Prefața cărții ‘Viața mea – Amintiri din închisoare și din libertate’ de George Sarry
George (Valentin, Istrate) Sarry (n. 8 ianuarie 1928) trǎiește
azi în Canada, dar face parte dintr-o familie greco-englezǎ vestitǎ
în Constanța anilor ?20??30 ai
secolului trecut, unde Constantin N. Sarry, fratele mai mare al tatǎlui, era proprietar al celui mai
longeviv ziar din oraș, Dobrogea junǎ, președinte al Camerei de Comerț și
Industrie și important cetǎțean al comunitǎții, cu rude la fel de active și
implicate în viața acesteia, ca, de
pildǎ, Demostene Tranulis, care
construise faimosul Teatru Tranulis, ulterior Fantasio, pe la 1927.
Autorul însuși
are o familie numeroasǎ – opt frați, provenind dintr-un frate al lui
Constantin, cu studii politehnice în Occident, revenit în România exact în acel
an, cu o soție englezoaicǎ.
Sunt ceea ce se cheamǎ
exponenți ai clasei de mijloc
interbelice, întreprinzǎtori, buni
cetǎțeni, filantropi și cu viziune asupra dezvoltǎrii orașului
lor cosmopolit și deschis, în care
vor locui toți în bunǎ armonie între ei și cu localnicii. Asta pânǎ
când comuniștii îi vor bǎga practic pe aproape toți adulții,
inclusiv femeile, în închisori. (La un moment dat, ieșit el însuși din
închisoare, autorul constatǎ cǎ din acest neam mare și solid, șase
se aflau sau trecuserǎ prin
închisorile politice ale regimului. Iar un vǎr
dupǎ tatǎ, dr. Ahile Sarry, scrie el însuși o evocare ? cunoscutǎ
în mediile foștilor deținuți
politici – Pahod na Sibir. Semnificativ,
fiindcǎ tragic, cartea apare în
București, la o zi dupǎ moartea autorului ei, în 1994.
În fine, un alt unchi, mort tânǎr în Primul Rǎzboi
Mondial, Ahile Sarry, a rǎmas în
conștiința constǎnțenilor, printr-o stradǎ care îi poartǎ numele.
Memoriile lui George Sarry dau o imagine proaspǎtǎ
a Constanței dinainte și dupǎ
rǎzboi, oraș viu și activ, o
rememorare a privațiunilor și pericolelor rǎzboiului, o relatare sobrǎ
a vieții din închisorile comuniste,
care o completeazǎ pe cea a lui
Ioanid, și o scurtǎ dar nemiloasǎ privire dinafarǎ
asupra României încǎ totalitare, revǎzutǎ
dupǎ douǎzeci și șase de ani, și respectiv douǎzeci
și nouǎ
de ani (1986 și 1989) când Kentul
rezolva toate problemele, și apoi
încǎ o datǎ, dupǎ cincizeci
de ani, în douǎ scurte vizite în
1992 și 1994. Acum România nu mai
era totalitarǎ, iar Kentul nu mai
rezolva prea multe probleme dintre cele rǎmase
nerezolvate de o revoluție petrecutǎ între timp.
Stilul este simplu și
percutant, iar materia plinǎ de
substanțǎ, uneori ineditǎ pentru istoric.
Iatǎ un fragment:
În 1947 și
1948 nu era zi când mergea lumea la piațǎ sǎ nu vadǎ
un om mort cu o gaurǎ în cap și într-un lac de sânge.
Lângǎ
aceastǎ
victimǎ
era un polițist care o pǎzea de parcǎ era un om viu. Peste
trupul mortului se afla o pancartǎ de 1 metru pe ? metri pe
care era scris cu litere mari ?borfaș mort în luptǎ cu poliția?.
A doua zi în altǎ piațǎ era alt mort tot cu o
gaurǎ
în cap și
cu aceeași pancartǎ pe corpul lui. La fel se vedeau asemenea
scene aproape zilnic prin diferite piețe, iar cei care aduceau persoana în
timpul nopții și o împușcau știau
cǎ
lumea care vedea aceste scene nu credeau ce scria pe pancartǎ.
De altfel acesta era și scopul lor, ca lumea sǎ
știe
ce pǎțesc
cei care se opun regimului comunist. Dupǎ îmbrǎcǎmintea celor împușcați
în cap oricine și-ar putea da seama cǎ
nu erau borfași și fǎceau legǎtura
cu oamenii care dispǎreau zilnic, rǎpiți de pe strǎzi,
luați
cu forța
din case și chiar de la locurile de lucru. Aceste familii al cǎror
tatǎ,
soț
sau frate dispǎreau fǎrǎ urmǎ erau primii la fața
locului când aflau cǎ un alt mort a apǎrut în piața
cutare. Se duceau repede sǎ vadǎ dacǎ
cel împușcat era al lor. Din atâtea numeroase cazuri niciodatǎ
nu s-a întâmplat ca cineva sǎ recunoascǎ pe vreuna dintre aceste
victime. Am fost de multe ori sǎ vǎd și eu acești oameni morți.
Este adevǎrat cǎ era greu sǎ recunoști
persoana împușcatǎ pentru cǎ toți erau împușcați
în cap și
în general erau desfigurați. Numai dupǎ îmbrǎcǎminte
ar fi putut sǎ fie recunoscut de familie. Polițistul era prezent
întotdeauna și nu lǎsa pe nimeni sǎ se atingǎ
pe cel împușcat. Era foarte clar cǎ au fost aduși
în aceste piețe și împușcați în cap. Uneori erau lǎsați
chiar douǎ zile sǎ fie vǎzuți de cât mai multǎ
lume. Mai târziu, în închisoare, am aflat de la unii deținuți cu care am stat în aceeași
celulǎ
cǎ
aceste crime tip execuție au avut loc în toatǎ
țara
și
cu aceeași lozincǎ ?borfaș mort în luptǎ
cu poliția? scrisǎ
pe pancartǎ. Cu toții am conchis cǎ cei omorâți
împușcați
în cap, care erau expuși prin piețele orașelor,
erau aduși de la alte orașe și nu omorâți în orașul
lor ca sǎ nu fie identificați. Toate persoanele dispǎrute,
despre a cǎror soartǎ nu s-a aflat niciodatǎ,
ori au fost duse în Uniunea Sovieticǎ și au murit chinuite, în anchete, ori au
fost aceste victime necunoscute, omorâte prin piețele orașelor
din țarǎ.
Nici dupǎ moartea lui Ceaușescu nu s-a putut afla identitatea lor, a
celor vǎzuți
de noi prin piețe, și respectiv locul unde și-au
gǎsit
sfârșitul,
cei dispǎruți de la casele lor.
Dar George Sarry este și
unul dintre personajele de neuitat din Închisoarea noastrǎ cea de toate zilele1 a lui Ion Ioanid.
El ocupǎ acolo, adunate, vreo douǎzeci de pagini, pǎtrunse de admirație,
cǎldurǎ
și respect, în condițiile în care saga lui Ioanid mișunǎ,
cum se știe, de zeci și chiar sute de personaje.
Îl ținem minte pe
Sarry petrecându-și mai mult timp la
carcerǎ, cu lanțuri la picioare decât în celulǎ, fiindcǎ
lua apǎrarea bǎtrânilor împotriva persecutorilor lor,
mai sǎnǎtoși și mai solizi, fiindcǎ bǎtea
turnǎtorii, fiindcǎ rǎspândea
prin Morse informații prin toatǎ comunitatea deținuților, imediat
ce ajungea într-o nouǎ închisoare.
Cititorul nu uitǎ, bunǎoarǎ,
fabuloasa scenǎ a hrǎnirii cu forța a lui ?George Englezu?, aflat cu un grup de colegi, în
greva foamei. Pe care o reproduce în aceste pagini, modestia împiedicându-l sǎ relateze el însuși un episod care-l punea atât de strǎlucit în valoare.
Îl ținem minte
ajutându-și colegii în deja
legendara evadare de la Cavnic, netrǎdându-i,
în ciuda torturilor îndurate, dupǎ
ce refuzase sǎ mai plece cu ei,
punându-și problema: ce va fi odatǎ ajunși
afarǎ?
Și multe scene,
unele chiar savuroase, dând o idee despre ingeniozitatea deținuților
politici în tehnicile supraviețuirii,
dar mai ales despre ingeniozitatea anume a personajului nostru, ca aceasta:
Dupǎ ce fiecare și-a povestit fragmente din pǎțaniile personale pe timpul cât fusese
despǎrțit
de ceilalți și astfel am putut reconstitui și
avea fiecare o vedere de ansamblu a întregii perioade, de la evadare pânǎ în momentul de fațǎ, s-a trecut și
la unele aspecte mai hazlii. Astfel, îmi amintesc de povestea lui George Sarry
care i-a lǎmurit pe cei care îi
fuseserǎ vecini de celulǎ în arestul Securitǎții din Baia Mare, de ce, deseori, se
iscau certuri între gardieni.
Or, George Sarry avusese o idee ingenioasǎ. Profitând de faptul cǎ salteaua lui era nouǎ și
proaspǎt umplutǎ, scosese din ea un pai și, culcat pe burtǎ lângǎ ușǎ, aștepta
trecerea primului gardian care punea jos castroanele și apoi a celui de-al doilea care le umplea cu ciorbǎ. Când acesta trecea la celula urmǎtoare, George strecura paiul prin grǎtarul de aerisire care se gǎsea în partea de jos a ușii metalice, pânǎ în castron și
sugea toatǎ ciorba din el. Când cel
de-al treilea gardian, care deschidea pe rând celulele, pentru ca deținuții
sǎ-și
ridice mâncarea, ajungea la ușa lui
George, constata cǎ în castronul
lui nu fusese pusǎ ciorbǎ. Numai pe fundul castronului, unde nu
ajungea George cu paiul, era puțin
lichid și câteva felii de cartofi
sau gulii, care constituiau invariabil meniul zilei. Gardianul trei își chema atunci tovarǎșul care îl precedase și îi fǎcea
observație. Gardianul doi, pe bunǎ dreptate, susținea morțiș cǎ
pusese în castron porția reglementarǎ, și?
de aici, discuțiile în
contradictoriu care se stârneau la ora mesei în dreptul ușii lui George Sarry, pe care le auziserǎ și
nu și le putuserǎ explica vecinii lui de celulǎ. De câte ori castronul era depus
suficient de aproape de ușǎ, pentru
ca George sǎ poatǎ ajunge cu paiul pânǎ la el, scena se repeta, fǎrǎ ca gardienii sǎ aibǎ cea mai micǎ bǎnuialǎ asupra felului în care dispǎrea ciorba din el. (op. cit., vol. I, pp. 455?456)
Sau altele, pǎtrunse
de admirație pentru priceperea
meseriașului deprins din mers cu
munca, fie ea și forțatǎ,
și fǎcând-o
bine, anume în favoarea camarazilor sǎi:
George Sarry, care era
tânǎr
și
extrem de voinic, își fǎcuse reputația
de bun perforator și, la Baia Sprie, dupǎ
obiceiul mineresc, una din lucrǎrile lui figura pe planul minei sub
numele de ?Suitoarea lui Sarry?. Era vorba de o suitoare care trebuia sǎ
lege douǎ galerii (una jos și alta sus) la distanțǎ
foarte mare una de alta. Nu mai țin minte distanța care le separa, dar era
vorba în orice caz de peste douǎzeci de metri. Roca fiind extrem de durǎ
progresul era lent, suitoarea neavansând dupǎ fiecare împușcǎturǎ
decât cu câte douǎzeci?treizeci de centimetri. Lucrarea a
durat câteva luni, timp în care Sarry, pentru a-și asigura norma, ?muta? ștufele
la fiecare mǎsurǎtoare. Totul a decurs normal și,
într-o bunǎ zi George Sarry a strǎpuns cu suitoarea lui în
galeria superioarǎ. Pe tot timpul lucrǎrii
își
îndeplinise norma și chiar avusese depǎșiri!
Toatǎ
lumea era mulțumitǎ. Și conducerea tehnicǎ
civilǎ
a minei și administrația lagǎrului și
G. Sarry. Și așa ar fi și rǎmas, dacǎ
la niște
verificǎri
contabile și financiare, câteva luni mai târziu, nu s-ar fi adunat cap
la cap toate mǎsurǎtorile lunare fǎcute la suitoarea lui
Sarry. În urma acestui calcul, reieșea cǎ suitoarea avea peste
cincizeci și cinci de metri înǎlțime, ceea ce nu numai cǎ
depǎșea
distanța
de, sǎ
zicem, douǎzeci de metri pânǎ la galeria de deasupra, dar ar fi
însemnat sǎ fi ajuns pânǎ la suprafațǎ. Au urmat represaliile
obișnuite:
carcera. Când Sarry povestea mai târziu despre suitoarea lui, nu-și
mai amintea de ceea ce suferise, ci numai de partea hazlie a pǎțaniei.
Chiar adǎuga: ?Mǎ mir cǎ dupǎ
calculul fǎcut nu m-au condamnat pentru evadare, din moment ce la
cincizeci și cinci de metri se afla suprafața, și deci libertatea? (Idem,
pp. 124?125).
Cititorul are acum prilejul sǎ
verifice cât este de just portretul creat de Ioanid și sǎ constate cǎ el este foarte just.
Vocea narativǎ,
în primul rând, care se refuzǎ
autoelogiului, care preferǎ sǎ-i admire pe ceilalți, dar nu poate evita sǎ relateze fapte și întâmplǎri, din
moment ce pentru asta s-a apucat sǎ-și scrie mǎrturia.
Or, din aceste fapte și întâmplǎri, nu putem sǎ nu vedem în neastâmpǎrul
și dârzernia bǎiatului de douǎzeci de ani, un fel de frenezie a faptei bune, un simț al dreptǎții,
al întrajutorǎrii aproapelui, un
altruism ca de poveste, pe lângǎ o
încântǎtoare ingeniozitate și spontaneitate în a dejuca atâtea
capcane ale rǎului.
Este greu sǎ
alegi din aceastǎ prea scurtǎ relatare un singur episod semnificativ.
Când se aflǎ la
beci, în închisoarea de la Pitești,
expert de acum în toate zgomotele, de atâta stat în întuneric, constatǎ cǎ
ușa care de obicei se încuia în urma
gardianului, prin trântire, nu se încuiase. Or, celula de izolare, bine încuiatǎ de obicei, se aflǎ în magazia de alimente, unde o imensǎ grǎmadǎ de morcovi îi chinuise pânǎ atunci imaginația neputincioasǎ.
De data aceasta, George Sarry și-a
petrecut noaptea trimițând cu
?ancora? morcovi tuturor colegilor lui de pe etajele închisorii.
Altǎdatǎ, schimbǎ
regulile instituite de turnǎtori, de
a lua primii sferturile de pâine distribuite de gardieni. Iar alteori, anuleazǎ regula tot de aceștia introdusǎ, de
a se lǎsa plǎtiți cu porțiile lor de mâncare, de bǎtrânii care nu-și puteau îndeplini corvezile. Riscând carcera, îl bate
exemplar, cum am spus, pe unul dintre acești
turnǎtori.
Iatǎ un episod
din care frenezia și satisfacția faptei bune se disting mai frumos ca
oriunde:
Am refuzat sǎ
fiu maistru. Prietenii mei și chiar mulți alți
deținuți
încercau sǎ mǎ convingǎ sǎ accept, cǎ
dacǎ
eu refuz, vor numi vreun turnǎtor și toți
vom suferi. M-am gândit cǎ aveau dreptate și am acceptat. Acum eram
maistrul Sarry. N-au avut destui turnǎtori, așa cǎ mai toți
cei aleși
au fost oameni de treabǎ. Șeful meu de sector era ing. Niculițǎ
Goga, o persoanǎ foarte calmǎ și un om bun. Când perforam
în sectoare, îmi era foarte greu. Acum, dupǎ ce am fost numit maistru,
lucram de trei ori mai mult. Normal, maiștrii umblǎ cu lampa în mânǎ
de la un loc de lucru la altul. Nu eu. Eram tânǎr și mǎ refǎcusem
fizicește
și
mǎ
simțeam
bine când ajutam pe cei din sectorul meu la rulat sau spǎrgând
cu barosul bolovanii cei mari. Reușeam ca niciun om din sectorul meu sǎ
nu fie pedepsit și asta mǎ fǎcea sǎ
am o mare satisfacție și mǎ simțeam
neobosit.
Iatǎ-l ieșit din închisoare, dupǎ unsprezece ani, slab, îmbǎtrânit și
de nerecunoscut, luând trenul spre orașul
copilǎriei și al familiei, atâta câtǎ
mai rǎmǎsese în țarǎ:
Tot drumul pânǎ
la garǎ,
în tramvai sau când mergeam pe jos, lumea se uita la mine. Eram vizibil cǎ
vin din altǎ lume. Aveam paltonul cu multe gǎuri, cǎci
la plecarea din Pitești mi-au scos toate peticele sǎ
nu am ascunse cine știe ce mesaje. Cu fața
albǎ
și
umflatǎ,
eram complet diferit de oamenii de pe stradǎ care erau îmbrǎcați
în haine frumoase și arǎtau sǎnǎtoși.
Cu toate privirile ațintite
asupra mea, nu-mi era rușine și nu mǎ
uitam în jos, din contrǎ, țineam fruntea sus. Nu știu
ce credea lumea, eu știam cǎ nu am omorât pe nimeni, nu
am furat și nu am dat informații la Securitate despre vecini, prieteni
sau colegi de lucru.
Lipsa intenției
de a face literaturǎ, enunțatǎ
din prima propoziție a Cuvântului
înainte semnat de autor are un rezultat uimitor: nicio întâmplare, nicio replicǎ, niciun gând și nicio opinie nu sunt inutile sau fǎrǎ miez în
paginile încredințate de el hârtiei.
Cu cartea aceasta, scrisǎ cu o
simplitate, o lipsǎ de emfazǎ, cu o modestie fǎrǎ egal, cu un
refuz de a se pune în valoare, și el
uimitor, deși știm cǎ
este semnul distinctiv al valorii, ne aflǎm
în fața unuia dintre cele mai
luminoase și atașante autoportrete din istoria
literaturii de detenție care s-au
scris la noi.
Tocmai pentru cǎ nu l-a mânat vanitatea de
a rǎmâne în istorie se cuvine sǎ-i mulțumim pentru efortul depus.