Nicolae Abageru, n. 1923 la Chișinău

  Rânduri pentru posteritate…

Subsemnatul Abageru Nicolae, m-am născut la Chișinău, pe data de 9 mai 1923. În prezent sunt domiciliat la Chișinău. str. Florilor Nr 8/1, ap 13.

Tatăl meu a fost funcționar  în administrația publică, iar mama ? casnică. Înainte de al doilea război mondial am locuit în casa proprie situată la Chișinău, str. Unirii, Nr 67.

Eu, după absolvirea școlii primare  am intrat la liceul ?Al. Donici?, iar după fuzionarea liceului ?Al.Donici? cu liceul ?B.P.Hașdeu?, am fost elev la acest liceu, pe care l-am absolvit  în primăvara anului 1943.

Bunelul meu a fost preot la biserica ?Sf. Împărați Constantin și Elena? din Chișinău în rang de protoiereu și concomitent a fost profesor la Seminarul Teologic din Chișinău. El a avut 8 copii, dintre care unul era judecător la Bălți, altul medic militar în gradul de căpitan în armata română și două fete, învățătoare.

La ocuparea Basarabiei de către Armata sovietică, fratele lui tata, fiind militar, a reușit să se evacueze în România, iar restul rudelor au rămas la Chișinău. În decurs de primele patru zile, Gheorghe Abageru, fratele lui tata,  a fost arestat de organele sovietice și i s-a pierdut urma și numai ulterior am aflat că a murit în 1943 de foame într-un lagăr din Komsomolsk-pe?Amur.

Soțul mătușii mele, care era învățătoare la Chișinău, a fost arestat tot de organele represive sovietice în septembrie 1940 și abia peste mai bine de 10 ani am aflat că a murit la închisoarea din Tașkent. Tatăl meu și un frate de al său în acest an de restriște 1940-1941 s-au ascuns și nu și-au perfectat nici un fel de acte, așa că au scăpat de urmărire în 1941, la eliberarea Basarabiei de către Armata Română. Bunica mea, împreună cu mătușa mea, care era învățătoare, au fost date afară din casele lor, casele au fost confiscate, iar ele obligate să locuiască în afara Chișinăului, la o distanță de peste 20 km și abia după eliberarea Chișinăului au fost în stare să revină la Chișinău.

În anul 1943, după absolvirea liceului ?B.P. Hașdeu? am intrat la Politehnica ?Gh. Asachi? din Iași-Cernăuți și în cadrul politehnicii am intrat la Școala Militară de Ofițeri rezervă la Geniu ca elev TR. În anul 1944 ne-am evacuat împreună cu Școala Militară la Șimian lângă Turnu-Severin. După ocuparea României de către trupele sovietice, eu aflându-mă la Craiova, am fost reținut de jandarmi și predat organelor sovietice.  Pe la sfârșitul anului 1944, am fost îmbarcat în vagoane speciale și adus la lagărul de filtrare din Bolgrad.

Negăsindu-mă vinovat, organele de cercetare m-au eliberat , după care m-am întors la Chișinău. Era anul 1945. În  toamna anului 1945 am intrat la Institutul Politehnic din Odesa, pe care l-am absolvit în 1950. Împreună cu mine au fost studenți la Institutul menționat și foștii mei colegi de liceu, care însă au revenit peste un an la Chișinău. Acești colegi erau Vrabie  Nicolae și Crihan Dumitru (în acel timp el mai purta numele tatălui său vitreg, Melniciuc). Ei, împreună cu mine, au constituit grupul de rezistență anticomunistă. Crihan Dumitru  a fost arestat de organele Securității de Stat sovietice pe data de 30 aprilie 1949, Vrabie Nicolae  în toamna (în septembrie) anului 1950, iar subsemnatul- la 17 octombrie 1950.

La această dată, după absolvirea institutului politehnic, eu eram încadrat în câmpul muncii, în calitate de inginer?electrotehnician la orgnizația ?Selelectro?.

Adus la închisoarea internă a Securității Sovietice din Chișinău, am fost luat la cercetări de către anchetatorul Sidorov, locotenent superior de securitate.  Regimul era de  teroare, ziua în subsol fără drept de odihnă (somn), noaptea la anchetare. După două luni de anchetare intensă, inclusiv aplicarea forței, eu eram în stare să semnez orice aberanță ce mi se prezenta. Noi, cele trei victime, pe timpul acela eram încă tineri și plini de idei umaniste și democratice, cu capul plin de gânduri de egalitate și dreptate. La cele spuse de mine, anchetatorul Sidorov, un călău ca și toți anchetatorii de securitate , mi-a declarat: ? În astfel de gogomănii și prostii , cred numai cei tâmpiți, alde tine și prietenii tăi. La noi au drepturi numai cei ca noi.?

După aceea, semnând actele de recunoaștere a vinovăției iluzorii, am așteptat decizia lor. Nu s-a lăsat mult așteptată. Fără nici o judecată, după o confruntare cu un fost coleg , care ne-a denunțat, pe numele de Cherdiv, am fost anunțat că sunt condamnat la 10 ani de detenție în lagărele de regim strict ale Gulagului.  Am fost dus rând pe rând în închisorile de tranziție din Bendez, Odesa, Moscova, Nijnii Novgorod, Ruzaevca, Kazan, Sverdlovsk, Petronavlovsk și la urmă, debarcat din vagonul special la Djez-Cazgan (în limba localnicilor ? cazanul de aramă) din Kazahstan, în lagărul 392/4.

          Acolo am fost dus la muncă grea în calitate de ocnaș la extragerea minereului de cupru și la construirea instalațiilor aferente minelor  de cupru. Regimul era foarte sever: bătăi de joc și percheziții zilnice, hrană extrem de proastă și necalorică, în timpul liber închiși sub lacăte. Ca un exemplu al comportării călăilor, descriu faptul următor: la un ger de circa

30° C am fost scoși la câmp să săpăm un canal de vreo 20 metri. Eram 20 de inși, toți deținuți politici. Ni s-au înmânat pentru lucru vreo cinci lopeți și vreo două târnăcoape. La protestele noastre că înghețăm, șeful de regim ne-a declarat de șleau: ?Noi suntem aici puși nu numai să vă păzim, ci ca să bem sângele vostru?. De-abia după moartea lui Stalin regimul a devenit mai slab, ni s-au permis mai mult de două scrisori pe an și colete cu alimente. Ni s-a dat voie să avem și o cantitate redusă de bani câștigați din munci grele.

          La toate plângerile noastre ni se răspundea că totul e corect și că nu ne vom putea vedea nici rudele, nici părinții niciodată. La sfârșitul anului 1955 am fost încărcat din nou într-un vagon special pentru deținuți și după o pelegrinare prin mai multe închisori de tranzit, am fost adus din nou la Chișinău. Aici, la închisoarea internă a KGB, am fost din nou supus anchetării de către anchetatorii Zatica Zacora și alți călăi, după care  actele au fost trimise la Moscova. La sfârșitul lunii ianuarie 1956 a venit decizia: să fie eliberat prin reducerea timpului de detenție. La ieșire mi s-a înmânat o adeverință în care scria: elibearat de organele KGB ului, și mai mult nimic.

           Cu această adeverință am ajuns să fiu ostracizat fără nici un fel de drepturi  și să nu fiu primit nicăieri la lucru.

          Cu chiu cu vai m-am angajat în calitate de electrician la fabrica de materiale de construcție , la Buldânka în regiunea Odesa, unde am muncit timp de trei ani. Apoi, considerând că situația a devenit mai accesibilă, am revenit la Chișinău și am intrat în câmpul muncii la Institutul de Cercetări Științifice  în domeniul Construcției de Aparate Electrice. Însă și de rândul acesta nu am fost lăsat în pace. Un colonel KGB, pe numele de S.I. Popov, mi-a declarat  că am fost și am rămas dușman la poporului și am fost poftit să plec de la institut în anul 1968.

          Imediat după aceasta, am intrat la lucru la Institutul de Proiectare și Construcții în domeniul Industriei Alimentare, unde am muncit în calitate de inginer până la ieșirea la pensie, simțind permanent suflul rece al KGB ului în spatele meu.

          În prezent, eu fiind reabilitat, primesc o pensie de 16 USD pe lună și unele înlesniri, pe care le aveam după reabilitare, mi-au fost anulate de conducerea actuală.

Mai amănunțit nu sunt în stare să scriu, deoarece după cele expuse mai sus, presupun că voi fi nevoit să-mi vin în fire în cursul a câtorva zile.

În confirmarea celor spuse, semnez. 

                                                          Abag?.

20.01.2003