Oameni prin vremi

Lector de literatura comparata la Universitatea din Bucuresti, cunoscuta in Romania prin studii patrunzatoare despre literatura Umanismului si Renasterii, Shakespeare, Thackeray, Proust sau Apollinaire, Cornelia Comorovski pleaca la Paris in noiembrie 1977, spre a-si revedea sora care isi traia ultimele zile. Dupa moartea acesteia si dupa framantari pe care cine a facut un asemenea pas le poate lesne imagina, ea va cere azil politic in Franta in anul 1978. Avea peste cincizeci de ani, iar fiica si sotul ii ramasesera in tara. Cartea Oameni sub vremi* este, la mai bine de douazeci de ani, rodul literar al acestei decizii. Intre timp, Cornelia Comorovski a predat ? si continua sa o faca ? in calitate de conferentiar, profesor titular si in prezent profesor emerit de literatura comparata ? la Universitatea catolica din Angers, trezind la lectura formativa, la fel ca in Romania, generatii succesive de studenti ai locului. Cursurile i s-au orientat, de-a lungul anilor, spre eroul tragic in Grecia antica si in piesele lui Shakespeare; spre proiectele utopice la personajele lui Dostoievski si Ibsen; spre teatrul absurd al lui Ionesco si Beckett; si, in ultimii ani, spre literatura memoriei, ilustrata de analiza operei lui Soljenitan (al carui Arhipelag, subliniaza autoarea, e tulburator de aproape de Divina comedie), Vasili Grossman sau Vladimir Bukovski. Din ele au izvorat publicatii, conferinte si, in anul 1992, un important colocviu international despre "Literatura de marturie in Europa de centru si de est" la Universitatea din Angers, organizat de C. Comorovski.

Spre deosebire de restul operei autoarei, Oameni sub vremi este ? dupa cum o arata subtitlul Zile si note ? un jurnal si, ca atare, prima ei manifestare literara. S-a produs in acest caz un fenomen pe care il intalnim la multi exilati: autoliteratura s-a impus ca solutie activa in vederea supravietuirii spirituale, scotand la iveala daruri de scriitor pe care e probabil ca traiul ? uman mai ocrotit ? intre semeni si prieteni de o viata nu le-ar fi convocat.

Prin modul in care asuma, cu simplitate grava, vocea adanca a varstei, cartea Corneliei Comorovski se inscrie intr-o serie pe care as numi-o a exilului tarziu, caracterizata prin sentimentul constant al timpului, al limitelor biologice sau cognitive; dominata de vocatia esentialului, a reflectiei si exprimarii finite a ce izbutim sa patrundem; tintind aducerea in coerenta fluida si spornica a eului: "Caut constructia, in cuvinte scrise, a coerentelor mele" (p. 91) scrie autoarea la un moment dat si cartea pe care a publicat-o vadeste, intreg si plin, realizarea ? momentana ? a proiectului, care ramane, fireste, deschis spre noi intelegeri, marturii sau indemnuri.

Timpul e in centrul meditatiei. Cel, de acum sever dramuit, vazut cu luciditate senina astfel, in care energiile sunt percepute ca infinit vulnerabile, iar gandirea pare a se misca uneori invizibil, ascunzandu-se de privirile indiferente, prilejuieste, in mai multe randuri, pasaje de factura lirica: "Timpul meu, cel care mi-a ramas, scade vazand cu ochii, ca o pasare pe care o privesti indepartandu-se pana ce nu mai este nici macar un punct?/ Energiile scad si ele, iar seara vine in locul diminetii dupa cateva gesturi fara urme. [?] Gandirea mea e ca o apa intr-o albie fara adancime, pe un camp unde se misca fara stropi si fara murmur; abia stii daca e curgatoare" (p. 87). Lirice sunt si pasajele in care, devenit imagine rememorabila, timpul ocroteste sufletul gata sa amorteasca: "Imi cuibaresc sufletul in imagini amintite, tot asa cum, cand se lasa tare frig, ma invelesc in paltonul gros de iarna; si mi se umple inima de caldura" (p. 77). Le raspund, in tesatura polifonica a notatiilor, parabole care descopera in cotidian miezul tonic al scurtimii lui, timpul elastic si incapator pe care, adeseori, nu ne dam seama ca-l avem: "Umplu masina cu apa, rufe, detergent si pun ceasornicul la diviziunea 8 ? opt minute sunt necesare pentru a spala iesaturile de bumbac. In aceste minute, prea putine pentru a incepe un lucru care cere continuitate, fac diverse treburi: termin toaleta de dimineata sau de seara, aranjez patul, citesc o scrisoare, completez o fisa, ordonez obiecte sau idei, uneori gandesc fara pripire. Cand este vorba de activitati manuale, ma grabesc: imi dau osteneala sa duc la capat cat mai multe activitati; astfel castig ritm si descopar ca-l pot accelera. De fiecare data, descopar cat de multe se pot face intr-un timp scurt. Ca in lecturile din metrou. / Probabil ca am folosi mai bine timpul lung al vietii daca am avea curajul sa ne spunem cat e de scurt" (p. 89).

Darul innoitor al prezentului reprezinta, in viziunea autoarei, platforma de pe care ne rasfoim viata: "Prezentul ? lectura mereu noua a trecutului; busola; reorientare in timp si spatiu. Cicluri de viata se coloreaza din nou. Un pas facut ? sau nefacut ? candva, cu zeci de ani in urma, cere acum un gest anume, aduce sau ia o povara" (p. 80).

 El nu trebuie risipit sau distrus prin angoase sau regrete si o alta metafora a lecturii o spune dens: "Sarim paginile vietii. A trai inseamna a citi pagina pe care o intoarcem cand ii vine randul. Ceea ce de la sine ar scadea anxietati si regrete, care inseamna lectura zilei de maine sau a celei de ieri" (p. 223). El este, in acelasi timp, "mereu inglobat in sinteza noua a zilei ce urmeaza" (p. 65). Lacomia, incarcarea necontrolata cu proiecte, increderea nestrunita pot, la randul lor, scoate prezentul prea multor ispite din fagasul lui firesc: "Dimineata ? reincarcare cu incredere, proiecte, decizii, nadejdi, eternitate; dar eternitatile diminetilor sfarsesc seara" (p. 82). Iar utopiile, credinta in viitorul de aur, care s-au materializat in neomenia vremilor si imbolnavirea galopanta a tarilor de-a lungul acestui secol nu tin seama de faptul, elementar, ca "[p]rezentul nu este o sala de asteptare" (p. 181).

Cum este si firesc intr-un jurnal, timpul da osatura cartii. Cornelia Comorovski a impartit-o in trei parti: prima, acoperind perioada initiala de singuratate "in vest" cuprinsa intre sfarsitul lui noiembrie 1977 si sfarsitul lui august 1979; a doua, demarcata personal de sosirea la Paris, in septembrie 1979, a fiicei si, pe planul istoriei, de revolutia din decembrie 1989; a treia, in sfarsit, care ne aduce, de la 18 decembrie 1989 pana in prezent, in conditiile schimbate de dupa revolutie. ?n cadrul partilor, timpul e rasfoit in capitole care regrupeaza liber, in jurul unui miez indicat prin titlu, notatii ale perioadei. Mai numeroase in partea intai, capitolele se imputineaza in partea a doua si numarul lor continua sa scada in partea a treia.

Unele capitole se reiau de la o parte la alta. Fiecare dintre cele trei parti include astfel cate un capitol intitulat "Ganduri" (in fapt, in partea a doua apar doua asemenea capitole, in pozitiile 2 si 11); unul intitulat, cu variatiuni, "Acolo?aici" (I.7), "Acolo" sau "Acolo si aici" (II.3 respectiv II.10) sau "Acolo" si "Acolo ? aici" (III.1 si III.2); un capitol "Mirari" revine in pozitiile I.8, II.5 si III.4. In partile I si II apare cate un capitol intitulat "Privesc, ascult" (I.11 respectiv II.6), care e abandonat insa in partea a treia. In partile a doua si a treia reapar capitole cu titlul "Zile si note" (II.1 respectiv III.5), "Vor sa nu (se) stie?" (II.7) si "Sa nu (se) stie" (III.3) sau "Omul si istoria" (II.12 respectiv III.7). Astfel se asigura imaginea unei continuitati ritmate de fondul reflectiei, al pendularii intre cele doua spatii ale vietii (cel romanesc si cel francez) si de solicitarea presanta pe care o exercita asupra scriitoarei lumea din afara, mereu surprinzatoare. Din cand in cand, in chiar cuprinsul capitolelor, pasaje refren confirma la randu-le, aidoma unor mantre, tensiunea treaza a vietii atente: "Privesc, ascult, ma mir cand nu pricep. Intreb, urmaresc explicatia si mai cer inca una daca nu m-a luminat cea dintai" (p. 33); "Vorbim. Ascult. Uneori nu inteleg, imi pun intrebari sau intreb" (p. 48); "Imi regasesc reflectia spaland ? vase, rufe, podele, geamuri, perdele, parul, propriul meu corp; aspirand mocheta; citind in metrou; tacand; privind" (p. 113). In acelasi timp, arhitectura subtila a volumului sugereaza, prin revenirea care se curma dupa partea a doua, a capitolelor "Privesc, ascult", o relativa instalare in mediul nou de viata si, prin cea care uneste partea a doua cu ultima in reluarea capitolelor "Zile si note" sau "Omul si istoria", urcarea in constiinta a actului de inchegare din care va rezulta cartea si meditatia la conditia de "oameni sub vremi", esentiala pentru intelegerea regimurilor totalitare de pretutindeni. Iar reluarea, usor modificata de la partea a doua la partea a treia a lui "Vor sa nu (se) stie?" (II.7) prin "Sa nu (se) stie" arata ca autoarea a atins de acum certitudinea unui raspuns ? apasator ? la intrebarea formulata.

Exista apoi capitole care dau culoarea specifica a fiecarei parti. Ele sunt multe in partea intai: "Deliberare" (I.1), "Dezradacinarea" (I.2), "C?est a toi de voir" (I.4), "Visul refugiatului" (I.5), "Respectul cetateanului" (I.9); doar doua in partea a doua: "Cuvinte" (II.4) si "Utopie" (II.8); si dispar cu desavarsire in partea a treia, care nu contine decat revenirile regulate si revenirile noi de care am vorbit mai sus. Arhitectura volumului exprima astfel inaintarea prin concentrare selectiva spre miezul plin al destinului bine cumpanit, in care autonomia se dobandeste raspunzand la scadente majore, mentinand legatura cu sine si asigurand astfel treptat un spor de sine inviorator, necedand tentatiei, mereu prezente, a altor inceputuri decat atunci cand acestea reiau la alta spira problematica majora a fiintei autonome.

Lectura, predarea, viata insasi sunt unificate sub semnul firesc al reflectiei. Aceasta presupune ascultarea deopotriva a corpului si a sufletului: "Mi se pare ca prima ascultare de sine este aceea a corpului. Corpul stie: un genunchi zvacneste, un umar e mai greu decat celalalt, o portiune de pe suprafata unui brat se infierbanta, o vaga durere apare intr-un punct, pleoapele se ingreuneaza, capul simte nevoia sa se aplece, la ceafa e un nod incordat, laba piciorului se misca anarhic; lipsa de unitate si de coordonare.

Ascultarea corpului da cel putin o adunare a fortelor. [?] Ceva asemanator se petrece si in ascultarea sufletului. Tot asa cum, in corp, cate o bucatica zvacneste (si, sub atentia indreptata asupra-i, reintra in echilibru), apar in minte si trec prin ea fraze ori crampeie de fraze cu caracter compensatoriu (replici nespuse si pe care nu le vei spune) sau maruntisuri fara de sens, care tind sa se inmulteasca dezordonat. Indrept atentia asupra fiecarui crampei, ceea ce ii opreste proliferarea si il dizolva? Mintea pare a se curata? In ea se iveste altceva: fara sa o intreb, imi trimite semne despre cele in curs de gandire sau despre cele ce am de facut" (p. 72).

Viata orientata spre inchegari presupune renuntarea la avanturile fara acoperire certa ("Ca sa inchegi, trebuie sa renunti la dulcele statut de incepator", p. 114), la placerea vorbitului cu prietenii (carora le comunici esential si cald ce ai mai bun scriind in de unul, dar inspre ei, gandul clar al unei clipe de normalitate bine scrutata), la notele preparatorii si excesul de documentare: "Sunt ca un brutar care tot primeste faina, framanta coca, o lasa sa creasca asezata pe mese; s-au acoperit mesele, nu mai are loc sa framante si nici sa primeasca faina care tot soseste. Ar trebui sa taie in forme diverse aluatul crescut, sa-l puna la copt, sa scoata painea coapta si sa o dea la vanzare in brutarii, ca sa faca loc pentru alt aluat crescut, gata de copt. Daca insa el continua doar sa primeasca tot timpul faina, aluatul care asteapta se raceste, scade, se usuca si se pierde" (p. 82).

Viata fericita e viata rasfoita reflexiv prin lucru. Autoarea deosebeste lucrul autentic (caracterizat prin proiect responsabil, efort asiduu si rezultate clare) lucrului fantasmatic (in care proiectul ramane la faza de schita, efortul nu cunoaste decat etapa initiala a delectarii, iar rezultatele sunt indefinit amanate). E, in fapt, deosebirea intre stilul de lucru al maturitatii reflexive si cel (etern) tineresc si avantat catre mereu altunde care ne ispiteste pana tarziu. Valorizarea celui dintai ar putea stavili unele abdicari contemporane de la autoritatea adulta bine temperata: "Cand descoperim atat de tarziu in existenta calea autocunoasterii si a judecatii critice, mi se pare de neinteles autoritatea acordata in ultimele decenii tinerilor. Lipsa de pretuire a reflectiei? (Ca si in autoritatea de care se bucura lozincile?)" (p. 112).

Tineretului care-si ignora inca ignoranta si se lasa ademenit de utopii i se adreseaza autoarea in multe din paginile cartii. Din discutiile cu studentii se naste meditatia asupra dilemei disponibilitatii (cu darul de sine care nu tine intotdeauna seama de limitele, tot mai stringente, intre care ni se misca vietile); asupra raportului dintre mila si solidaritate sau dintre lauda (in care, masurand meritele celuilalt, ne afirmam implicit propria superioritate) si admiratie (in care pulseaza doar bucuria descoperirii meritelor celuilalt); asupra nevoii de ierarhizare (caci, daca ni se imbolnaveste cineva drag, e clar ca nu l-am dori ajuns pe mana oricui si ne intereseaza competenta medicului caruia i-l incredintam); asupra faptului ca familia, religia, traditia nu sunt de vazut in mod necesar ca obstacole de care ne emancipam dar si ca familia, scoala, generatia tin de preidentitate iar nu de adevarata identitate personala.

Pentru cei tineri, dar si (in general) pentru oamenii intre care traieste de peste douazeci de ani, Cornelia Comorovski descifreaza socratic idei preconcepute si ganduri in ecou aleatoriu cu locurile comune ale epocii: mirajul modelului sovietic (p. 41) si sensibilitatea, marginita la ce se intampla in prezent in Rusia, cu ignorarea greutatilor ? reale ? in care se zbat tari ca a noastra; indiferenta ca forma a agresivitatii (p. 116); devalorizarea (trecuta si prezenta) a unor autori de talia lui Soljenitan, Zinoviev si altii; convingerea, izvorata dintr-un sentiment de superioritate care genereaza disponibilitati primejdioase, ca "toti oamenii din Est vorbesc la fel" (p. 173) si ca, oricum, comunismul "va fi altfel" in S.U.A. sau Franta; apartenenta la formatii revolutionare, entuziasmele multiple, vocatiile nedefinite, dorintele vagi percepute ca semne pozitive de tinerete (p. 183). Refuzand evidenta suferintelor indepartate, optand pentru dezinformare si discriminare, o parte inca preponderenta a societatii occidentale inalta sau mentine "un zid al tacerii la care se opresc marturiile despre viata de acolo; un zid de netrecut, o surzenie generala" (p. 273). In plus, si pentru multi inca mai grav, "in loc sa-si conduca, ca oameni liberi, marele imperiu al propriei lor fiinte, pe care o pot creste, imbogati, construi, ei devin pasivi ? prinsi de gregarism, impinsi de pasiuni inrobitoare" (p. 234).

Cartea Corneliei Comorovski este un jurnal sapiential care propune cititorului de astazi, fie el din Romania sau din Occident, doua obiective principale: unul, pe termen lung, al constructiei de sine, celalalt, urgent, al luptei cu dezinformarea. Nu e loc, de la un anume moment (in viata, in epoci, intr-o tara, in lume) pentru deschideri, problematice, numai spre elemente noi. Trebuie prinse din mers, alert, toate elementele de natura sa ajute la mai buna intelegere (de catre noi si de catre occidentali) a ce ni s-a intamplat (si nu li s-a intamplat), a ce s-a intamplat in U.R.S.S. si risca sa se intample oriunde altundeva pe glob, fara exceptie. Singuratatea calda, orientata clasic spre scrisul clar, dialogul de profesor pasionat, mereu tanar in dorinta de a invata de la altii si impreuna cu altii, fac din cartea Corneliei Comorovski un volum care ne arata ca se poate trece prin vremi reflectand, depunand marturie prin viu grai sau prin scris pentru neomenia din noi, din altii, din epoca, pentru faptul ca nimeni nu este nici mai bun nici mai rau decat ceilalti si ca fiecaruia ii e data libertatea de a creste interior, de a respecta si de a fi respectat.

*Cornelia Comorovski. Oameni sub vremi, Bucuresti: Editura Univers, 2000.