mihai, soțul meu de mai târziu. Părinții se înțeleseseră deja să ne căsătorim , dar eu n-am vrut să rămân atunci în Ponor, satul lui, nu-mi plăcea că erau casele izolate, depărtate una de alta, venea pădurea până în ogradă. Pe de altă parte, parcă am presimțit că, dacă mă despart de ai mei,  n-o să vină vremuri bune pentru mine. După un an m-am întors la Ponor, Mihai făcuse deja armata, era un bărbat frumos, înalt, liniștit și m-a convins să rămân nevasta lui. Locuiam cu socrii mei care erau foarte bogați, aveau gatere, pământ, vite, oi. Erau oameni harnici și tare credincioși. Munca era pentru ei un fel de religie. Dar eu nu aveam treabă prea multă. Mă ocroteau și-mi lăsau muncile mai ușoare. Mă iubea Mihai și mă țineau toți ca pe palme. Când avea el vreme, ne plimbam pe malul iazului, călăream prin pădure pe Voitor și Suru. Dacă  tăia el lemne la gater, mă urcam pe bușteanul pe care-l tăia. Deși eram oameni în toată firea, ne jucam și ne era drag să fim tot împreună. Pot zice că anii aceia de după nuntă am fost răsfățată de Dumnezeu. Am avut tot ce mi-am dorit, am fost cu adevărat ??regina balului??.Dacă-aș fi  știut eu ce urmează?

 Nunta de piatră

            La puțină vreme după ce m-am măritat  am auzit prima dată despre partizanii care se ascundeau prin pădurile de pe lângă Răchițele și Ponor. Socrii mei și Mihai îi cunoșteau și îi ajutau cu mâncare, îi mai primeau la noi să se odihnească. O vreme s-au ascuns de mine socrii, nu mi-au spus de partizani și mi-a fost ciudă pentru asta,  dar  odată, când toți erau prinși cu alte treburi, m-au trimis pe mine în pădure să le duc mâncare. Atunci i-am văzut prima dată de aproape și am vorbit cu ei. Altădată le-am dus, tot pe ascuns, lapte. Apoi am auzit că s-au mutat pe la Poiana Horii și pe Valea Arieșului, la Poșaga, unde i-au și prins de i-a băgat la închisoare.??

Cel mai  mare grup de partizani  din Apuseni era condus de Șușman Bătrânul, care a fost primar în Răchițele.  Oamenii  din satele apropiate îl respectau mult  pentru că a avut curajul să meargă  la Rege și să ceară pentru moți dreptul de a lua lemn din pădure, ca să poată face ciubere. Pe Șușman l-au poreclit oamenii  Regele Munților, Regele Moților și era un exemplu pentru tot satul. Ce făcea Șușman făceau toți. Era și tare înstărit și toată averea lui a făcut-o cu feciorii și cu nevasta care era harnică și frumoasă. Avea sute de stupi, pământ mult, gatere, holde, grădini cu pomi . Cam prin  �� au început comuniștii să-l sâcâie să se dea cu ei, dar el n-a vrut și, de la o vreme,  a fugit în pădure cu băieții mai mari, Visalon și  Todor. Pe nevastă și pe  copiii mai mici i-a lăsat acasă și au avut de suferit multe , căci erau chemați mereu  la postul de miliție, la întrebări.

Mihai, bărbatul Lucreției,  era pădurar  și se întâlnea des cu Șușmanii  în pădure, le ducea  mâncare și le mai spunea noutățile din sat. Ei se gândeau că nu poate dura mult comunismul și că vor veni americanii ca să-i ajute pe oameni să scape. Făceau planuri cum să-i organizeze pe săteni dacă s-ar fi ivit ocazia. ??Prin ��, �� Mihai se ducea tot mai des la ei în pădure și cineva l-a trădat. Nu știu cine a putut să facă asta, n-am aflat niciodată. Așa că, într-o noapte, a venit la noi Seful ocolului silvic cu niște securiști și i-a cerut lui Mihai să predea arma de serviciu, că, dacă el era pădurar, avea o pușcă dată de ocol. Ăsta a fost un pretext, Mihai și-a dat seama, dar s-a purtat foarte calm. A zis că se duce în cealaltă cameră după pușcă și dus a fost! A sărit pe fereastră și a fugit în pădure, la Șușmani. Securiștii au stat până dimineață la noi, s-au înfuriat când au văzut că Mihai i-a păcălit și  mă tot întrebau pe mine unde se ascunde. Știam unde-s Șușmanii, dar nu era să le spun ! Le-am zis în batjocură, că, de când e cu mine, Mihai nu s-a jucat de-a v-ați ascunselea. Ne-au luat și pe mine și pe soacra mea la Câmpeni, la Securitate,  ne-au ținut vreo două zile  și ne tot luau la întrebări. N-au scos nimic de la noi și ne-au lăsat acasă a treia zi. Cum am ajuns în Ponor, am și fugit la Mihai cu mâncare. Știam că e cu Șușmanii în locul care se cheamă Dealu? Humpleului. Le-am povestit ce-am pățit la Câmpeni și ne-am dat seama că m-au lăsat acasă doar ca să mă urmărească și să-l poată prinde pe Mihai. Timp de două luni m-am dus destul de des la ei în pădure cu mâncare. Aveam locuri pe unde mergeam  ca să mi se piardă urma și m-a ajutat mult și  o verișoară a soțului meu  care îmi dădea de știre dacă veneau în sat securiștii. Ea avea casa lângă drumul pe care ei intrau în sat și când îi vedea, începea să cânte la tulnic. Când o auzeam,  știam  că trebuie să stau cuminte acasă. După ce plecau ei, iară fugeam în pădure.??

 La puțină vreme după ce a fugit Mihai, soțul Lucreției,  au început să se facă tot mai multe arestări în Răchițele și în satele din jur. Erau luați oamenii care erau bănuiți că i-ar fi ajutat cu adăpost și mâncare pe fugari. Simțind că se strînge cercul și în jurul ei, că nu mai e mult și îi venea și ei rândul să fie arestată, pentru că  securiștii își pierduseră răbdarea să o tot urmărească și să nu descopere nimic, Lucreția s-a hotărât într-o bună dimineață să se  alăture grupului Șușman, în care mai erau opt oameni.

?? I-am spus bunicii și soacrei mele că mă duc și eu în pădure . Nu le-a părut bine, au plâns, dar au înțeles și ele că nu se putea să fac altceva. Era deja luna octombrie, se apropia toamna și eu am plecat fără să-mi iau haine  mai groase,  tocmai ca să nu bată la ochi, dacă m-ar fi văzut cineva. Mihai s-a bucurat la început când m-a văzut, apoi, după ce-a mai trecut vremea, a fost mai mereu îngândurat și supărat.Trebuia să-l îmbărbătez eu, îi tot spuneam:??Lasă, că nu mai e mult!?? Bătrânul Șușman, pe care-l respectam toți și de care ascultam, se uita cu milă la noi și ne zicea din când în când că e păcat de tinerețile noastre, pe care le  petrecem ascunși prin păduri. Dar eu nu m-am descurajat, m-am gândit că hotărârea pe care am luat-o, aceea de a fi alături de Mihai, era ca o a doua nuntă, mai dură ca piatra munților în care ne-am ascuns.??

"Copacul credincios"

O ploaie rece mătură străzile care urcă Dealul  Feleacului. Sunt aici pentru a doua oară în primăvara aceasta.Cum s-o fac pe Lucreția Jurj să povestească? La prima întâlnire a fost foarte reținută.??Nu te poți dezvălui în fața oricui , doamnă??, mi-a spus atunci ca un avertisment.Și nu mi-a spus prea multe despre ea..  Aștept la semafor ca un cârd de umbrele colorate să treacă prin fața mașinii. O fată înaltă cu umbrelă albastră îl ajută pe un bătrân cu pălărie  și cu pelerină cenușie. Clujul e mohorât și  nu mă îmbie la plimbări ca altădată.

Podul de peste Someș, Casa Radio, cartierul Grigorescu. Peste puțin timp, sunt în bucătăria doamnei Lucreția cu un ceai fierbinte și o farfurie  de prăjituri în față. Așezată cu spatele la fereastră, femeia din fața mea pare dintr-o dată mică și neajutorată. Cu o voce abia auzită începe să povestească domol și simt că abia acum începe adevărata poveste. Nu îndrăznesc nici să mă mișc, ca nu cumva s-o încurc. Foile carnetului de însemnări se umplu una după alta, banda reportofonului se-nvârte uniform. Afară, ploaia continuă.

??Am stat patru ani prin păduri. Obiceiul era ca toamna târziu, când începea să ningă, să ne căutăm adăpost prin satele din jur, la oameni pe care-i cunoșteam.  Nu puteam să rămânem în pădure, am fi fost repede descoperiți după urmele pe care le lăsam pe zăpadă, după fum, dacă am fi făcut foc. Iarna ne despărțeam și nu ne spuneam unii altora unde o să stăm, pentru ca în cazul în care ar fi fost prins careva, să nu-i trădeze pe ceilalți. În prima iarnă eu și Mihai am iernat în Poiana de Vașcău la o familie care avea casa la marginea satului. Erau  tare săraci, dar oameni de omenie altfel.

 Ei ne-au făcut o cameră  zidită în pivniță. Coboram în adăpost de sus, din casă, printr-o ușă tăiată în podea, care se acoperea apoi cu un preș. Mihai trimitea prin gazda noastră bilet la prietenii lui din Beiuș și Sudriș și ei ne trimiteau mâncare. Primăvara, după ce s-a dus zăpada, am plecat înapoi în pădure unde ne-am întâlnit cu ceilalți. Am hotărât să ne mutăm adăpostul mai către Valea Drăganului și Vlădeasa. Stau acuma și mă gândesc cum am putut  să umblu atunci atâta, fără să-mi pese de oboseală, de ploaie și  frig?Eram tineri, dar, vorba lui Șușman Bătrânul, vai de tinerețile noastre hăituite! Iarna a doua, ��- ��, a fost cea mai grea. La începutul iernii, cumnatul meu, Roman Oneț, fratele lui Mihai, ne-a găsit un adăpost în cătunul Dealu? Botii la familia lui Todor Neag. Ne-am adăpostit în podul șurii , în fân. De-acolo puteam să coborâm în grajd ca să ne mai mișcăm;  după ce se lăsa întunericul ieșeam din ascunzătoare și mai stăteam de vorbă și cu gazda. Într-o noapte ne-am trezit că Roman, cumnatul,  intră repede la noi, ne cere o pușcă  și ne spune că suntem înconjurați de securiști înarmați. Am apucat să vedem că Roman are cătușe, pe care le-a rupt în fața noastră. Ne-a spus  că  a fost prins și bătut ca să spună unde ne ascundem, că n-a mai putut suporta bătăile și că a fost obligat să-i aducă  la noi pe securiști. Fiind noapte și cunoscând mai bine locul, am reușit să scăpăm din încercuire, am fugit, dar am pierdut multe din lucruri și cel mai rău a fost că am pierdut un radio la care ascultam știrile. Era singura noastră legătură cu lumea. Ascultam Europa Liberă în fiecare seară. Roman a tras cu pușca către ei, ca să ne acopere, să putem fugi. Pentru asta l-au și condamnat mai târziu la moarte, după ce ne-au prins. Am scăpat de ei și din acel moment Roman a rămas cu noi în munte. Nu mai avea cum să se întoarcă, fiind de-acuma și el  pe lista de ??bandiți?? cum ne ziceau securiștii. Noaptea aceea o mai țin minte și din alt  motiv, securiștii l-au împușcat pe Todor Neag, care ne-a găzduit . Tare mi-a părut rău, nevasta lui era gravidă, săraca, și el nu merita să fie împușcat, că era tare omenos. Era clar că nu mai puteam să ne adăpostim pe la oameni, ca să nu-i punem în pericol și atunci ne-am căutat un adăpost într-o pădure deasă de brad, ??păhuiet??cum  se spune pe acolo, pădure care era aproape de casa  unchiului Han, unchi de-al bărbatului meu. El ne-a dat mâncare  să avem pe trei luni. Ne-a dat făină, mălai, slănină, cartofi, niște fasole și brânză.  Ne-am dus în pădure și ne-am făcut o colibă din crengi peste care am pus pământ și frunze, ca s-o mascăm. Acolo am stat toată iarna. După ce-a căzut zăpada, n- am mai putut să ne îndepărtăm de colibă ca să nu lăsăm urme. Zăpada era de peste doi metri, nu puteam să facem foc prea des ca să nu se vadă fumul, îl aprindeam la gura colibei mai mult noaptea, ca să facem mâncare și să ne mai încălzim puțin. Cred că  aceea a fost una din cele mai grele ierni pe care le-am trăit eu. Unchiul Han ne-a dat și-o bundă mare ciobănească, să ne țină de cald. Din păcate, rezervele de mâncare s-au terminat mai repede decât ne-am așteptat. Am ajuns să ne facem porții și să  mâncăm numai de două ori pe zi. A fost tare grea iarna aceea și lungă. Era zăpada de un metru  și în luna lui mai. Când era soare, puneam crengi de brad pe zăpadă și stăteam pe ele ca să ne încălzim. Era atât de frumoasă pădurea în anumite zile,  încât  credeam că-i închipuire ce vedeam, mai ales atunci când era chiciură și când crengile  erau înghețate. Trecea greu vremea.  Ne rugam, citeam rugăciuni, povesteam, cântam și ne gândeam la ziua din primăvară în care urma să ne întâlnim cu ceilalți . Aveam un copac mai mare, scorburos, în care puneam bilet ca să afle ceilalți vești despre noi, adică fixam un loc de întâlnire și o zi în care să fim în acel loc. Îi ziceam ??copacul credincios??. În iarna aceea grea gândul că va veni ziua în care să putem ajunge la ??copacul  credincios ?? ne-a ținut de multe ori și de foame, și de sete, și de cald. Animalele mari, lupii și urșii nu ne-au atacat niciodată, cred că vedeau și ei că suntem de-ai pădurii, s-au obișnuit cu mirosul nostru.??

                   Umbra  lui Dumnezeu

Primăvara lui �� a venit târziu, s-a dus omătul greu. Reîntâlnirea partizanilor a fost tristă pentru că Șușman Bătrânul se împușcase. N-a mai putut suporta  gândul că a făcut atâta lume să sufere. Familia îi era distrusă, soția a murit de supărare și el n-a putut nici măcar la înmormântarea ei să meargă, pentru  că era plin satul de securiști care-l așteptau. Copiii mai mici i-au fost trimiși cu domiciliu forțat în Bărăgan, mulți săteni erau închiși pentru că i-au dat de mâncare, toată averea lui se prăpădise, împrăștiată ca și cum nici n-ar fi fost. Nu mai rămăsese nimic din ??Raiul lui Șușman??.Nu se zărea de nicăieri nici un ajutor, era din ce în ce mai greu să suporte hăituiala, căci era trecut de  șaiezeci de ani, n-avea nici o speranță și atunci și-o fi  zis că mai bine se omoară decât să cadă viu în mâinile securiștilor. Și toate astea pentru ce? Pentru că nu putea pricepe și accepta comunismul, pentru că lupta ca moții să fie liberi.

??Moartea lui Șușman ne-a demoralizat pe toți. Băieții lui plângeau toată ziua, Mihai era și el necăjit.

Ne-am încurajat unii pe alții, ne rugam împreună. Știam că n-am făcut nici un rău la nimeni și ne amăgeam că ‘?nu mai e mult’? și vom scăpa. Îi așteptam pe americani ca să ne salveze de comuniști. De unde era să știm că  fuseserăm vânduți? Am rămas mai departe în pădure, dar toate păreau schimbate. Într-o zi am vrut să trecem Someșul la Poiana Horii, să ne mutăm mai departe de locurile acelea.  Nu ne-am dat seama că suntem urmăriți până când soldații au început să tragă în noi. Am fugit care cum am putut înspre pădure, ca să ne ascundem, dar am văzut  că eram încercuiți.Au împușcat pe doi dintre noi. Timp de o săptămână am stat fără să avem mâncare. Ne-am urcat pe niște stânci și de acolo îi vedeam pe soldați cum își frigeau slănină și cum desfăceau conserve de carne. În timpul ăsta noi  mâncam macriș și coajă de molid.  Eram amețiți cu totul. După șapte zile au început să strângă cercul, au mai primit ajutoare, erau așa de mulți, de parcă erau așezați la horă, așa-i vedeam noi de unde eram. Ne-am tot retras până când am nimerit intrarea într-o peșteră. Ca să putem intra acolo, am coborât pe crengile unui copac răsturnat. Era foarte mică gaura aceea în pământ, trei dintre noi s-au așezat pe burtă și eu și Mihai am stat lipiți de un perete, în genunchi. N-a durat mult și am auzit vorbele celor care ne-au urmărit. Au trimis un soldat în ascunzătoarea noastră. El a coborât  unde eram noi, s-a uitat la noi, dar  le-a strigat celor de afară că nu vede nimic. Îi țin minte și acuma figura, mă uitam la el dintr-o parte, dinspre intrarea în care se vedea strălucind lumina de afară.  Era blond și avea ochi albaștri. Eu știu că el ne-a văzut, numai că nu ne-a trădat pentru că a priceput că, dacă spune ceva, îl împușcăm. Ofițerul de-afară i-a ordonat să tragă o rafală în peșteră, el a tras, dar nu știu cum a ținut pușca pentru că n-a fost nimeni dintre noi rănit. Pot zice că atunci, în minutul acela, ne-a învăluit umbra lui Dumnezeu, de nu ne-a trădat soldatul. Nu-mi pot explica altfel, căci atunci când am intrat în gaura aceea, parcă am intrat de vii în mormânt, așa eram de supărați.A ieșit soldatul din peșteră, au plecat toți și după o vreme am ieșit și noi. Știam de-acuma că va fi  din ce în ce mai greu să mai umblăm și să ne ascundem toți împreună și am hotărât să ne despărțim. Eu, Mihai și Roman am luat-o spre pădurile din Bihor, Șușmanii nu mai știu pe unde s-au stabilit, că nu i-am mai văzut de atunci. Până în �� am umblat de colo, colo, fără să ne apropiem de casa socrilor, ca să nu le facem greutăți. Primeam ajutor de la oamenii pe care-i cunoștea Mihai, dar era tot mai greu pentru că și oamenii se temeau de arestare. Mulți săteni au fost bătuți ca să spună unde ne ascundem și n-au spus. Niciodată n-o să le pot mulțumi așa cum ar trebui . Au fost oameni care și-au pus în pericol viața și familia pentru a ne ajuta. Și ne-au ajutat pentru că au crezut în noi și pentru că nu puteau accepta decât forțați comunismul.

                            Bluzița cu floricele

În vara lui �� ne-am trezit într-o zi că vine la noi sora lui Mihai. Ne-a spus că a fost arestată ca să dea lămuriri despre noi și că au lăsat-o liberă ca să ne transmită că  ar fi bine să ne întoarcem în sat,  pentru că anchetatorii o să fie blânzi cu noi și o să țină cont de faptul că n-am făcut rău. Când am auzit ce ne învăța,  parcă s-a prăvălit o negură peste mintea mea. Era clar că securiștii erau pe urmele noastre și că sora lui Mihai  spusese despre noi tot ce știa. N-o putem acuza acum. Bătăile pe care le primeau cei  anchetați erau cumplite, era de înțeles că unii dintre ei mai cedau și spuneau ce știau. Am știut că zilele de libertate ne sunt numărate și ne gândeam să plecăm de tot din părțile acelea, cel puțin pentru o perioadă.

Ne-am dus să ne luăm niște lucruri pe care le lăsasem în șură la un om care ne-a adăpostit. Era o seară frumoasă de vară și noi eram tăcuți, mergeam pe cărare unul după altul fără să vorbim, parcă era așa o presimțire, o părere de rău  în felul în care tăceam. Am ajuns la gazda la care lăsasem lucrurile, omul a ieșit puțin până afară și apoi ne-a chemat în șură ca să le luăm. Când am intrat acolo, am fost orbiți de lumina unor lanterne și asupra noastră s-au repezit soldați care ne-au lovit în cap . Am leșinat. Când m-am trezit  aveam deja cătușe la mâini și eram toți trei  întinși pe  jos în șură. Mihai era tare rănit la cap, l-au împușcat, căci s-a luptat cu ei.  Roman,  la fel. L-am întrebat pe Mihai ce să mă fac și el a mai putut să ?mi spună să fac ce-oi putea. Eram îmbrăcată cu o bluză cu floricele  pe care el mi-a cumpărat-o. Îi era tare drag să mă vadă îmbrăcată cu ea. Se uita la mine și vedeam cum îi curg lacrimile, nu mai putea să vorbească . Așa s-a întâmplat să port ultima dată când ne-am mai văzut  bluza aceea  de la el. Așa a vrut Dumnezeu. Ne-au dus cu mașina la Beiuș și acolo ne-au despărțit. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu știu când  a murit, unde l-au îngropat . Am făcut greva foamei zece zile ca să-mi spună ceva despre el și nu mi-au spus. În a unsprezecea zi au vrut să mă hrănească forțat, cu furtunul. Am renunțat  apoi la grevă. Nu mai avea rost. Simțeam că Mihai nu mai e viu.??

Lucreția Jurj este tot cu spatele la fereastră, vocea îi este din ce în ce mai înecată, abia șoptită din când în când. Ține în mână un șervet brodat pe care-l răsucește pe toate părțile căutându-i parcă vreo hibă. Ce amintiri se ascund oare în cutele lui?

??După anchetă m-au condamnat la închisoare pe viață. Eram ??bandită?? și ??viețașă?? de-acuma. Roman a fost condamnat la moarte și executat. Pe Mihai l-am  căutat prin toate închisorile pe unde am fost. Nimeni nu l-a  văzut, semn că a murit din cauza rănii de la cap, poate la puțină vreme după ce ne-au despărțit. Oricâte am îndurat, foame, boală, batjocură, umilințe, frig, spaimă acolo în  închisoare, nu s-a  șters din mintea mea bucuria zilelor trăite lângă Mihai. Nu-mi pare rău de viața mea, Dumnezeu mi-a dat suferințe și dureri dar mi-a dat și putere să trec peste ele. Și mi-a dat  și semne ca să înțeleg că umbra Lui mă apără. De câte ori mă duc la biserică aprind trei  lumânări, una  pentru cei morți, una pentru cei vii, pe care-i cunosc  și încă una pentru tinerețea mea hăituită.??