Refugiații din Bucovina: Povești de viață în și după refugiu

O scurta prezentare:

S-a scris mult despre ocuparea Bucovinei de Nord de către sovietici, s-a scris despre deportările în masă, s-a scris și despre refugiul românilor din această zonă. Dar dacă suntem întrebați ce s-a întâmplat cu acei bucovineni vom ridica din umeri? nu știm prea multe despre ei. Ce s-a întâmplat cu persoanele refugiate, cum au reușit să înceapă o nouă viață, luând totul de la zero, cum au reușit să se integreze, fiind despărțiți de locurile natale de un gard de sârmă ghimpată, cum au reușit să învingă dorul de casă la care cei mai mulți dintre ei nu s-au mai întors pentru că ocupația le-a înstrăinat-o? Sunt întrebări care nu m-au lăsat indiferentă. Am luat un reportofon, un caiet pentru notițe, un pix și am pornit în căutare de eroi-bucovineni. Am stat de vorba cu opt bucovineni refugiati în țară: Silvia Topolnițchi, soții Elisabeta și George Micailu, Ortensia Ungureanu, Constantin Bândiu, Silvian Dașchievici, Ion Gherman, Aristotel Ciobotărescu.[1]

Odată cu ocuparea Bucovinei de Nord de către armata sovietică, au loc două refugii: primul refugiu în ziua de 28 iunie 1940, al doilea refugiu pe 23-24 martie 1944. Oameni bogați sau mai puțin bogați află că Bucovina lor va fi ocupată de către sovietici. Au de ales între a rămâne acasă, dar sub ocupație sovietică, sau de a părăsi toată agoniseala de o viață și de a trăi în țară. O parte dintre românii bucovineni aleg cea de-a doua cale. Își adună familia, își încarcă căruțele și pornesc la drum.

Cum au primit vestea ocupării?

Iată ce povestesc câteva persoane pătimite: ?Era seara (27 iunie). Tata venise de la magazin și, ce se-ntâmplase? Noi stăteam pe Ștefan Cel Mare, blocul pe colț cu strada Toma Mazariuc, care era o stradă numai de blocuri, din acestea noi în care locuiau foarte mulți evrei. Se auzea un murmur, noi stăteam la etajul doi, un murmur, un murmur, în stradă agitație. Ei știau toate lucrurile astea, că a doua zi intra armata sovietică în Cernăuți. Tata, care era un om cu multe, multe relații, el era și în diverse comitete, era mereu solicitat, n-a știut. (?) Și? bineînțeles tata dimineața s-a informat, am aflat despre ce este vorba? (O. Ungureanu). ?Noi ne-am trezit într-o dimineață, pur și simplu cu tancurile pe stradă. La data respectivă nu eram informați, cel puțin la nivelul nostru, probabil primăria cunoștea?? (A. Ciobotărescu). ?Era de sfântul Petru, 29 iunie și noi, ca de obicei de sărbătoare, ne așezaserăm la masă ca să servim masa noastră de sărbătoare (?). Eram la masă când tata, care era plecat la ocol, el era pădurar și a fost zi de aport la ocolul din târg, a intrat în casă alb ca varul și ne-a spus doar atât: ?Rușii au intrat în Storojineț?. În clipa asta mie și lui Dragoș? e greu să-mi aduc aminte, ne-a scăpat lingura din mână și am rămas așa? N-a mai mâncat nimeni? (C. Bândiu).

În ziua 29 iunie populația deja știa ce se întâmplă, totuși spera că granița va fi stabilită până la comuna lor: ?Erau mai multe versiuni în ultima săptămână din luna iulie 1940. Prima versiune era că vor ocupa Bucovina de Nord până la râul Siret care era cam la 30 km de Banila pe Siret. A doua versiune, peste câteva zile, a fost până la afluentul Siretului-Sirețel, care trece prin Banila, dar casa noastră era situată la sud de râu, casa bunicilor era dincolo de Sirețel. Deci, credeam, vorba ceea, că scăpăm de ocupație și vom fi un sat la granița de nord a României. Pentru că pe 29 iunie 1940, eram pe câmp și deodată am zărit ostași ruși veniți în comună (S. Dașchievici). Un alt interlocutor povestește că: ?În ziua de 29 iunie, deci a doua zi, de sfinții Petru și Pavel, tatăl meu, care era cântăreț bisericesc, s-a întors mai repede de la biserică și mi-a spus că este informat că rușii, chiar dimineață, au intrat în Herța și au împușcat doi ostași care s-au opus? (I. Gherman).

Aceste mărturii ne arată că populația din Bucovina de Nord a fost luată prin surprindere de vestea ocupării. Ei sunt puși în situația de a decide într-un timp foarte scurt dacă rămân sub ocupație sau dacă părăsăsesc locul natal pentru a rămâne în țară. Unii dintre ei aleg refugiul.

Plecarea de acasă

După zvonurile răspândite despre ultimatumul Rusiei Sovietice, în 27 iunie 1940, oamenii se pregăteau: ?să apuce calea codrilor, dar nu se puteau despărți de pământurile muncite de ei și de toți strămoșii lor. Tot felul de zvonuri hrăneau din oră în oră nădejdea într-o mântuire supraomenească. Credeam că mai avem o zi două în care să luăm ultima hotărâre, dar armata comunistă ne-a zădărnicit toate nădejdile revărsâdu-se peste noi ca un puhoi de mocirlă. Peste noapte am intrat în împărăția morților și a robilor?.[1]

Primul refugiu

Ion Gherman pleacă de acasă, singur, în data de 29 iunie 1940 fără să se mai întoarcă înapoi după 1941, când armata sovietică se retrage din Bucovina. El mărturisește: ?Eu când am auzit, care știam ceva despre comuniști și despre ce au facut în Uniunea Sovietică, am reacționat destul de rapid, în sensul că imediat am pus o haină pe mine și cu niște acte care le-am găsit la îndemână, acte de identitate, am plecat așa, care nu cumva să dau ochii cu invadatorii. Am plecat doar cu hainele de pe mine??.

Silvian Dașchievici se refugiază și în 1940 și în 1944. În 1940 s-a refugiat prin Germania: ?Conform pactului între Uniunea Sovietică și Germania, semnat în ?39, pactul Ribbentrop-Molotov, care admitea ca toți cetățenii români de origine germană (…) să poată fi repatriați în Germania.(…) și tata a reușit să obțină un cetificat fals că mama de acasă este Straser, deși mama mea are un nume mult mai românesc ca aparență – Turcan?. Se prezintă la comisie și sunt admiși să plece în Germania.?Am plecat cu trenul cu zeci de familii de nemți, și am fost duși într-un lagăr din Germania, la o mănăstire din Neisse, pe malul Oderului. Am stat acolo, după care ne-am declarat români și vrem să plecăm în România, dar nu eram singurii? mulți români care au plecat atunci?.

În primul refugiu pleacă de acasă și Ortensia Ungureanu: ?Toți s-au unit, s-au sfătuit și singurul lucrul pe care tata a vrut să-l realizeze atunci era ca noi să plecăm peste graniță, adică de la Siret încolo, unde urma să fie? Și el zice, eu nu pot să plec, nu pot să plec pentru că aici este munca mea de-o viață, nu pot. Avea niște valori (…) Unul din frații lui mama, Vasile, care lucra la bursă, dar era foarte întreprinzător, a oprit un camion, bineînțeles i s-a dat șoferului ce i s-a dat și cu un geamandanaș, ce-a putut mama pune în geamandanaș am plecat pe la ora unsprezece dimineața, cam așa (29 iunie 1940). Noi încă nu conștientizam ce se întâmplă, drama asta grozavă?.

După retragerea armatei sovietice din Bucovina, în 1941, o parte dintre persoanele refugiate se întorc acasă, printre care și trei dintre interlocutorii noștri: ?Mi-aduc aminte ca eram în piață la Videle, în ziua de 22 iunie 1941, când am auzit la megafoane: ?Soldați vă ordon treceți Prutul!?, discursul mareșalului Antonescu. Pe urmă Bucovina a fost realipită la România. Noi am stat ceva în comuna Videle, pe urma am trecut în Bucovina…? (S. Dașchievici). Acasă găsesc totul devastat, nimic din ce au lăsat atunci când au plecat nu mai este. ?La sfârșitul lui august (1941) noi ne-am întors acasă. Am mers mult cu-n tren care n-a mers normal, era un tren suplimentar, care trebuia să ducă populația în Basarabia, Bucovina. Și am ajuns acolo. Foarte greu ne-a fost când am ajuns acasă. N-aveai unde să te speli, n-aveai picatură de apă. Să stai la bloc și să nu-ți vină pe țeavă nimic, nimic? Ne-am chinuit. Însă eram bucuroși că ne-am întors acasă.? își amintește și Ortensia Ungureanu.

Al doilea refugiu

În martie 1944, când armata sovietică intră din nou în Bucovina de Nord, are loc al doilea refugiu. Problema se agravează, oroarea de a trăi sub regim comunist stârnește un val de mii de bucovineni care decid să părăsească locul natal, unii dintre ei pentru a doua oară.

 ?Tata tot zicea îmbracă-te, îmbracă-te, dar eu tot pe lângă moșu, că eu rămân. Și moșu o zis, nu, că trebuie să te duci (?) Tata? ce-o fost. O pus în căruță întâi ovăz și porumb pentru cai, pe urmă pentru noi în niște oale mari porcii pe care i-am tăiat și lucruri de mâncare, făină și altele (…) O venit un vecin, n-avea cai, o venit cu copilul, și ei doi?unu avea o legatură și unul o trăistuță. Și zice, bună dimineața. Și tata zice, numai bună nu-i dimineața asta. Zice, știi de ce-am venit? Să faceți bine să-mi luați copilul unde n-a putea să meargă, cu căruța, om împinge și noi, da unde n-a rezista copilul să margă pe jos să mi-l puneți în căruță. Tata zice, păi pune-l amu în căruță…?, își amintește de plecarea de acasa Elisabeta Micailu.

?A urmat ce-a urmat. Războiu cu succesele care au fost pe frontul de est, cu insuccesele care au venit și cu plecarea noastră în noaptea de 25 spre 26 martie 1944 când tata ne-a adunat pe toți și a spus așa: a venit momentul, este ultima oară când mai putem părăsi Ciudeiul (?) Imediat s-a dat ordin de plecare. Mama a pus două schimburi de haine pentru noi, un schimb a fost îmbrăcat, altul a fost pus în ladă ca rezervă, deci tot ce era mai bun, căci restul lăsam acolo. Tata și cu frații mai mari ai mei au pregătit căruța și într-o oră am fost gata de plecare. A pus pe lângă ce trebuia pentru cai, pentru mai multe zile, ovăz și alte chestii, o pus și mâncare multă pentru noi, inclusiv făină. Dar mama o mai pus și o ladă cu zestrea ei de fată. Era o ladă destul de mare în care erau covoare moldovenești, frumoase? doar la Muzeul Satului mai poți vedea asemenea coavoare, niște opere de artă. Mamei i-a parut rău să le lase. Dar când am ieșit, noi trebuia să urcăm un deal și pe urmă ajungeam la șoseaua principală, când am ieșit, caii n-am mai putut să tragă, deși erau cai buni, era noroi, pământul era moale. Noi am împins căruța, însă când am ajuns la șoseaua principală am lăsat lada, cu părere de rău, la o rudă a noastră  și am zis că dacă ne vom întoarce vom găsi acolo aceste covoare. Nu le vom mai găsi niciodată. S-au pierdut? (C. Bândiu).

Familia lui Silvian Dașchievici părăsește pentru a doua oară casa: ?În ziua de 25 martie 1944 am plecat cu o căruță eu, tata, mama și încă un vecin din Banila pe Siret spre România. A fost foarte greu, mai ales că soră-mea suferise arsuri înainte de a pleca de acolo și deci trebuia pansată mereu și vai de capul nostru cum a fost. Am călătorit cu căruța câteva zile și întotdeauna ni se schimba drumul pentru că practic ajunsese trupele sovietice în zona respectivă și ne returnau pe altă cale ocolită și așa am ajuns până la Adjud?.

Plecarea de acasă în timpul celui de-al doilea refugiu este mult mai grea pentru Ortensia Ungureanu. ?Tatal meu, probabil că din cauza stresului s-a îmbolnăvit de diabet. Atât stres, mereu stres și acuma era ceva?vedeai că nu ai cale de întoarcere, nu mai poți, nu mai poți găsi soluții. Și, începuse să se retragă o mulțime de instituții (…) Și eu am făcut hepatita A, iar tatăl meu a intrat în comă diabetică. S-au căutat medicamente, insulină peste tot. Nu se mai găsea nimic, farmaciile, spitalele se evacuaseră și  n-aveai unde să găsești. Dacă știa că e bolnav de diabet ar fi avut în casă niște medicamnente, însă nimic. Și n-a mai ieșit din această comă, a murit. Eu aveam 40șC. A fost ceva cumplit, ceva infernal, ceva?. Eu n-am putut să  merg la înmormântare (?) A trebuit să plecăm, am luat câte ceva din casă, câte ceva din mobilier?.

Fiecare cu ce are, cu ce a reușit să ia și cât a putut să ducă, pleacă spre? România. Aici, încolonați, se îndepărtează de casă, lăsând în urmă parinții, rudele, bunurile pe care le-au agonisit de o viață sau timp de câteva generații. ? În Ciudei trăiam bine, eram singură la părinți, da era și frumos că? eram în corul bisericii, preotul făcea anume cu noi repetiții (?) Eram una la părinți și eram adorată. Și să-ți mai spun ceva? că aveam pământ mai mult? aveau și alții atâta pământ cât și noi, da? ce se întâmpla? Alții aveau câte patru, cinci copii și pământul se împărțea, iar eu eram una la părinți și eram trecută cea mai bogată? (E. Micailu). ?Aveam niște valori. Magazinul era plin de stofe, de marfă. Casa era…, nu era o mobilă extraordinară, dar era o mobilă făcută la comandă, frumoasă, cum să spun, era ?ce să mai discutăm? (O. Ungureanu). ?Aveam o gospodărie mare și frumoasă, erau vreo douăsprezece fălci de teren, ceea ce înseamnă cam vreo șaisprezece hectare? (C.Bândiu).

Drumul refugiului

Săptămâni, chiar luni, acești oameni au mers din comună în comună. Sunt găzduiți de localnici în case, saraie, dorm pe jos, în caruțe. ?Dacă ajungeam într-o comună, noi mai întâi, aveam loc în casă, dacă n-aveam loc atunci ne culcam pe jos. Trebuia însă să fim atenți, căci venea câte un neamț și dacă vedea loc între mine și mama, acolo se culca. Ne mai feream noi de ei, că așa ne ziceau să ne ferim să nu ne facem de lucru cu ei. Erau plin de păduchei și ne temeam să nu ne umplem, asta era necazul. Dacă ajungeau premilitarii întâi, ei se culcau și noi, apoi, pe unde puteam sau dormeam în căruță, afară?, mărturisește Elisabeta Micailu.

?Când am ajuns la șoseaua principală era nenorocire. Era atâta lume și atâta armată și atâta înghesuială și zgomot și încurcătură, încât nu știam cum să mergem. Însă încet, încet s-a format o coloană de refugiați din Ciudei, o coloană care avea vreo cincizeci de căruți, dar am mers foarte încet. Când am ajuns la dealul Crasnei, acolo unde văzusem semnul, iarăși au fost probleme cu urcatul, caii iarăși trăgeau greu. În sfârșit, atunci tata a zis, singura soluție este să dăm jos sacii cu făină, erau doi de câte 45 de kg. Mamei i-a părut rău, dar până la urma am dat jos sacii de făină. Și tot se urca greu, fiindcă drumul era destul de prost. Se topise zăpezile. La un moment dat un neamț ne-a împins cu tancul ca să ne scoată până pe deal (?) Atunci deasupra noastră a venit un val de ninsoare, a început să ningă formidabil, zăpezile erau de vreo jumătate de metru. Am început să vedem morți pe o parte și pe alta a șoselei?, își amintește și Constantin Bândiu.

Iată ce povestește Silvian Dașchievici despre cel de-al doilea refugiu: ?Am călătorit cu căruța câteva zile și întotdeauna ni se schimba drumul pentru că practic ajunsese trupele sovietice în zona rspectivă și ne returnau pe altă cale ocolită și așa am ajuns până la Adjud. Drumul ăsta a fost îngrozitor?. Despre drumul celui de-al doilea refugiu își amintește cu tristețe și Ortensia Ungureanu: ?Ne-am dus până la Siret, însă acolo (?) Unii veneau pe jos, au fost mulți oameni care au plecat pe jos, oameni bolnavi, în vârstă, cu copii, cum au putut, ascunzându-se prin șanțuri.  În sfârșit, unii cu nimica, doar poate niște acte și câțiva bănuți ce-au putut să ia din casă. A fost o dramă pentru ei până au ajuns la aceste puncte. A fost așa? un mic exod al acelor disperați care nu concepeau să rămână sub sovietici. Trenul a mers douăsprezece zile?.

Trenurile erau pline de refugiați, gările la fel, sunt organizate puncte ale Crucii Roșii care organizau controale, ofereau refugiaților gustări și ceai. ?Mâncare ne dădea la fiecare, de trei ori pe zi. Aveam niște bilete și ne dădeau la fiecare.(?) O dată la un control, ne căutau de păduchi și pe unii îi trimeteau la etuvă, și pe alții îi dădeau la o parte, dar erau foarte puțin cei pe care îi dădeau la o parte. Eu am întrebat pe tata cei aceea etuvă și el mi-a spus că este un loc unde se spală, se opăresc hainele și unde faci și baie. Hop, când am auzât că faci și baie,  asta era o? Era o doamnă care se ocupa. Pe mine m-o dat de-o parte, adică să nu merg la etuvă, eu m-am dus acolo, la etuvă, unde am auzit că se face baie, da? femeia aceea mă întreabă: fetițo, da? tu ce cauți acolo că țe-am zis să nu te duci, ia vino dincoace. Păi, zic vreau să merg la etuvă. Da ce să faci tu la etuvă? Păi să fac baie? (E. Micailu). Și Ortensia Ungureanu își amintește că primeau bonuri de masă la cantină: ?… se făceau macaroane cu brânză, diverse, diverse preparate care se pot face, dar sățioase, nu pot să zic că