Nu credeam sa-nvat a trai vreodata…

25 ianuarie 1939

Din autorii care-mi dau de gandit: „Lucru esential e, poate, ca oamenii mari au si virtuti mari. Dupa cum – simetric – si opusul acestora. Eu cred ca nutrindu-se din antinomii si din starea sufleteasca zamislita de ele, se naste omul de seama, simtindu-si mereu viata ca un arc intins la maximum.” (Friedrich Nietzsche)
* * *
„Un barbat nu vede copacii, iar o femeie nu vede padurea” – zice sfatosul Jakob Wassermann, in al sau Etzel Andergast. De aceea – ma intreb – mitul Androginului, care-i un impuls selectiv-tiranic la radacina oricarei fiinte omenesti, paleste atat de lamentabil in relatiile dintre sexe?

27 iunie 1944

…Iata-ma din nou la Buteni, unde, dupa refugiul din martie la Liceul „Moise Nicoara” din Arad, Scoala Normala din Chisinau a fost adusa, – cu elevi si profesori cu tot, – cand au inceput pustiitoarele bombardamente anglo-americane. Dar cum ni se parea ca „vegetam” aici, mancand painea statului degeaba, un numar de elevi din clasele a VII-a si a VIII-a ne-am dus la Arad, angajandu-ne ca muncitori necalificati la Fabrica de tutun. Balotam papusi de „Virginia”. Alaltaieri, insa, nu numai triajul, ci si fabrica, au fost facute una cu pamantul de un nor de avioane ivite fara prealarma. Retraiesc cosmarul, ma mir cum de am scapat mai toti, iar dupa aceea zabovesc cu gandul la cele intamplate ieri. Eram in curtea fabricii, inlaturand cate daramaturi se putea si asteptand banii ce ni se mai cuveneau, cand… a aparut deodata maresalul Antonescu, insotit de alti ofiteri superiori. S-a oprit chiar la cativa metri de noi, aratand – circular – spre ruinele cladirilor, spre piesele risipite de la masini, iar dupa aceea zicand: ” – Si aici! Ce parere aveti? Ce masuri sa luam?” Toti taceau. El, scund, trunchios, cu figura sculptata parca in cremene, i-a privit cateva clipe global, cu nu stiu ce mina de ironie amara, apoi a pornit mai departe – cu suita dupa dansul. La noi nici nu luase seama.

15 ianuarie 1945

De cand s-au abatut rusii pe capul nostru si zilnic se aude la ce ispravi se dedau, ma tot obsedeaza chestiunea migratiei popoarelor. De vina e, poate, si eruditul nostru profesor de istorie de la Scoala Normala campulungeana, care incadreaza actuala ocuaptie sovietica in secularul si milenarul val de navalitori estici care i-a preces. Vine cu date si amanunte care te naucesc. Iar eu, din fundul clasei, cu o ureche la ce ne spune magistrul, sunt totodata atent si la o nastrusnicie de gand de-al meu: daca pamantul se invarteste in jurul axei sale de la apus la rasarit, pentru ce semintiile umannomen de fata morgana al gravitatiei?

5 noiembrie 1947

Ca sef al sectiei de critica si de cultura de la revista Steaua, am fost invitat aseara la un spectacol de la Teatrul National. Cu loc „rezervat”, ma nimerisem langa George Vraca, despre care stiam ca e in Cluj de cateva zile. Pana sa se ridice cortina, ma tot uitam la el fascinat: desi bine inaintat in varsta, parul ii ramasese negru-pana de corb, figura modelata parca de un Canova, gesturile de o impetuozitate elegant-stapanita, zambetul – de seductia neglijenta a marilor cuceritori. Simtind in ce chip il priveam, s-a intors deodata spre mine si a inceput sa-mi vorbeasca familiar, de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea. Ma intreba de cutare actor sau actrita, de „domnul acela cu barbison si cornet acustic in ureche”, de ce „vanam” noi – in fond – cu „programul” de la Steaua (dupa ce ii cerusem voie sa ma prezint), de cate altele. Cand s-a incheiat spectacolul, m-a invitat sa-l insotesc la o cina intima cu cativa actori si solisti de la Opera pe care-i pretuia. Si a inceput al doilea „spectacol”, dupa cel dinainte, „forfecat” la sange. D-apoi intepaturile personale, care se incrucisau in toate directiile! La un moment dat actorul localnic R., cherchelit prea de timpuriu, i-a aruncat lui Vraca in fata cu toata brutalitatea: „? Maestre, nu va supraapreciati virtutile varstei? Cat lipsiti Dvs. din Bucuresti, cu cati se tine mult prea tanara Dvs. Dulcinee?” Zambind absolut netulburat, Vraca nu si-a lasat asteptata replica: „? Decat gaina batrana consumata singur, mai bine puicuta tanara consumata impreuna cu altii!”

2 iulie 1959

…Cum mai influenteaza indeletnicirile parintilor reprezentarile despre lume si chiar limbajul copiilor. Fiindca de multe ori intarzii acasa cu mult peste orele cand ar trebui sa fiu la serviciu, chinuindu- ma cu vreun articol care „nu-mi iese”, de la o vreme incep avertismentele repetate ale sotiei si ale soacrei: „? George! Du-te, mai, la redactie, ca iar o sa ai probleme cu alde Baconsky!”
Azi asa, maine asa, pana inspre amiaza asta, cand, mai adineaori, l-am auzit pe Dan, copilul meu abia intrat pe al cincilea an, strigandu- mi precipitat din curte: „? Tata! Tata! Vino repede! Trece un avion cu redactie…”

17 august 1972

De ani si ani, dupa un program ce mi s-a impus din anii liceului si ai studiilor universitare, lucrez noaptea – dupa ce se astampara ai casei – pana in zori. Euforic, cu spor. Iar ziua, mai ales cand vin si caldurile verii, dorm sau numai somnolez, pipaind cu gandul cele ce voi avea de scris in noaptea urmatoare.
Asa si in noaptea trecuta, cand, cu inima batand a victorie, incheiasem pe la doua dupa miezul noptii capitolul cel mai dificil al ramuroaselor Note de la volumul prim al seriei Hyperion (teza mea de doctorat). Lucrasem in deplin calm, neuitand nimic, neomitand nimic, fara sa incurc – cum mi se mai intamplase – ordinea „trimiterilor”, satisfacut ca eram gata cu tot ce-mi propusesem cu mult inainte de ora prezumata. Si – ca de obicei in astfel de cazuri – iesisem pe balcon, sa- mi rememorez succesul cu trei tigari fumate una dupa alta. Rezemat de tablia balustradei, ascultam cum respira linistea si calculam locul unde ajunsesera cele cateva stele care-mi slujeau de suplimentar ornic nocturn. Pe urma, am inceput sa fumez, fara sa ma mai uit undeva anume. Deodata, pornind din metalul tabliei, am simtit o puternica furnicatura de curent electric in cotul stang si ceva ca o lumina alb- galbuie, suprafiresc de intensa, invaluindu-ma. Cat de repede si de ce voi fi ridicat capul, nu stiu. Dar am vazut cum, dinspre Bucurestii Noi catre Berceni, un enorm cilindru luminos trecea pe deasupra blocurilor, jos de tot, aproape atingandu-le terasa. Va fi durat aparitia aceasta mai mult de doua secunde? Putin probabil. Apucasem totusi sa deslusesc in interiorul perfect translucid al cilindrului sase umbre ca de oameni, asezate una indaratul alteia. Nu distinsesem nici cel mai mic zgomot in alunecarea bolidului pe deasupra blocului (de zece etaje) dinspre sud, iar dincolo de acesta n-am mai putut observa incotro se va fi indreptat. Am mai intarziat catva timp pe balcon, gandindu-ma ca poate se va intoarce. Nu s-a intamplat asa. Am cercetat cu privirea ferestrele blocurilor din jur, presupunand ca poate si altcineva fusese martor la ce se intamplase. Nicaieri nu era aprinsa vreo lumina, nimeni nu trecuse pe alei, nici o pasare de noapte nu-si facea simtita prezenta. Doar in biroul meu toate luminile continuau sa arda nestingherite.
Intr-un tarziu, revenind in camera, continuam sa-mi suspectez totul, ca si in rastimpul cat mai intarziasem pe balcon: senzatiile, impresiile, starea de spirit. Folosisem inainte nu importa ce specie de „drog”? Cand scriu, nu folosesc alte stimulente decat tigarile; cate una- doua, la rastimpuri. Ma euforizase lucrul la Hyperion, I mai mult decat se cuvine? A-i pune la punct „aparatul critic” presupunea luciditate, spirit critic, precizie a datelor. Atipisem poate pe balcon, fara sa-mi dau seama? Noaptea, trezia mea este incomparabil mai mare decat ziua si, pe de alta parte, revad cu ce precipitare mi-aprinsesem cea de a doua tigara, dupa ce disparuse „vedenia” pe dupa blocul dinspre sud. Incat? M-am reintors pe balcon cand vagi semne ale zorilor se faceau simtite, sperand ca se va repeta bizareria. Fiindca e in spiritul logicii elementare ca abia unui lucru ce ti s-a intamplat de cel putin doua ori poti sa-i dai crezare. Asteptare zadarnica. Si un fel de amara furtuna launtrica: de ce nu m-au observat „aceia”, cine vor fi fost?; de ce n-am avut timp, spre a le face semn sa ma ia cu ei? Cine stie?… Poate ca… Pana la urma, m-am trantit in pat, sa dorm. Eram frant, de parca trasesem la galere, dar nu se lipea somnul de mine. Mi se invarteau in cap ganduri ca acestea: coerenta lumii „umanizate” e in limitele mijloacelor noastre, umane, de a o percepe; dincolo de ea, probabil coexistand cu ea, trebuie sa fi fiind zisele „lumi paralele” a toate cate dispun de alte capacitati perceptive. Iar daca aceasta e plauzibil pe Terra, cum va fi fiind in Cosmos…
Se facuse ziua – si nici gand sa atipesc. Atunci, contrar obiceiurilor de o viata, am scotocit intr-un sertar de-al neveste-mii, dupa un barbituric. Trecuse vreun ceas si… degeaba. Am mai luat unul. Si pe urma a inceput grozavenia. Simultan, ma simteam treaz, dar si adormit. Pierdusem orice ponderalitate si urcam in sus, prin stratosfera. Urcam in zig-zag. Mai incet, mai repede, printre lumini vag laptoase si ovaluri de un negru compact. La un moment dat, nu stiu ce branci violent m-a proiectat inauntrul unui astfel de oval. „Nu-s in Edenul lui Dan-Dionis, – mi-a fulgerat in minte, – ci intr-o , dintre acelea de care pe vremea lui Eminescu nu se stia.” Nici nu-mi incheiasem… modern-astronomica reflectie, cand inaintea mea se ivi, scrasnind din toate incheieturile, o aratare ca un turn. O piramida de tevi prinse simetric laolalta, cu un poliedru in varf, luminat pe dinauntru ca de doi ochi romboidali. Edificator e ca incepusem sa am furnicaturi ca de curent electric nu doar la incheietura mainilor, ci in tot corpul. Nu mai simteam nimic altceva, afara de doua fascicole ca de laser pornind ritmic din inaltimea romboizilor aceia si imprimandu-mi-se pe creier ca pe un calculator. Niste linii orizontale si verticale, intretaiate de puncte, semne ca de intrebare ori de exclamare, triunghiuri, patrate, pentagoane, opturi s.a., din care citeam ca din orice carte obisnuita: „? Vroiai sa vii cu ? Nu ti-i destul ca ai apucat sa le zaresti aparitia? Ai indragit de mic cosmosul, dar nu stii cat de departe de oameni e Binele din el si, mai ales, cat de aproape li-e Raul din el. Nu numai Raiul e in Cer, dar si Iadul, – cum le banuiti voi si cum nu sunt. Intre Rai si Pamant suntem noi, , care inca de mult am arendat de la cel Nenumit lumea voastra. vostru e , cum ati inceput s-o banuiti si o numiti voi acum. Dar nu „antimateria” dintai, cum v-a insuflat-o Nenumitul in urat mirositorul vostru trup, ci una degradata, potrivita cu carnea voastra puturoasa. De multa vreme va crestem pe pamant, cum cresteti voi porcii in cotete. Din cand in cand, trimitem pe cine trebuie ca sa va controleze sporul. Cum ti s-a intamplat tie sa zaresti noaptea trecuta. De nascut, nu va nasteti decat dupa calculele noastre. Ca si de murit. Facem sa moara cati oameni ne trebuie de la un moment la altul. Si vrei sa stii, indoiala nu incape, de ce. Fiindca hrana noastra principala e antimateria degradata pe care ne- o furnizeaza sufletele voastre, dupa ce muriti. Consumand-o, mai si reciclam din ea o catime pe care o indreptam spre Nenumitul. Ca niste arendasi onesti. Asta-i esentialul ce nu stiai si nu te lasa sa adormi. Asta-i tot – si e tot ce nu trebuie sa dezvalui semenilor tai, daca nu vrei sa te facem sa experimentezi atrocitati pe care nici un om nu le-a incercat. Asta-i tot… Inchide ochii si ghemuieste-te ca in pantecele mamei! Haide!!!”
Am facut cum mi s-a spus si mi-am revenit din somnul-trezie nu in pat, ci pe podea, in mijlocul camerei. Revad toate intamplarile noptii trecute si le insemnez aici. De divulgat tot o sa le divulg, orice s-ar intampla, dar numai cand voi baga de seama ca din caierul vietii mele a mai ramas putin de tors. Pana atunci, noapte de noapte, o sa ma uit pe cer, la ore tarzii. Cine stie? Poate ca…

11 mai 1975

Ultima solticarie a lui Alexandru Piru. Ieri dupa amiaza, cum obisnuieste de-o vreme, era la Restaurantul „Cismigiu”, cu „suita”: P.N. si ceilalti. Consumatie alcoolica moderata. Discutie animata. Anecdote. Barfeli debitate voluptuos. Deodata, Piru isi aminteste si sare de pe scaun: ” Aoleo! Am uitat de sedinta de la Facultate!” Si da sa se precipite spre iesire. Cei de la masa, insa: „? Dom? Piru, ati uitat consumatia!” Profesorul se intoarce, arunca pe masa un miar (cat trei- patru „consumatii”) si o ia la picior. Trece intr-un iures de „Gambrinus” si, brusc, isi aduce aminte ca i s-au terminat tigarile. O ia spre trotuarul celalalt, unde e un debit de tutun, oprindu-se insa descumpanit: e inchis. Deodata aude un fluier ascutit si se intoarce. De pe trotuarul pe care il parasise prin locuri nepermise, un militian ii face semn onctuos cu degetul – a chemare. Cu pasi cam nesiguri, intrebator, Piru se apropie. ” Douazeci si cinci de lei amenda! – zice militianul. – Ati traversat printr-un loc nepermis.” Profesorul se scotoceste prin buzunare, scoate o suta de lei si i-o intinde „curcanului”. ” N-am rest – spune acesta. Mergeti de schimbati!” „- Unde sa schimb? – riposteaza Piru, – nu vedeti ca debitul e inchis?” ” Nu ma intereseaza” – face militianul -, lasati-mi buletinul si duceti-va la magazinul ala mare de colo.” ” Dar n-am timp – se caineaza Piru, – Si-asa am intarziat de la o sedinta!…” Militianul e intratabil si incepe sa se zburleasca: „- Vedeti ca va arestez! Atitudine jignitoare fata de un reprezentant al Politiei!” Piru sta o clipa la ganduri si pe urma intreaba:” – Cat zici ca face chestia asta, ca am trecut pe unde nu trebuie?” Militianul, ca un automat: „- Douazeci si cinci de lei.” Atunci Piru il roaga: „- Asteptati cateva clipe! Se rezolva…” Si, dupa ce asteapta sa treaca vreo doua masini, o ia din nou spre trotuarul celalalt, pe sens interzis. Dupa care se intoarce spre militian si ridica un deget: ” Una!” Face apoi calea intoarsa spre militian, pe acelasi traseu nepermis, i se opreste in fata si ridica al doilea deget: Doua!” Lumea incepuse sa se stranga pe ambele parti ale bulevardului, intrigat-amuzata. Insa Piru, imperturbabil, mai strabate o data trotuarul pe unde nu se cuvenea, se intoarce, ridica al treilea deget si socoteste: „? Trei!” Dupa care, ocolind pedant pe la trecerea de pietoni, se infatiseaza iarasi in fata militianului si contabilizeaza: „? Aceea dintai si cu celelalte trei fac patru. Patru ori douazeci si cinci face o suta. Ei, acuma e in regula?” Si intinde bancnota. „Curcanul”, dovedind nu mai putin umor decat contravenientul, o ia si duce mana la chipiu cu un inimitabil „S? traiti!” Iar profesorul Piru face cale intoarsa spre restaurantul „Cismigiu”. Tot pierduse sedinta.

14 februarie 1979

Dupa frecventa invidiei in toate straturile ce-l alcatuiesc poate fi stabilit gradul micimii sufletesti a unui popor.
* * *
Oamenii isi petrec cea mai mare parte a vietii cu semenii lor, oricat de dezagreabil le e acest modus vivendi; incearca sa se amageasca asupra statutului lor funciar de a fi singuri.
* * *
AdevaruL este cel mai adeseori urat prin cele ce dezvaluie; minciuna e – frecvent – „frumoasa” prin cele ce invaluie.

12 martie 1982

„Vampirul”-martor din mine, atintindu-ma neintrerupt si atintind lumea cu rechizitoriile lui…
Iscusit-odioasa e „emtoda” asta de-acum de a te „roti”, sub cuvant ca „rotatia cadrelor” e un mod de a nu le lasa sa rugineasca, sa se birocratizeze, sa se constituie in „familiute” profitoare etc. Daca ti se gaseste vreo „lipsa”, te roteste in jos; daca nu ti se afla nici una (desi tot esti „in vizor”), te roteste in sus, de unde, apoi, ti se da branciul ce nu-ti va mai ingadui sa te ridici.
Asa s-a intamplat de-o vreme cu mine: daca nu s-au gasit motive sa-mi ia cursul despre „marii clasici” de la „baza” (= Facultatea de limba si literatura romana), o prima miscare a fost sa mi-l mute la Facultatea de limbi straine (ca, vezi Doamne, si acolo e nevoie de „profesori ca mine”; iar acum, o a doua „rotire”: s-au „zbatut” seful de catedra si secretarul de partid sa fiu trimis in China, sa fac acolo patru doctori dintre fostii studenti ce s-au specializat in romana. Si inteleg prea bine ce se va intampla la intoarcere: voi fi trecut la „bucataria” Facultatii.
Oricum, de mult m-am deprins sa infrunt asemenea „accidente” cu cata seninatate se poate. De dimineata sunt in avion, zburand spre Karaci, unde am facut o escala, iar acum, noaptea, trecem peste Himalaia, sub un cer misterios luminat nu stiu de unde. Contempland toate cate se vad de aici, de la altitudinea de unsprezece mii de metri, ma simt ca si cum as face parte din cortegiul Regelui Creatiunii.

12 august 1989

(Dupa ce mi-am cerut iesirea din Facultate si mi s-a acordat „cu bunavointa”)
Dezavantajul celui ce se mentine in pozitia de „legitima aparare”: nu-si pierde – eventual – nimic dintr-ale sale, dar nici nu castiga nimic din cele ce i-ar asigura ascensiunea sociala si toate cate decurg din aceasta. Fiindca, daca in natura domneste regula echilibrului ecologic, in viata comunitatilor umane dintotdeauna are suprematie norma dezechilibrului fara vreun temei obiectiv dintre indivizi, categorii profesionale, etnii s.a.m.d.
Eu, cu „morala” de a ma mentine in legitima aparare, nu am castigat nimic din afara vreme de o viata intreaga. Fiindca nu mi-am ingaduit sa „jumulesc” pe nimeni, am fost „jumulit” constant de cei ce au ajuns in vreun gen de contact cu mine.

17 august 1993

Recitindu-l pe Moliere (asa… ca sa-mi treaca timpul cumva, acum, ca e vara, vacanta, dar nu si bani spre a pleca undeva), mi se pare limpede ca Don Juan si Sganarelle sunt perechea – in negativ – a lui Don Quijote si a lui Sancho Panza.
* * *
„Prea multa tinerete si prea multa batranete aduc prejudicii spiritului” – zice Pascal. Le am acum pe amandoua, fara sa observ in asta vreun prejudiciu. Dimpotriva.
* * *
Mi-ar fi placut sa scriu o Cosmodicee. Sau (mai simplu, cu cata „materie” ne ofera pentru asta sfarsitul de secol) un Elogiu al ipocriziei. Inca mai simplu e, totusi, sa-mi continuu deocamdata meditatiile pentru O viata…
* * *
Eminescu scandeaza: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”; citesti cu nemasurata stupoare versul acesta, cand esti dintre cei ce ar fi putut spune – oricand – ca „nu credeam sa-nvat a trai vreodata”.

21 decembrie 1995

Politicienii pe care-i tot vad ivindu-se acum sunt ca trantorii de care regina are nevoie spre a fi fecundata. Dupa aceea au grija albinele sa le dovedeasca in felul lor ca si-au incheiat misiunea (Schioapata comparatia mea, ca oricare alta. Dar nu chiar de ambele picioare. De cel dinspre Cotroceni – nici intr-un caz).

14 august 1996

La ultima vizita pe care i-am facut-o medicului cardiolog spre care am fost indrumat cu mari elogii pentru capacitatea lui, i-am relatat fara retinere „abaterile” mele, premeditate, de la prescriptia de a nu face drumuri lungi pe jos (mai ales in soarele amiezei de vara), de a nu cara greutati mari s.c.l. Mi-a spus, dupa ecografie, ca totul e aproape in regula cu „mon coeur”, dar ca nu strica sa fiu prudent, sa ma odihnesc cat mai mult s.a.m.d. Cand sa ies, a retinut-o pe sotia mea si i-a zis: „? Vedeti, poate pe dvs. va asculta mai mult decat pe mine. E un copil mare, asta e! Se joaca – vedeti – cu viata lui!”
Va fi fiind si cum spune medicul, dar ce sa-i faci? Asa-s „copiii” – mici, mari: neascultatori.

31 august 1996

Politicienii melioristi, statele hipercivilizate vorbesc mereu de toleranta, compromis, consens, unitate (cate „uniuni” are numai Occidentul acum?!); adica de extirparea antagonismelor. Numai ca Natura cea mare, careia-i suntem parte, evolueaza dupa legi ale antagonismului generalizat, nu dupa legi ale antantei. De aici, pe masura ce de la nivel institutionalizat se pun oprelisti razboaielor, conflictelor de tot felul, in inversa proportie crescatoare apar teroarea, crima organizata, mafiile: o veritabila industrie a distrugerii temeliilor sociale, politice, morale.

4 septembrie 1996

De vorbit – se pare ca vorbeste numai omul; de cantat – canta toata faptura.
* * *
A scrie… ce inseamna a scrie? A pune – prezumtios – parafa „partii” pe trunchiul „Intregului”.
* * *
Gaston Bachelard, in La poetique de l?espace, zicea ca oricine, dar mai ales scriitorul, e marcat definitiv de primele lucruri care i-au vorbit, incepand cu „casa”, – perimetru al primelor experiente, „primul nostru colt de lume”, „primul univers”, un „cosmos in toata acceptiunea termenului”.
Sa ma intreb cum a fost in cazul meu? Nu atat „casa” ca interior conta, ci „geamul” la care stateam nedezlipit de cand incepusem sa ma tin „copacel”, uitindu-ma infricat la ciudata creanga in „T” a dudului din fata. Ceva nu era „in ordine” cu creanga aceasta; cu lumea asa cum incepusem s-o percep. Era toamna: alt „ceva” ce nu mi se parea „in ordine”. Parintii mi-au spus mai tarziu ca atunci aveam vreun an si jumatate.

6 octombrie 1996

Mi-a cazut in mana o carte naucitor de benefica, – Pour sortir du XX e siecle de Edgar Morin, care-mi confirma stientifizant ceea ce gandeam intuitiv despre pozitia mea de „marginal”. Iata un fragment semnificativ: „Ceux qui ont en principe le moins de difficulte a acceder a la conscience decentree/ marginale sont ceux qui se trouvent marginalises dans la societe /…/ La marginalite est un point de depart utile (non suffisant) pour l?autonomie de pensee. Mais quiconque conquiert et entretient sa propre autonomie de pensee (notamment avec l?aide de l?auto-examen/autocritique) cesse de s?identifier avec le centre du monde et devient marginal.” Cat de necesara le-ar fi aceasta carte politicienilor nostri – acum!

3 si 7 noiembrie 1996

Am votat. Pentru „schimbare”, desigur. Gandindu-ma cu inima stransa, totusi, ca „schimbarea” aceasta – inevitabila (am spus-o in Romania libera inca din 1990) – va trebui sa se indeletniceasca pentru inceput cu „gestionarea dezastrului”.

2 decembrie 1996

Vestea in legatura cu cine a ajuns la presedintia Republicii Moldova mi-a invaluit sufletul – mie, basarabean prin nastere – intr-o noua esarfa de doliu. Incerc sa ma consolez, zicandu-mi (ipotetic si… nu chiar): „? Asta va decide ca Romania sa fie primita in Nato odata cu primul val.” Evident, daca Occidentul isi va fi lepadat definitiv „ochelarii de la Yalta”.

20 decembrie 1996

Urmarind prestatiile Conventiei Democratice si ale celorlalti din coalitia ajunsa la putere, ma bucur – cumpatat – de cate aflu. Dar sunt si momente cand, in legatura cu cate o initiativa, imi vine in minte proverbul: „Pazeste-ma, Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma stiu pazi si singur!”

(Fragment din jurnalul O viata de om – asa cum n-ar mai fi fost! )