Ori era conferinta, ori dans (Maria Mandrea, 1885-1986)

– Rodica Constantinescu (fiica): Mamă, Zel imprimă ce vorbești.

– Maria Mandrea: Da? ce să zic?

– Zoltán Rostás: Când ați fost ultima oară afară? Știți ce frig e afară, ce zăpadă, ați văzut?

– Am fost alaltăieri, cred.

– Faceți plimbări?

– Prin grădină. Înainte mergeam la biserică.

– La care biserică mergeați?

– La aceasta de aici. Care e reparată de un preot… Predică frumos, are redare, fără cuvinte aspre.

– Zăpadă din aceasta ați prins în copilărie?

– Da, cum să nu.

– Unde?

– Păi, noi ședeam în strada Fântânii, adică General Berthelot – toate numele le-au schimbat, nume rusești – dar patinam. Era epoca aceea. Pe urmă era deja 1918, jucam tenis și altele. Alte sporturi.

– Când ați învățat să patinați?

– A, eu de la șapte ani. La Cișmigiu se patina, pe lacul din Cișmigiu.

– Și ați locuit numai în București sau și în provincie?

– Atunci m-am măritat, și am stat la Iași. În provincie mergeam când eram copii, în vacanță la țară în Dolj, la Florești, la mătușa mea, la Coțofeni, lângă Craiova. La ailaltă mătușă, gorjeancă, la Dobrița, lângă Târgu Jiu.

– (R.C.) Și la Sărata Monteoru.

– Am fost la Titvele, în munții Gorjului. Acolo aveam sora mea cea mai mică, Tea, era foarte frumos, minunat. Și băieții făcuseră un cărucior în care mă puneau și mă trăgeau, și când mergea la vale, îi dădea drumul. Mergea căruța singură cu mine. Până mă răsturnam. Ha, ha (râde).

– Și părinții nu erau îngrijorați că o să pățiți ceva?

– Nu. Era bonă și dădacă…

– Ce jocuri ați mai jucat în copilărie? Când stăteați la țară?

– Crochet. Crochet jucam atunci, nu știu, Radu luase o cutie mare, eu jucam prost, dar ăilalți jucau bine, când dădeam o lovitură greșită, eram certată (râde). Călărie…

– Călărie cred că mai târziu, doar nu la șapte ani?

– Da, călărie pe o stradă, mi se pare strada Țăranilor, unde era un manej unguresc, care dădea lecții. Manejul din strada Țăranilor. Lumea din corpul diplomatic avea cai acolo în gazdă, cum se zice.

– Da, da. Înțeleg. Nu știu dacă am putea lua cronologic toată viața, începând cu primele impresii.

– (R.C.) Impresii din copilărie.

– De la 4-5 ani copiii au deja amintiri, nu?

– Da, băieții erau deja mari, de 15, 16, 18 ani, eu eram de 5 ani. Mă puneau în căruț și îmi dădeau drumul. Puțin le păsa.

– (R.C.) Asta ai zis, mamă.

– Nu-i nimic, lăsați, nu mă deranjează.

– Mai târziu, la șapte ani am mers la școală. La o școală generală, aproape de noi, în strada Diaconeselor, erau protestante. Eu eram la semiinternat, luam dejunul acolo de patru ori pe săptămână și sâmbăta. Învățam totul în limba germană. Am citit englezește la 11 ani numai.

– Cine ținea școala asta?

– Ambasada germană. Se chema… Și avea o secție pentru copii mai nevoiași, foarte mare, cu șase clase, unde învățau bine germana și o meserie, se preparau pentru o meserie. Copii de funcționari, de fabricanți.

– Ce școli au mai fost în București, unde se mai putea merge?

– Era liceul Pompilian, era liceul francez, Școala Centrală. Era bine.

– Italiană nu a fost?

– Ba da, era și școala italiană, catolică, care era aproape de noi.

– De ce au optat părinții pentru școala germană? Tata a studiat în Germania. Tatăl meu a plecat la 16 ani din Focșani și s-a întors doctor în drept Magna cum laude, și a fost numit profesor universitar la Iași, a fost întâi acolo, și ei au spus, trebuie să numim și un profesor militar, fiindcă o să devie ofițeri și nu știu, nu cunosc bine istoria. Trebuie. Au spus asta. Și, în anul când a murit, tata a căpătat patru broșuri roșii, de la patru generali care au fost numiți nu știu ce, ?distinsului nostru profesor?, ?ilustrului nostru profesor?. Ieșeau ei ofițeri. Erau foarte mulțumiți și au spus că au văzut ce-i datorau tatii.

–

– Aici, în casa din București, cu cine ați locuit, cu tata, mama, câți frați ați avut și ce au făcut ei? Când erați dumneavoastră mică.

– Tata era ocupat cu casația, era membru la casație și primea foarte mult. Aveau o primire, se servea, noi, copiii, nu prea eram admiși. Bună ziua, bună seara, și gata. Ei aveau mulți oaspeți. De exemplu, domnul Petrașcu, nu știu dacă ați auzit de el. Era prieten cu Duiliu Zamfirescu, cu ăștia din diplomație, tineri.

– Veneau pe la dumneavoastră?

– Da, veneau la mama, veneau și făceau onorurile. De exemplu Duiliu Zamfirescu a adus între alți tineri pe Popovici, care a devenit marele Popovici-Bayreuth, cântărețul nostru din America. El, când a venit la mama, mama era muzicantă, avea o ureche… A dat un concert, sala plină la Ateneu… a vrut bani ca să plece la Viena. A plecat la Viena, după trei zile, o telegramă la mama: sunt numit la Bayreuth. L-au găsit înzestrat și a ajuns pe urmă în America, a făcut o carieră grozavă în străinătate. Pe urmă a venit și în țară.

– Pe dumneavoastră n-a vrut mama să vă îndrepte către muzică?

– Mama da, dar mama cânta foarte bine, ea zicea că noi nu cântăm grozav, ca copiii, nu-i așa, și atunci…

– Cu cine vă jucați acasă, cine venea?

– Familia Coandă erau vecini, a treia casă, familia Cesianu, doamna Cantacuzino, cea bătrână, era prietenă cu mama, grozav o prețuia, m-a protejat și pe mine. În ultimul an, înainte să vie istoria asta, telefonează odată mamei: ?Doamnă Mandrea, pot să vin la dumneata mâine, o oră, să fii singură.? Fiindcă mama avea o societate pentru femeile din Ardeal, adică pentru Ardeal. Ajutoare dădea pentru femeile care fuseseră nenorocite după război, văduve… Va să fie în secret. Și zice mama: ?Poftiți.? A venit. ?Ei, doamnă Mandrea, am o rugăminte. Eu rog doamnele, sunt președintă la Crucea Roșie, și știți, doamnă Mandrea, că de 6 luni n-avem secretară. Acum, dacă izbucnește războiul, cine o să facă corespondența? Eu le-am rugat de șase luni, și ele mi-au spus că n-au. Azi am spus că viu mâine să le aduc una.? ?Ei, și cine-i asta?? ?Domnișoara Mimi.? Adică eu. ?Le duc ca secretară pe domnișoara Mimi.? Ei, merg acolo cu ea, bună ziua, bună ziua – toate doamnele erau. ?Ați găsit o secretară?? ?N-am găsit, doamnă Cantacuzino.? ?Ei, zice, eu v-am găsit. Uite, poftim, domnișoara.?

– Câți ani aveați atunci?

– Eram de vreo 19-20 de ani și s-au uitat toate la mine. Zice: ?Dar ați făcut invitații?? ?Nu încă.? ?Cum nu? Ei, să șază domnișoara, dați-i hârtie să vă facă invitații.? M-am pus jos și am scris. ?Dar, zic, eu mâine nu pot să viu, că plecăm cu mama la băi.?

– (R.C.) La Sărata Monteoru.

– Și zice ?Dar ce să facem?? Zic ?Vă recomand eu o prietenă a mea, bună, serioasă, care o să facă tot ce se zice.? Și domnișoara aia a venit, și pe urmă chiar s-a căsătorit cu un nepot al doamnei. Ei, mama avea o încredere grozavă, și doamnele în ea.

– Cine erau doamnele?

– În comitet? Doamna Cantacuzino, doamna Olănescu, doamna asta, Brătianu, una, Sabina Cantacuzino, tot doamne serioase, doamna Păucescu, soție de liberal, doamna ministrului ăla din colț cu calea Victoriei, cum îi zice… ministrese și doamne din guvern.

– Și cât ați fost secretară?

– Puțin, că eu am plecat a doua zi. Dar în ziua aia am scris 56 de invitații.

– Și vă mai aduceți aminte cui ați scris invitațiile?

– La membrele societății. Multe doamne, doamne din învățământ, doamne din societatea diplomatică și din comerțul superior, liberale și conservatoare.

– Tatăl dumneavoastră cu cine a fost, cu liberalii sau cu conservatorii?

– Tata ca magistrat nu trebuia să facă parte din politică.

– Dar pentru cine avea simpatie?

– Simpatie avea. La început era cu Maiorescu. Titu Maiorescu. Era înainte de divorțul lui. Mama era în comitet, și mama era totdeauna invitată la seratele literare, unde domnul Maiorescu citea ultima piesă de teatru sau altceva, și pe urmă se critica. Fiecare trebuia să spună un cuvânt. Și doamnele spuneau. Ultima era mama. Și când făcea mama critică… Avea un spirit critic, aoleu.

– Pe dumneavoastră vă lua cu ea?

– Eu nu mergeam, eram prea mică atunci. Când a divorțat, s-a isprăvit, nevasta a doua a ținut altfel. Era altfel, mai serioasă, făcea politică, dar nu mai avea…

– Când v-ați dus prima dată la un bal mai serios?

– Pe la 18-20 ani am fost la bal la palat. Sora mea mai mare a debutat la Cantacuzino, când n-avea casa încă, casa veche, colț cu Frumoasa. Care s-a dărâmat și s-a făcut pe urmă blocul ăsta mare în care sunt jos magazine și sus e închiriat. El a făcut palat pentru el, în care era el și familia. El la parter și la etaj o fată cu soțul. Adică soțul al doilea, că de primul a divorțat. Ea a fost măritată cu un Crețulescu, care nu s-a purtat bine. I-a furat o fată. Era fata dusă cu guvernanta la Paris, că știau că el vrea să ia fata ca să ia averea. Și a fugit când a fost fata în parc cu fetița. Și șelț zice: Il y a une grande nouvelle, nu știu în care jurnal, et je voudrais l?avoir1, și șguvernantaț s-a dus să aducă jurnalul de la chioșc și, când s-a întors cu jurnalul, nu mai era fata. Nici el, nici fata. A furat-o. Când a fost fata asta de 15 ani, mama ei murise, se recăsătorise cu un Ghica, fiu de-al lui Ion Ghica. Și a venit ăsta, și a adus fata. ?Dacă ea s-a recăsătorit, și are acum alți copii, nu mai o să-mi lase mie averea.? A dat fata îndărăt. Am fost de față când a intrat ea cu fetița și cu doamna Cantacuzino și un medic, nu știu care medic, care constatase că are toate semnalmentele pe care le lăsase mama ei, de copil. Ei, a crescut și ea, s-a măritat, a avut și ea copii, dar n-a avut noroc în viață.

– Ce vreau să vă întreb: sigur că înainte de a merge la bal la palat trebuia să învățați să dansați, nu? Da.

–

– Unde ați învățat să dansați, de la cine?

– În familie. Am avut și un profesor, care dădea lecții în familie. Era domnul Schmidt profesor…

– Dar mai veneau și alte fete la dumneavoastră?

– Erau cele care aveau angajament cu profesorul, care aveau salon mare. Noi aveam un salon foarte frumos, dar era ocupat. Pianul lung, cu coadă, șevalete cu tablouri. Mama era o artistă, știți…

– Picta?

– Oho, dacă ați vedea ce artă! Sora mea a fost măritată, și acum la bătrânețe generalul a văzut un palat care i-a rămas nu știu cum, și să-l luăm pe ăsta, că avem băiat, să moștenească. M-a rugat să mă mut la ei. N-am vrut cu nici un preț. Nu știu, în fine, m-am mutat odată. S-a supărat băiatul și a plecat. Am plecat și eu. Pe urmă s-a împăcat, mi-a cerut să revin, vino, că-i mai bine să fii la noi. Am venit. Și când a fost bombardat Bucureștiul, n-a reușit, n-a nimerit nimica. Dar când a dat al doilea bombardament, a nimerit în casă. Nouă bombe incendiare! Praf! Am pierdut tot. A fost o mare nenorocire. Tablourile lui mama, grozav… Dar mama avea și tablouri de pictori. Portretul ei… Din fericire că doctorul Vlad Voiculescu, care era tânăr, a venit: ?Mimi dragă, uite, tablourile de familie să le scăpăm.? Și a scos tablourile de familie. Alea au scăpat.

– Și au scăpat?

– (R.C.) Da, e la nepoata ei. Și avem și aici…

– Am pornit de la salon. Și dacă nu în salonul acesta, unde ați învățat să dansați? O, unde se putea învăța, la un german, care era pe Brezoianu. Și la școala germană reală erau profesori din străinătate, și se făcea sport și dans. Și în familie.

–

– Ce dansuri trebuia să învețe o fată?

– Bostonul era pe locul întâi. Boston, vals, contredanse1, pe urmă cotillonul2, ei și galop, la urma balului, la sfârșit.

– Și la Palat?

– La Palat era așa. Veneam la ora opt fix, trebuia să fii acolo.

– Mergeați cu părinții, probabil?

– Da, cu părinții. Dansau și mamele câteodată, și tații. Vedeți, cum e Palatul așa…

– Da.

– Pe calea Victoriei, intrarea a doua. Veneai cu trăsurile, intrai în colț acolo. Acolo ne scoteam hainele și atunci coborau – de exemplu eu eram cu sora mea – doi ofițeri tineri, salutau, ofereau brațul, ne urcau la etaj. Ei, și zicea: ?Vă rog, domnișoară, primul vals.? ?Da, imediat.? ?Și dacă se poate, și primul contredanse.? ?Da, aia da.? Dacă erau vajnici, ziceau și cotillonul. ?Ei, ziceam, asta nu se poate.? Nu rămâneam, tata trebuia să meargă la casație a doua zi. Noi cam de obicei cu mama la douăsprezece jumătate plecam.

– Dar nu se putea dansa tot timpul. Ce făceați între dansuri?

– Era bufet, bufet pe sală, așa… Pentru tineret, cu masă mare, pentru corpul diplomatic, pentru funcționari. Ofițerii, la ora opt jumate ori nouă urcau și ziceau: ?Maiestățile lor, regele și regina.? Toată lumea în poziție, se deschideau ușile și ieșeau regele și regina.

– Ferdinand? Sau Carol?

– (R.C.) Carol.

– Bătrânul Carol? Aoleu!

– Da, asta era sub Carol. Carol și Elisabeta intrau, și toată lumea saluta, și ei se așezau. Imediat se începea valsul, se dansa.

– Înainte de venirea lor nu se dansa.

– Nu, se vorbea.

– Și regele stătea până la sfârșitul balului?

– Nu, el la 12 de obicei se retrăgea. Asta era deja mai târziu, balurile erau începute… altă vreme. Când am ieșit eu, erau deja serii de baluri. Ani de zile.

– Prezentările se făceau între dansuri?

– Da. De exemplu, care erau, erau tinerii ofițeri așezați într-un colț. Veneau cu ofițeri mai serioși, de exemplu căpitani, care ne cunoșteau. De exemplu mă cunoștea pe mine, dar nu cunoștea nepoata, prezenta imediat pe tinerii ofițeri, că vals trebuia să danseze tinerii ofițeri. Pentru cotillon trebuia să dai dinainte, sau așa ceva, îți cerea.

– La bal cu ce mergeați? Cu trăsura?

– Cu trăsura.

– A dumneavoastră?

– Noi nu mai aveam. Atunci angaja câteodată un cupeu, să vină la ora cutare. La opt fix să fie la noi, ne lăsăm hainele jos… Noi nu stăteam târziu, pentru că tata a doua zi trebuia să fie devreme la casație. Erau foarte frumoase balurile…

– Deci, ați terminat întâi liceul și după aceea ați mers la baluri? Sau deja în timpul liceului? Nu, în timpul liceului mergeam la Palat, că ne cunoștea regina Maria. Avea de trei ori pe săptămână, lunea, miercurea și vinerea, mi se pare, sau marți, joi și sâmbătă, avea după-amiază, la cinci, ceai, și avea artiști străini, care erau în trecere prin București, care declamau sau care cântau, sau cântau la vioară… Avea apr?s-midi1, de la 5 la 8.

–

– Cam câți ani aveați când ați fost invitată prima dată la ceai la regină?

– La 18-19 ani. În copilărie am fost odată la Palat, să căutăm ouă, la Paște. În toată grădina erau ouă. Ne dădeau niște coșulețe de la Palat, și mergeam în grădină, unde am căutat câteva. Dar erau și copii care erau lacomi, au plecat cu coșul plin. Ne-a servit o gustare la o masă mare, într-o sufragerie mare. O șocolată cu lapte cu cozonac. Atât. O felie de cozonac cu șocolată. La baluri era bufet. În sala mare. Într-o sală, nu în sala de dans, într-o sală alături. Erau cavaleri, ne duceau de braț și erau acolo chelnerii de la Palat, care serveau. Senvișuri cu șuncă, brânzeturi, pește, ceva. Oamenii, miniștrii și cu diplomații, cu regele, dacă venea, erau la o masă, în altă sufragerie.

– Deci nu era lume amestecată acolo. Își știa fiecare locul său.

– Da.

– Până când ați stat practic în București, până la ce vârstă?

– Tata a murit în ?910, ieșise la, cum se zice, împlinise vârsta de 68 de ani.

– (R.C.) Ieșise la pensie.

– Era președinte de casație. Atunci am plecat după două săptămâni la țară. Era treierat, cum se zice, în inspecție, și s-a întors cu trăsura la magazie. Noi aveam o… Să știți cum a fost. Tata în străinătate a învățat carte, dar agricultură nu a învățat. Ei, și nu știa. S-a dus la Petre Carp, la Iași, când s-a întors din Germania. Tata a fost junimist, în Junimea. Era Carp și Maiorescu, și le-a spus, domnule, nevasta mea are o moșie, dar eu nu mă pricep deloc, ce mă fac. Și atunci a spus, lasă că-ți dau un fost administrator de la mine, ăla împarte lucrul cum trebuie, până înveți și dumneata. Și i-a dat. Și a învățat tata, se pricepea foarte bine. Dar în anul acela s-a dus la magazie. Magazia era formată dintr-un rând de porumb, știți din alea împletite, așa de un metru înălțime, două rânduri de pătuli, și deasupra un pod acoperit de tot cu șindrilă, bine, unde erau două compartimente. În dreapta grâul, în stânga ovăz. Ăștia se urca, trăgea în mijlocul magaziei era tăiat plafonul, era o funie mare. Băieții jos legau, și alți băieți cu trei fete, doi băieți, primea sacii. În anul când a murit tata, când a isprăvit la casație, a avut bucuria să vie și el exact la prima. A venit, și văzând că nu trage, ce e, a zis că băieții au fost coborâți, s-au dus la cârciumă, era aproape de curte, să ia o țuică. Vin imediat. Tata, nerăbdător s-a urcat pe scara mare. Era o scară mare, așa de înaltă. S-a urcat sus, ?Ei, ce-i fetelor, nu trageți?? ?Nu, așteptăm să vie băieții.? ?Ei, hai.? Tata le-a ajutat. La ora mesei, la 7 s-a sunat, noi am venit, erau la masă toți. Tata s-a culcat devreme. Devreme de tot vine mama la mine: ?Vino repede, pune-i tatii ventuze, a dormit ca de obicei cu două geamuri deschise, într-o parte și cealaltă, și o fi răcit.?

– Medici nu au fost pe acolo?

– Erau la Iași. Moșia e la Florești. Filiași, stațiune mare, unde oprea și Orient Expresul pe vremuri. Era acolo un spital făcut de boierii Filișeni înainte să moară. A pus caii la trăsură, repede la Filiași, aduceți doctor. Doctorul a venit, îl ascultă pe tata, se întoarce la mama, ?Doamnă? vă rog, eu ies să văd și ș…ț domnișoarei.? Eu aveam o clinică mică a mea, în care primeam bolnavii zilnic, din sat. Pentru un abces, pentru o durere de cap. Și dacă era ceva, care mi se părea mai grav, îi trimiteam la Filiași, la doctorul ăsta. Tata n-a zis nimic, i-a zis mamei mai pe urmă ?Știi Zoe, ăsta-i cam tânăr, a văzut ce a vrut să vadă, s-a convins de ceva, și nu m-a mai ascultat. Trebuie să fi găsit ceva la plămâni sau la inimă. N-a examinat decât inima.? Și doctorul a ieșit afară, și se întoarce la mine: ?Domnișoară Mimi, aduceți pe cine vreți, din București, din Craiova, din Târgu Jiu, o să vă zică tot ce zic eu. Nu-i nimic de făcut.? ?Cum, domnule doctor?? ?E pierdut. S-a întâmplat ceva, ce s-a întâmplat, nu știu.? Acum trei zile l-am văzut cum a sărit din tren, cele trei scări, din expresul de București. Venise din București, și adusese tot felul de provizii. Era vorba să se facă o manevră la Florești, ca în anul precedent. În anul precedent am avut o manevră militară. Armata de Dolj cu armata de Gorj. Armata de Gorj reprezenta armata ungurească. Zis și făcut. Craiova a fost bătută. Ăia din Gorj veniseră seara, dormiseră în pădurea noastră, și dimineața au ieșit, când au venit la punctul de întâlnire, au tras cu pușca. Și jos la cârciumă pe urmă a fost întâlnire cu ofițerii superiori, ca să plece. Ei, la noi a fost dejunul, pe cei câțiva care au rămas, i-a invitat la dejun. Era domnul general Gărdescu. Era acum pensionar, dar era un militar care făcuse multă armată în străinătate. Îi tremurau mâinile, că era un om bătrân. I-a zis mamei în limba franceză: ?Si c?était en temps de guerre, nous étions perdus." Adică, dacă ar fi fost în timp de război, ar fi fost armata noastră.

– (R.C.) Dar cine comanda armata din Târgu Jiu, nu ții minte?

– Un general care se numea Harpel, era unul mai bătrân, dar ăsta jubila.

– Cei care au câștigat, au sărbătorit victoria, nu?

– Care au fost la noi la dejun, neapărat, au scos șampanie. Dar tata acum, anul ăsta adusese tot felul de bunătăți în ideea că va fi din nou, că acum voiau să facă revanșa. Și nu s-a făcut. A murit tata, și au făcut manevra în alt loc.

– După ce a murit, a fost adus înapoi în București?

– Da, la București. La marea capelă din Bellu, și se hotărâse un cavou mare, pentru toată familia. Trei frați Mandrea erau. Dar atunci a renunțat mama, a zis unchiului care era arhitect, Teodor Mandrea, zice ?Iorgule, nu mai fac decât pentru noi. Nicolae să rămână în cavoul nostru și pentru ceilalți. Eu, zice, eu merg la socrul meu, la Aristide Pascal.? Aristide Pascal era decanul Facultății de Drept. Și așa a rămas. Tata a fost înmormântat la București.

– A fost lume multă probabil?

– A fost. Și era ziua mea, 15 august, Sfânta Maria. Era a treia zi. Înmormântarea a fost la… A fost foarte trist.

– Câți ani aveați?

– Vreo 19-20. Sora mea era măritată.

– (R.C.) Mamă, aveai 26 de ani.

– Sora mea mai mare era măritată. Făcea doctoratul la Paris, dar era în vacanță acuma. Frate-meu a terminat cu studiile, a intrat în politică. A fost ales deputat la 24 de ani. Atunci Duca, contele de Roma, fratele meu, erau vreo 6 tineri care la 24 de ani au devenit deputați. Că se putea numai la 25. Dar ăștia au fost aleși la 24 de ani. Dar nu m-ați întrebat. Băieții, moșiile de familie. Radu Bălceștii, Todi Floreștii. Radu în Argeș, la Bălcești, Todi la Florești, în Dolj. Fetele în Dobrogea. Aveam un prieten, un domn care era în politică, moldovean, care zice ?Coane Nicolae, ai trei fete, trebe zestre, cumpără moșii în Dobrogea, că pământul este ieftin. Pământ, că n-are nevoie de moșie de neam?.

– Și au cumpărat în Dobrogea moșia?

– A cumpărat-o, și a rămas la noi. Eu am dat, am predat. Că am fost împărțite, trei surori, și au fost foarte amabili, eu nu pot să mă plâng, că domnii ăia care au venit, au fost foarte amabili. La unu noaptea, și eram singură, că administratorul n-a vrut să mai rămâie, s-a dus în sat. Și la unu noaptea aud că se bate la ușă. Am deschis, am aprins lampă, n-aveam lumină.

– (R.C.) A sărit, asta nu mai interesează.

– Nu-i nimic.

– (R.C.) A sărit peste 20 de ani.

– Și i-am primit, zic ?Poftiți?, zice ?Cât ați recoltat??, ?A, zic, e ușor, am caietul cu socotelile administratorului.? S-a mirat că am fost așa. Au scris tot, pe urmă a zis ?Pregătiți-vă, veniți cu noi.? Am plecat cu ei până la Constanța, să pot lua trenul, să plec. Am plecat. Definitiv. N-are nimic.

– Când ați fost prima oară la moșia din Dobrogea?

– Demult. Am avut administrator.

– Era acolo un conac, să puteți locui acolo?

– A, noi aveam casă. O casă mică. Era o casă mai mare, care a fost împărțită în trei. Cumnatul meu a luat unde era administrația moșiei totale, acolo ședea el. Dar nu ședea la moșie cu familia. Ședea administratorul, dar venea familia la recolte. Eu aveam la mijloc, și soțul surorii mele mai mici în alt loc. Eu aveam la mijloc. Și mi-am făcut o căsuță, acoperită bine, cu tot, cu 6 camere.

– Pe unde a fost asta?

– În Dobrogea. Îi zice Ciobănița. Am auzit că acuma s-a schimbat din nou.

– Casa era aproape de sat sau chiar în sat?

– Casa era pe un deal, și satul jos. Și era primărie. Tata a făcut școală, a făcut biserică.

– (R.C.) Asta la Florești.

– Când a luat pe mama.

– (R.C.) La Florești a făcut el școală. Casa unde a fost găzduit Eminescu.

– În Dobrogea, în satul acesta, erau mai ales turci, sau tătari?

– Tătari. Tot așa, ne-a dat domnul Carp un administrator. Pe urmă am avut și români.

– Când au fost colonizați români acolo în satul acela, în timpul dumneavoastră sau mai târziu?

– (R.C.) Înainte.

– Au fost în două valuri. Au fost și după război, după primul.

– (R.C.) Și înainte de primul. Erau o parte olteni, o parte din Roman, moldoveni.

– În Dobrogea era școală românească. A făcut școală, era cu premii cu tot, tata trimitea ajutoare pentru copii, cadouri.

– Asta la Florești.

– Nu, și în Dobrogea. Și pe urmă, la urmă de tot, am avut un administrator tânăr. Și el a luat o turcoaică din sat.

– (R.C.) O tătăroaică, nu turcoaică.

– Pe care i-am spus eu s-o ia. Ea a făcut școală primară, cum era pe vremea aia. Era deșteaptă, a învățat. Și când au început lucrările la curte, eram eu, veneam la țară. Și am pus-o lângă femeia pe care o aveam deja, să ajute și ea când gătea, să împartă la lucrători. Ea învățase, am văzut că era deșteaptă. Nu știa să coase. Ea știa să toarcă, și să croșeteze dantele, ăsta era un obicei turcesc, să aibă în odaia mai bună un divan și cu batistioare frumoase de ele făcute. Și eu știam că…

– (R.C.) A învățat-o să coasă. Era extraordinar de harnică femeia asta. Erau mai harnici ca turcii.

– Da, da. Am cunoscut câțiva tătari. Turci, n-am avut ocazia, dar tătarii manifestau așa o superioritate, se uită la turci ca la un fel de țigani.

– (R.C.) Femeia asta a fost de o credință. Ani de zile a venit la mama…

– Ea învățase românește foarte bine.

– Generația de azi vorbește perfect.

– (R.C.) Ea făcuse și o școală românească, și citea arabă. Îi citea lui bărbat-său Coranul.

– Și mergeați în fiecare vară acolo?

– (R.C.) A stat acolo 6 ani.

– După moartea tatii eu vara stăteam acolo.

– (R.C.) Ai stat și iarna, în timpul războiului.

– Șase ani.

– În primul război?

– (R.C.) Nu, în ăsta. În primul război a născut copiii, la curtea de la Monteoru, tata era pe front. Și el era profesor universitar.

– Timpuri grele.

– Ați trecut veselă peste timpurile astea.

– Regele Carol îi zicea mamei că Florești, moșia din Dolj, era zestrea mamei, și zicea ?Madame Mandrea, vous savez, c?est une place forte, en cas de guerre"1, că zicea că vin ungurii.

– Primul Carol, nu?

– Primul Carol.

– L-ați auzit vorbind românește pe regele Carol?

– Cum să nu.

– Vorbea perfect?

– Vorbea foarte bine, dar se cunoștea că era?

– Până când ați avut moșia din Dobrogea? Până în ?49.

–

– Mă duc eu acolo în Ciobănița și găsesc eu un tătar bătrân.

– Dacă te duci, trebuie să-ți dăm o scrisoare.

– Bine, nu acum, în zăpezile astea, dar…

– Era o gară, era aproape de ei. Fata asta a luat un băiat de la noi, și pe urmă a cumpărat administrația lui cumnatu? meu. Și s-a aranjat se pare foarte bine. A dat o cameră cu chirie șoferului din Constanța, care făcea cursa Constanța-Ciobănița, și cum se cheamă asta, piața unde mergeam?

– (R.C.) Păi, la Constanța, la Negru Vodă, nu?

– Da, mergeam și acolo, dar unde mergeam noi la piață…

– (R.C.) La Cobadin.

– La Cobadin. Cobadin era locul, unde era o piață, un târgușor, și acolo, când au fost nemții, aveau biserică protestantă. Și o școală nemțească în sat. Și iarna trimiteau studenți nemți. Nemți-nemți, acolo, să cânte nemțește cu ei.

– Dar coloniile alea au dispărut. Și într-un an, nu știu pentru ce, am fost la București, la Casa Școalelor și a Bisericilor, Și am iscălit ceva, și zice ?O, doamnă, noi suntem așa de ocupați…?

–

– (R.C.) Că ai lăsat 65 de hectare la nord de Constanța pentru doi elevi, și nu s-au ocupat de loc.

– Ei, și atunci, da, zic, ?Și Germania e foarte ocupată, dar, vedeți?, și am scos din manșon o carte, Lieder… Culegere de cântece pentru nemții din Dobrogea. A, domnule, s-a făcut roșu ca o pătlăgică. ?Ei, doamnă, pricepeți, noi suntem așa de ocupați.? ?Da, domnule, cred, dar vedeți, și Germania, care cred că-i mai ocupată decât noi…?

– Vă aduceți aminte, la 1 august în fiecare an tătarii, musulmanii în general, au Ramadam Bairam, serbarea aceea cu dulciuri…

– Da, da, da, da, da.

 

– Ați văzut dumneavoastră, v-au făcut cadou dulciuri, sau ați fost…

– Nu, eu n-am fost, se făcea la Osmancea.

– De ce se făcea acolo?

– Acolo era. La noi era sat, cu școală românească, și biserică frumoasă românească. Zicea tata că face, dar a murit, da. Dar școală românească, de ani de zile. La Cobadin iarăși era școală românească, dar și școală germană.

– (R.C.) Dar, mamă, unde aveau ei, că aveau și turcii, învățau tătărește.

– Aveau școala lor.

– La geamie, nu? Da, aveau geamie. E, a fost…

–

– Ați fost la serbări tătărești?

– Nu.

– La nuntă tătărească? Mi se pare, am fost, dar nu nunta toată, o parte. Ea, asta care a fost la mine, n-ar fi vrut să-l ia pe ăsta. Dar ea era cu fetele în curte, eu nu eram în momentul ăla, eram plecată la București, ori unde. El se plimba cu căruța mea. Aveam căruță cu doi cai, frumos. Și a tras la gard, acolo, și a zis ?Ei, poftiți, domnișoarelor, în căruță, să vă plimb.? Ele s-au codit. El a zis ?Domnișoara Elma să vie, că ea cunoaște căruța și caii.? Ea s-a urcat. Și n-a mai dus-o acasă. A dus-o acasă la el. Și, zice, când a fost să se schimbe, ea a spus ca să nu mai stea în curtea boierească. Să meargă în sat, în casa lui. Dar, când a fost plecat, a venit în locul lui un țigan bogat, de nu știu unde. ?Doamnă, vreau să fac în colțul ăla o casă, cu familia mea.? I-am spus ?Nu te supăra domnule, dar eu n-am avut niciodată străini pe moșie. N-aș vrea să fiți nici dumneavoastră, ca să nu fie scandal. Eu sunt singură, nu pot să admit scandal.? ?Doamnă, cuvântul meu, uite – a căzut în genunchi – cuvântul meu, dacă veți auzi un scandal, să faceți cu mine ce vreți.? Dar nici n-am avut scandal. A fost un an întreg, pe urmă m-am dus eu. Cumnatul meu, generalul, se ocupa. Și el avea, moșia era mare, era împărțită în trei părți. O parte generalul, o parte eu, o parte sora mea mai tânără, al cărei soț era un inginer agronom. Și ei s-au ocupat. Nu m-au supărat țiganii deloc. Pe urmă au plecat. Dacă n-am mai fost eu, au plecat.

–

– Când v-ați căsătorit, în ce an?

– Înainte să fie războiul ăsta mic.

– (R.C.) Înainte de primul război mondial.

– În ?915.

– Și unde l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră? Eu nu l-am cunoscut. El își luase diploma la Paris, a avut un succes, se pare, extraordinar. A venit ca o acvilă la București. Și toată lumea, ăsta e o partidă pentru domnișoara Mimi. Și fratele meu era ne-nsurat încă. Zice ?Mamă, noi doi om scăpa cumva, dar să lase Mimi singură, aici acasă. Ar trebui să se hotărască.? M-am hotărât și m-am măritat. I-am și zis, am stat în Observatorul Astronomic de pe Copou. Am stat acolo, la Iași, 11 ani, nu, 14 ani.

–

– Dar, totuși, cum ați făcut cunoștință? L-a adus nu știu ce profesor…

–

– (R.C.) L-a adus Max Culcer.

– A, Max Culcer, care a fost student și el la Paris, și l-a adus el, de fapt.

– (R.C.) Fuseseră la Paris împreună. Tatăl lui Petre.

– Și v-a plăcut imediat, așa? Da, s-a prezentat foarte bine. A auzit că mătușa mea din Constanța mă preferă grozav, a vrut s-o cunoască, să mergem la Constanța, s-a prezentat și acolo, s-o ducem la noi la Iași, el a fost foarte cuminte, 12 ani a fost foarte cuminte. Până când a fost numit președinte să ție o conferință, la ruși, în Basarabia.

–

– (R.C.) În Chișinău.

– Și a fost în Basarabia, și acolo s-a găsit o cucoană din astea, care să-i facă curte și declarații, să-i joace picioarele pe sub masă. Și s-a întors așa schimbat, că fetița mea cea mare, care am pierdut-o, i-a spus ?Tăticule, ce s-a întâmplat cu mata la Chișinău, te-ai întors alt om.? Ca un copil de 12 ani să-ți spuie așa ceva! El n-a spus nimic, s-a așezat la masă, a mâncat. A fost foarte tragic. Eu n-am spus nimic, am văzut… Pe urmă un bun prieten al lui mi-a spus: ?Doamnă, eu vă dau un sfat. Luați-vă copiii și plecați, că o să fie imposibil dacă nu se stăpânește. Și pe urmă, după un an, doi, o să vedeți.? Eu am plecat un an, doi, el n-a făcut mea culpa, atunci, după 5 ani, m-am hotărât să fac divorț. Mi-a părut foarte rău să am casă cu copii, cu divorț. Aveam copii adorabili. Amândouă fetele mele au fost premiante la bacalaureat. Aia mare ședea în bancă, era prima, ei puneau o întrebare, ea răspundea, și toate răspunsurile erau exacte. Așa ceva… Au fost la sfârșit niște aplauze, cum nu s-a mai auzit. A trebuit să luăm o trăsură să ne întoarcem la dejun acasă, după-amiază eram invitate la Vasilescu, și era doctorul?, ?Doamnă ce păcat că ai divorțat dumneata. Ce era acu?!? ?Domnule, nu spune nimica. Eu n-am vrut. Eu n-am fost la Chișinău.? Mie mi-a spus în secret doamna domnului alt profesor universitar, care ea era fată de profesor, foarte cumsecade, zice ?S-a purtat ca un copil, îl juca din picioare.? Ei, a pierdut capul? Asta era. Și aveam și o pădure tânără. Aveam vie.

– În Dobrogea? Nu, în Dolj. În Dobrogea a făcut cumnatul meu vie, și fata asta care a fost la mine a luat de la el butuci și a pus în curtea ei. Era deșteaptă fata. I-am zis și lui ?Să știi că ea nu te lua.? ?A, zice, știu, nu venea fără dumneata.?

–

– Ați bănuit că o să vă ia moșia?

– Știam.

– Și ați avut neplăceri după aceea?

– Nu, neplăceri nu mi-a făcut. Doar neplăceri sufletești.

– Dar nu v-ați mai dus acolo după aceea.

– După ce a murit tata, moartea tatii a făcut ca mama să nu mai aibă plăcere. Era moșia ei, Florești, zestrea ei, dar n-a mai avut plăcere.

– Mama dumneavoastră când a murit?

– O să vă spună Rodica data exactă.

– Nu, doar aproximativ, înainte de cel de-al doilea război?

– După. Tata murise la țară în 1910. Sora mea mare era măritată. În ?902 mi se pare că s-a măritat. Eu mai târziu, pe urmă sora mea cea mică s-a măritat, și eu după ea. Și Todi s-a însurat cu o olteancă, dar și-a zburat creierii. S-a împușcat. Pentru că el a văzut că are o stare nervoasă de care nu-i plăcea. Și un doctor i-a spus, l-a lăsat să subînțeleagă că nu e bine. Și a zis, nu vreau ca soția mea să fie o îngrijitoare de bolnav, prefer să rămâie singură. Și s-a împușcat. Și familia a zis că s-a purtat boierește, a făcut bine.

– După primul război dumneavoastră ați locuit cu mama. Unde a trăit mama dumneavoastră? A trăit mama la București, în casa noastră, până când surorile mele, două, Margarita generalului și Tea au vrut să vândă casa părintească. Era foarte bine situată. E și astăzi. Strada Fântânii, știți catedrala catolică Sf. Iosif și strada Popa Tatu. Era casa Mandrea, vizavi cu strada Puțul cu Plopi, care mergea în strada Știrbei Vodă. O casă cu două etaje, cu grădină în față, cu brazi, cu castani. Și în dos curte, unde putea să tragă trei birji. Mama primea. Și după asta, o casă. A făcut tata casa pentru mama lui. Jumătate să șadă ea și jumătate să închirieze, să ia banii din chirie pentru întreținerea ei. Așa era. Să fie reparat. Noi aveam toată casa. A murit mama aceea în anul nașterii mele. Era născut Radu, era născută Margareta, avusese pierdere un copil, și pe urmă m-am născut eu. Mama a avut o naștere foarte grea. Erau patru persoane lângă ea. Doctorul Kremnitz, moașa mamei, moașa doctorului și fata de servici. Când, la 12 noaptea, a văzut doctorul că nu mai poate, a chemat-o pe guvernanta copiilor și i-a spus: ?Luați o trăsură, domnișoară, duceți-vă acasă și aduceți acel forceps-aparaten.? Și a venit și m-a scos cu aparatul. Am avut semne la cap ani de zile. A fost o naștere foarte grea. Pe urmă a mai avut copii, pe sora mea și pe fratele meu ăl mic… Ei, am trăit timpuri foarte bune până la moartea tatii. De la moartea tatii încolo… Dar, nu mă plâng de turci și de tătari de pe moșie deloc. Pentru că erau și români, era în Dobrogea, dar erau și români, și turci.

–