N-am mai avut speranță ?

Iată doar primele cinci dintre multe alte interdicții impuse celor întemnițați în anii ?50 în închisorile din România. Sunt reproduse din volumul semnat de Annie Samuelli Gratiile despărțitoare, traducere de Adina Arsenescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, apărut de curând la Fundația Culturală Memoria.

Cuvântul introductiv este semnat de doamna Micaela Ghițescu. S-a aflat, împreună cu autoarea, în anii ?50 în penitenciarul pentru femei de la Mislea, județul Prahova. Annie Samuelli, condamnată la 20 ani, era deținută la ?Secretul mare?, un grup de celule izolate de celelalte. Împreună cu sora ei făcea parte din așa-zisul lot ?anglo-american? (cei care avuseseră legături cu reprezentanții diplomatici ai Angliei și S.U.A.). Pornind de la amintitul volum, ne-am adresat doamnei Micaela Ghițescu cu rugămintea de a evoca acele vremuri.

Câteva cuvinte despre interlocutoarea noastră. S-a născut în Capitală, în 1931. Tatăl, Constantin Ghițescu, era un chirurg binecunoscut în Bucureștii interbelici. Mama, Maria-Eliza, licențiată în litere, venea dintr-o familie de aromâni, Papacostea, cu străluciți membri în viața academică, universitară sau publică. Paralel cu studiile liceale, Micaela Ghițescu a frecventat și cursurile Liceului francez din București, ?vină? pentru care a fost arestată în 1952, pe când urma cursurile Secției de limba franceză a Facultății de Filologie.

După eliberarea din detenție, a întâmpinat greutăți felurite până a reușit să-și găsească un serviciu pe măsura pregătirii universitare. S-a căsătorit cu dr. Petre Ionescu-Stoian, profesor universitar, director al Institutului pentru Controlul de Stat al Medicamentului și de Cercetări Farmaceutice, decedat în 1985. Între 1996 și 2001, institutul a purtat numele soțului ei.

Până la pensionare (1987) a fost încadrată la Biblioteca Centrală Pedagogică din București. Între 1964 și 2002 a publicat peste 50 de traduceri din autori clasici și contemporani, din literaturile portugheză, braziliană, franceză, hispano-americană și engleză, printre care: Fernando Pessoa, Paulo Coelho, Julien Gracq, Henry Fielding, Miguel Ángel Asturias ș.a. A transpus în portugheză din poemele lui Lucian Blaga, George Bacovia. La Lisabona a publicat, în două ediții, un dicționar de proverbe în cele cinci mari limbi romanice (franceză, spaniolă, italiană, română, portugheză).

Este membră în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, laureată a trei premii ale Asociației Scriitorilor din București, a Ordinului ?Serviciul Credincios? în rangul de Cavaler (România, 2000) și a ordinelor braziliene ?Rio Branco? (1998) și ?Cruzeiro do Sul? (2001), primind și diplomele de merit ale Institutului ?Cam?es? din Portugalia (1999) și Institutului Brasil-Rom?nia (2000).

Convorbirea noastră a avut loc în casa în care trăiește de când s-a născut. Era ziua de Sf. Nicolae a anului trecut. Peste oraș ningea cu fulgi mari, ca în vechi povești. Noi depănam nefericite istorii?

? M-am născut într-o familie de intelectuali dintre cei care, neavând avere, nici din partea mamei, nici din partea tatălui, au reușit totuși să-și facă un nume și să obțină un oarecare prestigiu în societatea românească. Intelectuali dintre acei care, în perioada dintre războaiele mondiale, au făcut într-adevăr fala societății românești.

Tata provenea dintr-un neam de învățători și preoți de țară.  Era cel mai mare copil din opt. Mama ? dintr-o familie tot de învățători aromâni imigranți în România în ultimele decenii ale secolului XIX, din Macedonia. Veneau din Veria, pe lângă Salonic. Aromâni există și în Bulgaria actuală și în Macedonia. Ei erau în partea din Grecia.

Bunicul meu dinspre mamă a fost adus în România cu un grup de câțiva copii mai răsăriți ca să învețe și să devină apoi învățători în școlile românești din Macedonia. După cursuri, au înființat școli în Grecia, și el și bunica mea. Au fost persecutați de greci. În familia lor, chiar un frate al bunicului meu a fost măcelărit de greci. Li se dădea foc la școală? Au avut foarte multe neplăceri.

La un moment dat au venit în România. Aici au dus o viață foarte modestă. Bunicul din partea mamei a fost diriginte de poștă într-o comună de lângă Brăila. A avut șase copii. Deși dintr-o familie foarte modestă, fără nici un fel de bază în România, toți cei șase copii, inclusiv mama mea, au făcut studii superioare.

De aceea, când aud acuma că cineva spune, ?a, noi eram prea săraci și n-au putut să ne țină la școală?? Cum n-au putut? Exista sistemul de burse. Mama mea a fost internă la ?Școala Centrală? din București, dar ca bursieră, pentru că nu aveau cum s-o întrețină aici. Frații ei ? au fost două fete și patru băieți ? au ajuns profesori universitari. Fără să aibă nici o relație în România și nici o avere.

? Cine sunt frații?

? Victor a fost istoric; Petre ? director general al Poștelor din România;  Cezar ? un elenist, academician, profesor universitar la Iași; Alexandru, cel mai mare, pe care eu nu l-am cunoscut, a fost și el profesor universitar, de drept și economie politică, la Chișinău, având doctoratul la Paris. Deci toți cei patru au devenit universitari. Iar fetele au făcut și ele studii superioare. Mama, Litere și Filosofie, cum se numea pe atunci. N-a profesat pentru că am venit noi, copiii.

Mama mea a venit pe lume în 1898, fiind primul copil născut în România. Victor, în 1900, tot în România. Doi, cei mai mari, Alexandru și Cezar, s-au născut însă în Macedonia. Au venit aici, copii mici.

Tatăl meu a fost chirurg, mai întâi la Spitalul Colțea, pe urmă șeful secției de chirurgie de la Spitalul Colentina. Toate posturile le-a obținut prin concurs, ieșind mereu primul. La Spitalul Colentina a lucrat începând din 1943. N-a făcut niciodată politică. N-a avut timp. Făcea câteodată și zece operații pe zi. Într-o bună zi, prin ?47, s-a dus la spital, ca de obicei, și portarul i-a spus, în poartă, ?Nu am voie să vă primesc înăuntru?.

? Fusese epurat?

? O epurare fără explicație, pentru că nu făcuse nici un fel de politică. Dar venise momentul când elitele trebuia, într-un fel, îndepărtate, înlocuite.

Mult mai târziu s-a îmbolnăvit. A murit în 1955, la nici 57 de ani. Cu vreun an înainte de a muri, fusese numit șeful secției de chirurgie la Spitalul ?Vasile Roaită?, acum ?Sfânta Maria?, pe bulevardul 1 Mai, acum Ion Mihalache.

Am făcut liceul la ?Carmen Sylva?, liceu de fete. Se afla în clădirea actualei Academii de Muzică, pe Știrbei Vodă. În paralel cu liceul, în anii ?45-?47, urmam și niște cursuri practice la un liceu care funcționa pe lângă Institutul Francez, pe bulevardul Dacia, unde este și acuma. Liceul francez era pe Batiștei, unde este acum consulatul american. Urmam de două ori pe săptămână cursuri de perfecționare a limbii și culturii franceze. Școala nu era mixtă. Aveam clase de fete și clase de băieți, separat. Eugen Lozoran ? renumitul lingvist stabilit ulterior în Danemarca ? era un fel de ?recepționer? la poartă. (Mama lui, rămasă în țară, a fost arestată în ?lotul? nostru.)

? Profesorii erau francezi?

? Majoritatea erau francezi. Dar erau și câteva profesoare românce. Se făceau și audiții muzicale, diferite serbări. Uite, la un Sfântu Niculae eu am fost Moș Niculae ? în ?47? Aveam 16 ani. Mergeam la conferințe, la nivelul nostru. Era foarte atractiv. În plus, ne tenta foarte mult și faptul că, dacă am fi terminat aceste cursuri, am fi primit și un fel de diplomă franceză.

Cursurile au continuat până în ?48. Un lucru care se știe ceva mai puțin: ultimul director al Bibliotecii Institutului, cel care a lichidat Institutul pentru că a fost închis și toți funcționarii săi au fost expulzați, a fost Roland Barthes. Pe atunci era foarte tânăr.

? A scris și revista noastră despre acest Institut, în nr. 3/1999. Barthes a fost atașat cultural. A plecat din țară în decembrie 1949. Avea să devină un semiotician celebru, critic literar structuralist, întemeietor de școală, ?Noua Critică?, la mare vogă prin anii ?70. L-ați cunoscut?

? Nu? Sau poate l-oi fi văzut. Pe atunci habar n-aveam cine este. Trebuie să-l fi văzut, probabil, pentru că atunci când au lichidat biblioteca ? Institutul avea una foarte mare, cu multe cărți ?, ne-a chemat și ne-a dat și nouă cărți, la fiecare. Am și acuma câteva volume din fosta bibliotecă a Institutului francez.

Institutul a fost desființat, francezii expulzați din țară. Bineînțeles și cursurile de la Liceul francez au fost închise.

Directorul liceului era profesorul Marcel Fontaine. El venise prima dată în țara noastră, ca tânăr locotenent sau sublocotenent, în Misiunea Berthelot. Luptase la Mărășești, cot la cot cu românii. Se atașase foarte mult de România. Vorbea cu foarte multă tandrețe și căldură despre soldații români. Cât de viteji erau și cât de modești.

Am un text al lui, l-am publicat în revista Memoria, în care spune cum erau soldații români: viteji și modești. Dacă aveau vreo pretenție, era să li se dea pâine și ghete. Probabil purtau opinci. Și face o comparație cu soldații francezi, care vroiau ciocolată, vin, vroiau nu știu ce, iar românii vroiau pâine și ghete.

După război, s-a întors în România. În 1921, a venit cu o misiune universitară, de profesori. A fost numit profesor și directorul unui centru cultural francez la Turnu Severin. Apoi la București, unde l-am apucat eu.

Din 1921 s-a aflat în țară. S-a însurat cu o româncă. Ei n-aveau copii. Țineau casa deschisă pentru copiii români mai răsăriți. Locuiau tot acolo, la Liceul francez.

La liceu nu se făcea distincție între ortodocși și catolici. Era o atmosferă absolut laică. La altele,  la Pitar Moș, de exemplu, erau călugărițe, altă atmosferă.

Fontaine a fost expulzat cu soția. Ajungând la Paris, a înființat primul post de radio pentru țările din Est. Nu exista încă ?Europa liberă?. Era un post pentru țările danubiene și balcanice. El era directorul emisiunilor în limba română. Monica Lovinescu, Adriana Georgescu au lucrat inițial cu el, la acel post.

Noi, un grup de eleve și câteva profesoare, fiind mai apropiați de familia Fontaine, am început să corespondăm cu ei.

? Aveați voie?

? Asta a fost? Inițial, nu erau probleme. Doar că, de la un moment dat, dacă vroiai să trimiți o scrisoare în străinătate, trebuia să te duci la poștă cu buletinul. La orice oficiu, trebuia să arăți buletinul.

? Și pentru U.R.S.S.?

? Cred că numai pentru Occident. Prezentai buletinul, chiar dacă scrisoarea nu era recomandată. Am continuat atunci să corespondăm prin intermediul ambasadei, care se afla în același loc unde-i și acum, lângă Piața Amzei. Nu mergeam noi să ducem sau să luăm scrisorile. Eram prea mici. Se duceau profesoarele. Ce puteam să le scriem noi? Era o legătură sentimentală.

Această corespondență a fost interceptată. Nu știu cum. Niciodată n-am s-o aflu: dacă i s-au găsit lui scrisorile sau aici au fost luate de la ambasadă.

? Primeați răspuns?

? Desigur. Îmi aduc aminte de o scrisoare foarte frumoasă, din ajun de Crăciun, când mi-a povestit cum sunt decorate vitrinele de Crăciun la Paris. Contrastau evident cu cele de la noi. Aici era totul din ce în ce mai întunecat. Se simțea opresiunea.

? Se făcea și aici pom de Crăciun?

? Cum să se facă, dacă era armata sovietică? Crăciunul nu se sărbătorea. Mai târziu s-a sărbătorit. Mult mai târziu. Când au fost arestați niște studenți pentru că au cântat cântece de Crăciun la căminele de fete de la Drept.

? Mult mai târziu. În 1968. Eram student. Întâmplarea a făcut să fiu și eu acolo în acea seară. Mâncam la cantină acolo. Dar totuși s-a făcut și prin ?50 pom de Anul Nou, în Piața Palatului. Era Moș Gerilă care venea pe atunci?

? Dar Crăciunul nu s-a sărbătorit religios, în mod oficial, niciodată, în acei ani.

Să revenim. În anii ?50, începuseră să li se facă procese și să fie condamnați cei care frecventaseră sau au avut legături cu ambasadele occidentale. A fost un proces al celor de la Ambasada S.U.A., a Marii Britanii. Era momentul când trebuia să se spună că ambasadele occidentale erau agenturi de spionaj.

În felul acesta am fost arestată. Cu mulți alții. S-a făcut un lot de vreo sută de persoane, pe care nici nu le cunoșteam. Doar pe câteva profesoare. A fost numit ?lotul francez?. Cei care avuseseră legături cu Ambasada Franței.

Îmi aduc aminte de o doamnă care a fost arestată pentru că a primit niște lână de la fiica ei prin Ambasada Franței. Nu se găsea pe atunci lână în București.

Arestările au început în 1952. Eu am fost arestată în octombrie acel an.

? Corespondaserăți întruna până atunci?

? Nu? Am corespondat până în ?48-?49. Între timp intrasem, în ?49, la facultate.

? Nu v-au făcut nici o obiecție la înscriere?

? Nu. Abia în 1952, după ce adunaseră dovezi. Ce-mi reproșau se întâmplase în ?48-?49. Nu știu dacă cunoașteți cum se făceau admiterile la Facultate. Pe atunci era mai întâi un așa-numit examen de bursă, la care erau admiși copiii de muncitori și țărani săraci. Ei ocupau o bună parte din locuri. Pentru ceilalți rămâneau doar câteva. Când am intrat eu erau zece locuri la franceză. Se mai studiau pe atunci engleza, germana, italiana. Spaniola, mai târziu.

? Și rusa?

? Era, la slavistică, o secție de rusă. Oricum exista Institutul ?Maxim Gorki?. Și noi făceam rusa, obligatoriu, cum am făcut și la liceu. La rusă era ceva foarte amuzant. Nu învățam propriu-zis. Nu ne obligau. Ne lăsau să trecem foarte ușor. La teze puteam copia. Ni se dădeau note foarte mari, pentru ca să se arate că învățăm cu mare drag. Se schimbau tot timpul profesorii.

? Erau din U.R.S.S.?

? Nu. N-aveau cadre încă. Erau basarabeni făcuți profesori peste noapte. Nu aveau pregătire pedagogică. Dar pentru că știau rusește erau folosiți să ne predea. Se schimbau însă foarte des.

Țin minte că aveam un manual de rusă care mergea până la o lecție care se chema? ?Scufița roșie?. Krasnaia? Krasnaia… Șapocika. Da, șapocika. Cum ajungeam la Krasnaia șapocika, ni se schimba profesorul. Și venea un altul. ?Ei, ce știți?? ?Apăi nu știm nimica?. Și o luam de la început, dar până la Krasnaia șapocika. Atâta era.

Mai mi-aduc aminte de un coleg al meu. Era o lecție cu Piața Roșie. Și era o întrebare pusă de profesor ? ?Ce este în centrul Moscovei?? Și colegul a răspuns ?Krasnaia șapocika? în loc de ?Krasnaia ploșciadi?. Astea erau așa, glume de-ale noastre.

La franceză era și un curs care se chema Actualități. Se făcea numai după L?Humanité și Lettres françaises, publicații ale Partidului Comunist Francez. Actualități cum le vedeau comuniștii francezi. Era, țin minte, războiul din Indochina. Al francezilor, în Vietnam. Ni se spunea, și bineînțeles noi râdeam, că soldații francezi mâncau copiii vietnamezi. Așa se scria în L?Humanité și așa ni se spunea la curs.

? Nu citeați și cealaltă presă? Le Monde, Le Figaro, L?Express?

? Nici vorbă, nu mai venea nimic, presă obiectivă, să zicem.

? Se făcea, totuși, carte?

? Desigur. Făceam literatură, cultură și civilizație, limba franceză. Privite bineînțeles dintr-un anumit unghi, dar se făceau serios. Cursul cel mai bine făcut, cel mai serios, pentru care am spus întotdeauna că a meritat să fac facultatea asta, a fost cursul lui Vianu. Făcea istoria literaturii universale. La el nu intrau? nu încăpeau compromisuri. Vianu, ca profesor, era foarte, foarte impunător. Ținea cursuri foarte frumoase. Adică el spunea într-adevăr ce trebuia spus. Se vedea că este un om cult și nu făcea compromisuri.

Legături mai apropiate cu el n-am avut. Pentru că nu ținea seminarii. Le făceau Ion Frunzetti, Edgar Papu, asistenții lui. Dar cursurile lui erau o plăcere. Erau cursuri de trei ore consecutive, o singură dată pe săptămână, dar la care intram complet în altă atmosferă, decât atmosfera aceea de oprimare. Și din viață și din facultate.

? Dar și el a fost îndepărtat.

? Desigur. Dar noi l-am apucat. Doi ani am făcut cu el.

În 1950 s-a întâmplat un cutremur în facultate. Într-o zi, când m-am dus la curs, în holul acela mare din Edgar Quinet, au apărut niște liste. Toată lumea se înghesuia să vadă ce-i cu ele.

Se afișaseră taxele școlare. Gratuitatea învățământului de atunci este o mare minciună. Erau taxele școlare pe care trebuia să le plătim. Eu, ca fiică de medic, de liber profesionist, așa se considera, trebuia să plătesc. Eu și o altă colegă de-a mea, al cărei tată era tot medic, Sanda Popescu, cu un an mai mare. Noi două eram primele pe listă cu un zero în plus față de ceilalți colegi. Toți se uitau la noi și ne-ntrebau: ?Ce-i cu voi? Ați avut fabrică? Moșie? Ce ați avut? ?

Încă nu se închiseseră cabinetele medicale. Dar tatăl meu fusese scos de la spitale. El era un chirurg de chirurgie mare. El nu făcea lucruri mărunte, fleacuri, nici avorturi și cabinetul nu mai avea nici un fel de rentabilitate. De unde să scoată acea taxă foarte mare?

Pentru așa-zișii liber-profesioniști impozitele erau foarte mari. În perioada aceea aveam sechestru pus pe dulapuri. S-au vândut lucruri. Primul lucru vândut a fost bicicleta mea. Apoi mașina de scris a tatei. S-au vândut covoare, pianul, ca să se poată achita impozitul. De unde bani și pentru taxa mea?

Am avut un mare noroc. Președintele comisiei de taxe era profesorul N.N. Condeescu, care apucase să mă cunoască din anul întâi ca o studentă bună, conștiincioasă. Făceam cu el literatura Evului Mediu. Probabil și pentru că-l rugasem noi, venea uneori după-amiezile și ne vorbea, o oră, despre istoria artelor franceze.

El m-a chemat și mi-a spus: ?Vezi ce face taică-tău, să intre în câmpul muncii, să se angajeze undeva?. A fost un șoc pentru tata. (Alt șoc fusese când i s-a înscris în buletin ?fără ocupație?.) A reușit totuși să se angajeze la cooperativa ?Chimica populară? ca medic de cooperativă, el care era chirurg. Am adus o adeverință că era om al muncii și așa am putut să continui facultatea. Profesorul Condeescu a înlocuit hârtia de ?liber profesionist? cu adeverința de ?om al muncii? și eu am mers mai departe.

Asta a fost în anul doi de facultate. Mai târziu în anul patru?

? Să mai rămânem puțin în anul doi. Cei de la limbi străine cum erați priviți de ceilalți colegi? Nu erați considerați burghezi, cosmopoliți?

? Eram priviți oarecum aparte? Mi-aduc aminte de Titus Popovici. El era la română. Era mai neconformist și venea mereu la secția noastră, care era mai nu știu cum, mai altfel. Venea des la franceză. Era acuzat că vine la secția noastră, unde se mănâncă bomboane și se citesc cărți franțuzești. A avut niște neplăceri pe atunci. El poate îi făcea curte vreunei colege. Era un băiat plăcut, vesel?

În 1952 a venit arestarea. Procesul a fost în ?53. Ancheta a durat 13 luni, la Uranus.

(Va urma)

A consemnat: Ioan LĂCUSTĂ