Repere și soluții

Îmi place să mă
gândesc la tradiție ca oferind repere și soluții pentru a trăi deopotrivă
continuitatea și schimbarea.

Anii comuniști nu au putut, pe acest plan,
aboli tradiția. Mai degrabă, ei au limitat drastic sau chiar au anulat elanul
cu care câteva generații au făcut apel la repere și soluții existente ori au
inventat altele spre a trăi, supraviețui onorabil. Dacă pornim de la decenii,
este vorba de cinci generații: cea născută în anii 1940, căreia îi aparțin,
cele născute în anii 1950, 1960, 1970 și 1980. Pentru fiecare din aceste
generații, reperele și soluțiile au fost altele, mai multe sau mai puține, mai
inspirate sau mai puțin eficiente. În cele ce urmează voi vorbi mai cu seamă
despre repere și soluții ale generației născute în anii 1940 și despre felul în
care, ca membru al acestei generații, am privit la opțiunile celor născuți în
alte intervale, comuniste sau anterioare instalării comunismului în România.

Am crescut în ani grei, de război, foamete,
război civil implicit. Dar părinții vegheau, generația lor, lovită în plin, se
arcuia deasupra noastră protejându-ne. Au fost în copilăriile noastre, grație
lor, sărbători, atenuate, fără daruri nu o dată, dar sărbători. Am mâncat
cozonac, am ciocnit ouă roșii, nu am avut neapărat pom de Crăciun dar saloanele
argintii sau bomboanele fondante au imprimat pe o clipă zilelor pecetea
desăvârșirii. În perioadele de foamete și sărăcie, prieteni apăreau de unde nu
te așteptai. Cu, în dar, un kilogram de orez sau de zahăr, o pungă mare de
făină, o sticlă de ulei. Cu haine încă bune trecute de la un copil la altul,
dar din dar. Câte o vizită ne aduna frumos în jurul paharelor brobonate în care
plonja o linguriță de șerbet sau al farfurioarelor minuscule în care poposea,
în cantități înțelept drămuite, dulceață de cireșe amare sau de caise cu
sâmburii albi, cojiți, ai fructului dulce-acrișor, așteptând să fie zdrumicați
bucuros și de copii și de adulți.

Orașul ne deschidea brațele. Pe timpul verii,
bulevardul 6 Martie era stropit de mașini cisternă seară de seară. Mirosea a
praf încins, de pe trotoare se ridicau aburi, viața conținea o sămânță de
dichis. În Cișmigiu, grădinarii potriveau cu migală florile în chenare de care
ne bucuram în treacăt, ca și cum ne-ar fi fost datorate. A trebuit să vin în
anul 1990, într-un Cișmigiu cu bălării, unde o bătrână aduna între tufișuri
lemne de foc, pentru a măsura însemnătatea gesturilor edilitare pe care le
considerasem în copilărie ca de la sine înțelese. La stadionul ANEF din parcul
în care se înalță acum Opera, Țiriac și Năstase jucau tenis de zile mari, mă
duceam să văd, cu o carte sub braț, nu mai apucam să citesc. În Grădina
Botanică aleea de castani umbroși, sera cu labirintul minuscul din fața ei,
balta cu melci ascuțiți plutind vertical unii, rotunzi și perfect plați,
plutind culcați, alții, plantele solemn etichetate ne așteptau, acolo am
învățat pentru examene, întrerupând bucuros cititul pentru te miri ce altă
minunăție. Lângă Grădina Botanică, nu departe, se aflau casa lui „Moș Ene pe la
gene”, alias Batzaria, casa lui Minulescu, devenită muzeu sau Palatul
Pionierilor, unde mergeam la cor și la cercul de pictură și primeam, în pauze,
câte o japoneză cu marmeladă. La ceasul de la Universitate, am văzut un urs
jucând, în acompaniament de daira. Cinematografele de pe bulevardul 6 Martie ne
îmbiau.

Anotimpurile ofereau alte repere. De 1 martie,
mama se întorcea de la școală cu zeci de mărțișoare, care-mi erau trecute
toate, le categoriseam, admiram, stocam. De Paști, în jurul bisericii Sf.
Elefterie din fața casei noastre poposeau ciobani cu turme. Vindeau miei pe
care îi tăiau pe loc, în vaierul oilor, în zarva cumpărătorilor. La defilările
obligatorii de 1 Mai se vindeau crenvurști și icre de Manciuria. Mama se
întorcea frântă de oboseală dar cu bunătățile pe care le așteptam. Venea apoi
momentul teilor și strada Dr. Lister aromea îndelung iar fratele meu și cu mine
alegeam pe îndelete copacii pe care să-i dijmuim. Vara, la colțul străzii Sf.
Elefterie se aducea casată în timpul zilei, se coceau mici fumegânzi seara. În
parcul din fața bisericii înfloreau într-un rond îngrijit trandafiri înalți de
culoarea merelor domnești. În fiecare toamnă mama ne lua, pe fratele meu și pe
mine, la cumpărat încălțări, câte o haină sau căciulă pe Lipscani, și la
papetărie. Cumpăram caiete și maculatoare pe care le miroseam îndelung, cu
plăcere posesivă, penare și creioane, tocuri și penițe, hârtie de învelit
caiete, de culoare violet. Eram bogați, la fel cu ceilalți copii. Iarna,
fratele meu și alți băieți din curte mergeau la derdeluș. Eu mă ghemuiam cu
nasul în calorifer și citeam ca într-o vizuină caldă câte o carte care trebuia
înapoiată repede.

La școala 15 Fete învățam pași de joc pentru serbări și îmbrăcam, cu
grijă, câte un costum popular împrumutat, de obicei prea larg. La Liceul Lazăr,
doamna Georgeta Breazul, devenită peste noapte profesoară de română și
constituție, ne strângea în amfiteatru și ne punea să ascultăm muzică clasică
din bunătatea sufletului ei vioi și punând la bătaie colecția de plăci de
patefon a soțului ei, George Breazul. Experiențele de chimie, lectura cu voce
tare la orele de română a unor texte pe care nu le-am uitat de atunci,
prieteniile care se legau cu colege de clasă pe care nu le-am mai întâlnit dar
le țin bine minte: Ariana Sava, Raluca Manolache, Gabriela Bocec, toate au fost
aidoma celor din copilării mai puțin umbrite de vremi, din țări mai prospere în
care viața curgea mai destins.

Am avut cărți și reviste pentru copii. Unele, luate de mama sau tata:
Frații Grimm, Nepoții Roademultulesei,
Vântul prin sălcii, Alice în Țara Minunilor, Arici Pogonici. Altele, traduse din
literatura sovietică, pe care le citeam la școală. De Timur și băieții lui îmi
amintesc cu plăcere. Ca și de Zoia Kosmodemianskaia. A-i ajuta pe cei în
nevoie, a-ți aduna curajul la greu, mesajul era universal chiar dacă exprimat
prin textele unei singure culturi, de caracterul dominator al căreia nu eram pe
atunci conștienți. Mai târziu, mama îmi cumpăra cărțulii din „Mica bibliotecă
critică”, din „Biblioteca pentru toți”. De la biblioteca de cartier, de la
fetele Stamatin, de la familia Friedländer, al căror fiu plecase din țară și pe
care îl înlocuiam pe câte o clipă, când mă priveau parcă mai lung, împrumutam
cărți. Ale Friedlanderilor erau legate în mătase albastru azurie, toate la fel.
În casă, prea multele cărți din biblioteca mamei, a tatei, nu se lăsau citite,
fără poze, fără dialoguri și în limbi neștiute cum erau. Bunica citea volume cu
litere gotice sau cărți ungurești.

Observam că, atunci când mergeam la cofetăriile
din cartier, la Lupu sau la Anghelescu, mâncam cataifuri, cremșnituri, sarailii
sau savarine numai noi. Vedeam că doar hainele noastre se înnoiau. Îi priveam
palizi, îmbrăcați în haine trecute, cum erau, pe mama, tata, bunica. Am aflat
apoi că tata e bolnav, că e la spital, că a murit într-un spital de închisoare,
că a fost închis. Pe strada Costache Negri, cum mergeam spre stadion era un
cămin de reeducare pentru copii de chiaburi, ni se spunea. Bunica trecea repede
prin dreptul lui conducându-ne la ștrandul Bragadiru unde seara, în timpul
verii, rulau gratis filme sovietice cu recolte îmbelșugate din Kazahstan. Câte
un ciorchine umplea ecranul, transparent și dolofan, ne bucuram de el aproape
tot atât cât ne bucuram de hamburgii și tămâioșii pe care îi cumpăram de la
piață. Și cât se bucurau, în film, colhoznici fruntași, și ei dolofani. Verile
nu ni le-am petrecut decât o dată împreună cu mama, la Băile Herculane și o
dată, împreună cu bunica la Petrești. În rest, după moartea tatei, mama ne
trimitea în colonii, ea lucrând în altele, cu copiii altora, pentru ca noi să
obținem locuri bune. Amintiri de vacanțe cu părinții aproape ca nu am. O dată,
pe teren, la Hodac, mama și tata, fratele meu și cu mine am fost în același
timp. Nu am știut cât trebuia să ne bucurăm. La mare nu am ajuns decât după ce
mă căsătorisem, la 21 de ani.

De la intuiția vagă a greului, care-i apăsa pe
cei din jur dijmuindu-le viețile, am trecut treptat la înțelegerea lui. Nu
fusesem făcută pionieră și lucrul durea. Dar apăruse la orizont o misiune nouă:
aceea de a nu spori necazurile de acasă. Iar oamenii din jur, de pe stradă, au
fost parcă pe o vreme mai atenți cu mine și mai buni. Ce mi se refuza era
cumpănit de plusuri de afecțiune ajutătoare. Mama și bunica mă priveau mai
prelung, cu încuviințare și ușurare, atunci când vedeau ca nu mă înnegurez și
nu „descresc”, cum credea mama că se întâmplă cu copiii ale căror dorințe
simple nu se împlinesc.

Când s-a pus problema intrării la facultate,
clarificările sporiseră simțitor. Știam de acum prea bine că am dosar prost.
Cântăream cu mama la nesfârșit meritele respective ale francezei, românei sau
englezei, aveam diplomă de merit și nu trebuia să dau examen, ce mi se întâmpla
era important. Christina Galitzi se oferise să mă pregătească pentru engleză și
îmi vorbea gutural de Roosevelt și New Deal. Chemați să ne sfătuiască, bunul
domn Negru, fost coleg la Institutul de Statistică al tatei, și Mihai Pop
comparau profilurile ideologice ale celor trei facultăți și carierele pe care
le deschideau. Odată intrată la Facultate, au apărut figuri ocrotitoare: Al.
Rosetti, Iorgu Iordan, Ion Coteanu, Tudor Vianu. Nu apelam la ei, nu-i vedeam
până în momentul în care apăreau la cursuri, dar erau acolo, mi se povestise
despre ei acasă și știam că la o adică mi-ar putea sta în ajutor. Când, în anul
III, am fost pe punctul de a fi exmatriculată, mama i-a convocat din nou pe
Mihai Pop și pe domnul Negru. Se elaborau strategii complicate, mi se amintea
faptul că nu-mi pot permite să uit nici măcar un rând din autobiografia de la
dosar. Antrenamentul mi-a fost solid, formulările îndelung ciocănite mi-au
rămas și acum în minte. Ce e mai important, nu-mi mai era teamă când eram
convocată la Cadre de tovarășa Coteață. Mergeam ca la o cursă cu obstacole, mă
concentram cât puteam și la întoarcere îmi povesteam întâmplarea.

Tot cu convocări de prieteni, aceiași, a fost
și episodul plasărilor. Am intrat la repartizări prima, din cauza mediei, dar
nu am avut de ales nici un post în București, propunându-mi-se un loc la școala
din Sâmbăta de Sus. Are și castel, mi-a
spus atunci, de neuitat, Profesorul Lipatti, membru al Comisiei. Mihai
Pop veghea însă, am devenit peste noapte bibliotecar mânuitor la Institutul de
Folclor al cărui director fusese numit între timp. E adevărat că șeful de
cadre, tovarășul Onuț, îmi spunea de câte ori avea prilejul, că va trebui să
plec de acolo și să-mi onorez repartiția. Mihai Pop mă ducea însă la Casa
Universitarilor unde stăteam de vorbă despre ce citeam eu, ce citea el, Ovidiu
Bârlea mă lua pe teren în modul lui de neuitat, grijuliu și ursuz, Ligia Bârgu
și Monica Brătulescu îmi erau prietene, Tony Brill și doamna Pomeranț mă
ocroteau afectuos, Al. Rosetti, Tudor Vianu și Mihai Pop porniseră Cercul de
poetică, binele și greul se amestecau și se echilibrau mulțumitor. Sub Lipscani
mergeam la vânătoare de cărți confiscate, pe care le luam gratis pentru
biblioteca Institutului, însoțindu-l pe șeful meu, bibliotecarul Pestrițu.
Cărțile zăceau în mormane, unele putrezeau, în subteran mirosea greu, dar
aventura descoperirilor rămânea întreagă și transfigura zilele în care, pentru
a semna condica la 7 dimineața, mă sculam la 5:30 și o porneam pe jos prin
parcul Operei, pe la Sf. Iosif si de acolo la Eva și la Institut.

Către sfârșitul anilor 1960 se părea chiar că
binele va covârși, că vom putea trăi aproape firesc, comunismul promitea o
schimbare la față, mulți dintre noi cei cu dosare amărâte ieșeam pentru prima
oară în străinătate, am început să țin cursuri de semiotică și de limbă română
contemporană la Universitatea București. Cu plata cu ora, dar cu studenți
adevărați și minunați, Smaranda Vultur, Gheorghe Crăciun, Gaiță, Pătrânjenaru,
Irina Sturza; cu Grigore Moisil care hotarâse să creeze o catedră de Istorie a
matematicii în care să-mi dea un post „plin” de conferențiar, pe domeniul
semioticii. Lucram de acum la Centrul de cercetări fonetice și dialectale.
Profesorul Rosetti, „Maestrul” cum îi spuneam toți, avea grijă matern de
fiecare dintre noi, dând la nesfârșit telefoane pentru ca să ni se repartizeze
un apartament, să ni se elibereze un pașaport să ni se dea dreptul de a schimba
15 dolari ca bani de buzunar la drumeție, să fim admiși la un spital bun,
îngrijiți de un doctor serios. 

Apoi, brusc, zarea se închide iar. Grigore
Moisil moare în timpul unei călătorii în străinătate, în Canada dacă îmi
amintesc bine. Profesorii noștri, părinții se posomorăsc din nou, planurile se
restrâng. De plecări în străinătate nu mai poate fi vorba pentru oricine. Au
început, pustiitori, anii 1970. De acum suntem pe picioarele noastre, de ajutat
ne ajută încă fiecare pe cât poate, dar a sosit momentul în care să arătăm ce
am învățat și să ne găsim singuri soluții de felul celor care ne fuseseră oferite
în copilărie și adolescență de cei mari și buni. De reperele noastre umane
cărora nu vom putea spune niciodată îndeajuns cât le datorăm.

Fiecare din cei pe care-i știam, de vârsta mea
sau mai tânăr, căuta. Pentru mine, căile pe care am mers, la început aproape
fără să le înțeleg, treptat dându-mi din ce în ce mai bine seama, au fost
legate întâi de cărți.

O soluție a fost Biblioteca Academiei.
Obținusem permis încă din anul II de Facultate, mergând în audiență la Tudor
Vianu, pe atunci director al Bibliotecii. 
Mi-l dăduse cu ochi blânzi, privind prin mine către un student al lui de
demult, din ani tineri, tatăl meu. În anii 1970 mergeam de acum la bibliotecă
de dimineața până după amiaza târziu, uneori până seara. Acolo mâncam, la bufet
sau din merinde aduse de acasă. Îl vedeam pe Șerban Cioculescu, devenit
director și urmat de o suită aferată, bându-și cafeaua în care muia pofticios o
trufă, amestecând cu lingurița îndelung cele două bunătăți. Acolo întâlneam
prieteni vechi și noi: pe Cornelia Comorovschi, Ionica Mârzescu, Șerban
Anghelescu, Monica Brătulescu, cu care ieșeam să ne plimbăm în pauze prin
curtea cu duzi și liliac, vorbind despre ce citeam, scriam, plănuiam. Acolo
vedeam, sub scară, în întunecimea holului de la garderobă, tineri așezați în jurul
lui Petre Țuțea, sorbindu-i cuvintele. Dar, mai cu seamă, acolo descopeream
continentele lecturii. Citeam desfășurat, în toate zările, chit că ne știam
puși pe liste, ne-o spuneau de altfel prietenii bibliotecari atunci când
fuseseră nevoiți să o facă. Seara, după o zi petrecută în tovărășii alese,
plecam înseninați, viața izbutea să fie frumoasă, așa cum ne-o doream, a doua
zi avea să fie la fel, anii or fi fost ei suri, dar era totuși bine de noi.
Biblioteca devenise o formă de viață, un bastion al bucuriei. Când, a doua zi
după cutremur, prima mea grijă a fost să-mi ofer serviciile la reașezat cărți
în rafturile Bibliotecii Academiei, asta simțeam că trebuie apărat. Gesturile
ne sunt însă rareori transparente. Biblioteca era închisă, cineva a venit la
ușă vag revoltat, mi-a ieșit vorbă că venisem să citesc la cutremur. Nu-mi
părea rău, ar fi fost mult mai complicată detalierea motivului real al gestului
ratat.

Ca să citim ce nu se găsea la Biblioteca
Academiei sau a Institutului a apărut apoi ideea xeroxurilor. A fost o vreme în
care jumătate din leafă se ducea pe fotocopiat cărți. Fotocopiile se făceau
prin relații, noaptea, în instituțiile înzestrate cu mașini de xeroxat. Mi-am
procurat atunci nu numai xeroxuri de specialitate, de gramatică transformațională
sau filozofie analitică a limbajului, ci și, între multe altele, La vie divine de Aurobindo.

Când absurdul cotidian a sporit, au apărut,
fără premeditare, răspunzând ofertei momentului, soluții care nu se mai limitau
la cărți. Ne-am apucat de yoga, într-un grup de prietene, cu un antrenor plinuț
care venea să ne dea lecții în casa Corneliei Comorovschi. Învățam cum să
respirăm în zece minute cât oxigen respiră alții într-o oră, cel puțin așa ne
spunea „guruță” al nostru, lucru util ne gândeam, dacă ajungi la închisoare
unde nu ești scos la aer decât maximum un sfert de oră. Descopeream că între
mișcările de expansiune și cele de ghemuire, noi excelam la ultimele și nu ne
miram dar nici nu duceam gândul mult mai departe. Citeam manuale de yoga, zen,
încercam să ne întărim fără să ne uscăm, menținând un miez moale și bun pe cât
puteam.

O vreme, ca să evit autobuzele pline de oameni
enervați, umiliți și aburinzi din fiecare dimineață, am decis să merg pe jos
din Drumul Taberei, la capătul autobuzului 37, unde locuiam pe aleea Băiuț până
la Institut, pe Calea Victoriei, nu departe de Biblioteca Academiei. Făceam o
oră și jumătate, în pas alert, ajungeam la lucru cu sentimentul unei mici
victorii, ziua începea bine. Soluția m-a bucurat din primăvară până în toamnă,
când au venit zăpada și frigul, am renunțat la ea, în anii care au urmat nu am
reluat-o. A fost o bună soluție pasageră, m-a lecuit, între altele, și de
sentimentul că locuim la capătul lumii, departe de toți și de toate.

O soluție trecătoare a fost și plaja în
lanurile de grâu care începeau în dreptul stației terminus a autobuzului 37.
Soluția aceasta nu mi-a aparținut, am preluat-o de la cei din jur.
Transplantați din părți mai centrale ale orașului, ca și mine, noii locatari ai
blocurilor încă nefinisate, înconjurate de pământ, fiare răsucite și bălării,
au încercat să domesticească spațiul, descoperindu-i calități compensatorii. În
lanul de grâu, din loc în loc au început să apară culcușuri. Ocupam bucuros
câte unul și mă linișteam ascultând foșnetul păios și preluând treptat, prin
osmoză, culoarea spicelor care miroseau a pâine. Mai era, nu departe, un drum
cu nuci, trăiam în București și la țară, viața nu sărăcise, ci ni se îmbogățea,
dacă stăteai să te gândești mai bine.

Lansasem de acum sloganul „Casa mea, cetatea mea”. Casa trebuia să ne fie
goală, ușoară, fără obiecte care să ne apese, și a fost. Aveam pe pereți o
colecție de icoane pe sticlă, în camera de zi o masă minusculă de tei cumpărată
la Moși, un metru pe cam 60 de cm și niste scaune fără spătar, tot de
bucătărie. Când veneau mai mulți prieteni, puneam perne pe jos. În birourile,
pe care ni le rostuisem fiecare, aveam cărți și un loc de scris. În dormitor, o
canapea. Aerisită, casa finisată anapoda, cu linoleu pe jos, ne-a fost adăpost
prietenos în anii în care am stăpânit-o. Când am plecat, din banii primiți
oficial pe ea ne-am cumpărat biletele de avion București–Roma–New York.

Dar leacul meu de predilecție, soluția mea
favorită a fost în acei ani mersul pe teren. În opțiune se amestecau incert
povestiri nostalgice despre monografii pe care le auzisem de la mama, sau de la
Ricu Stahl, pe care îl vizitam în copilărie. Mergeam la Breb, în Maramureș, pe
Valea Cosăului, unde ajunsesem întâi într-o echipă condusă de Mihai Pop care,
și el, încerca să refacă, la scara prezentului, câte ceva din anii lui Gusti.
Scăpam astfel de ședințe, care se îndesiseră, de apăsare, care creștea și nu
mai putea fi potolită doar prin mersul la Biblioteca Academiei sau lecturi.
Scăpam de cozi la alimentare sau măcelării, de înghesuiala din autobuze și
troleibuze, de programele de televiziune tot mai sărăcăcioase.

Satul Breb își trăia viața, eu o priveam,
notam, încercam avid să o pătrund. Mă interesau instituțile de limbaj,
înțelegerile orale sau scrise, negocierile lente și meșteșugite, ritualitatea
vorbelor la nunți, înmormântări sau la întâlnirile de dimineața ori seara pe
ulițe, învățam să apreciez horile femeilor, arta conversației bine strunite,
verșurile compuse de diac din vreme pentru fiecare om din Breb, în conlucrare
atentă cu viitorul mort. Întrebările pe care le puneam erau politic neutre,
oamenii se obișnuiseră treptat cu bizareria lor și cu mine, făceam de acum
parte din peisaj și vorbeam nestingherit cu unul și cu altul. Brebul mă adoptase.

Veneam în sat în preajma Crăciunului, de Paști,
în timpul verii. Dormeam la Dumitru și Anuța Ciombului. Camera pe care mi-o
închiriau o știam pe dinafară, pe întuneric ca și pe lumină. Mă hrăneam, ca și
ei, cu pâine, slănină, țuică, afine, mai rar, când era vreme de gătit, cu
balmoș. Plecam de acasă dimineața, cu caietele de note pregătite, și mă
întorceam ?acasă? când se terminau. Mă însoțea uneori fiul lor Ionuc, cel care
la plecarea ?definitivă? în Statele Unite avea să-mi dăruiască două coarne de conochiftiriță
regale, aidoma unor încrengături de coral, însă translucid violete. Fratele
meu, care „rămăsese” în SUA, îmi dăduse un casetofon portativ cu care
înregistram ce mi se părea interesant ca pronunțare sau intonație. Altfel,
notam înfrigurat ce spuneau unul și altul, ce auzeam pe ulițe. Eram numai ochi
și urechi, diferitul se lăsa surprins cu dărnicie, după câteva zile de Breb, mă
înseninam, eram limpede și mulțumită de mine și de cei din jur, uitasem de
enervări sau supărări care mi se păruseră grave la București. Satul îmi pria,
nu pentru că oamenii ar fi trăit îmbelșugat, pentru că ar fi fost veseli și
tonici, nu pentru că ar fi trăit ultra-tradițional, tradiția și
setea de modernitate îl defineau deopotrivă, ci pentru simplu motiv că își
trăia viața în de el, fără a-mi aduce înainte instituțiile și episoadele
grotesc politizate de care aveam parte din ce în ce mai des la București.

După un număr de ani și reveniri, gazda a
început să-mi vorbească deschis și despre teme mai puțin inocente decât cele pe
care i le propuneam. Mi-a povestit astfel că, într-o primăvară, satul, care
fusese prins oficial într-o întovărășire, reacționase neașteptat în mod
solidar, dar neconcertat si ca atare imparabil. În loc să lucreze unde erau
repartizați, oamenii ieșiseră fiecare să lucreze pe terenul care îi aparținuse
cândva. Lucrul se aflase la raion, unde stârnise nedumerire și îngrijorări. Dar
oamenii nu păreau a se fi înțeles, nu discutau faptul nici când erau stârniți
prin întrebări să o facă și autoritățile au hotărât să aștepte și să vadă.
Așteptau încă, în anii 1970. Iar oamenii lucrau cu sete pe pământurile lor care
nu le mai aparțineau legal. Lucrau ca și cum fiecare an ar fi putut fi ultimul
și fiecare recoltă ar fi fost smulsă soartei. Bucurându-se cu înțelepciune
nelacomă de ce le era încă dat. Necomentând bucuria neîngăduită.

Ascultând, îmi dădeam seama că, în felul lor,
ca și mine, brebenii găsiseră o soluție existențială. Deschizând ochii,
ascultând orientat, am remarcat altele. Oamenii nu mai stăpâneau, în mod legal,
pământurile care fuseseră ale lor. Dar continuau să le lase moștenire oral, cu
martori, celor care îi îngrijeau la bătrânețe, dacă se întâmpla să fie singuri.
?Ierburi? care nu le aparțineau după lege își schimbau neștiut stăpânii într-o lume
paralelă, compensatorie deocamdată, care avea, să devină reală cândva, cine
știe.

Câtă vreme întovărășirea funcționase, munciseră
în cadrul ei, molcuț, doar femeile. Bărbații mergeau să lucreze la pădure sau
la mină spre a aduce în gospodărie un salariu. Când era vorba de tăiat păduri,
brebenii alegeau să le taie departe de Valea Cosăului, nu în preajma Brebului.
La fel, satul eludase, prin fruntașii lui, construirea unei șosele care să-l
lege trainic de raion și regiune. Sub Gutâi, întovărășit și nu tocmai, ca fata
înțeleaptă a moșului din poveste, îmbrăcată și dezbrăcată deopotrivă, Brebul
își trăia ambiguu viața navigând cu iscusință nu tocmai întâmplătoare dar nici
îndelung plănuită prin vremuri tulburi.

Ca să procure cele necesare hranei, cete de
neveste, sub conducerea unei femei mai în vârstă și mai experimentate, mergeau
să culeagă recolta la gospodăriile colective din sudul țării. La întoarcere
tocmeau un camion și aduceau acasă sacii de grâu și de porumb pe care-i
câștigaseră.

La fel, spre a cumpăra în condiții avantajoase
mărfurile pe care le doreau, câteva femei din Breb mergeau la oraș, la
București sau la Timișoara, înarmate cu liste atent întocmite și cu banii
avansați de cei în nevoie. Comerțul de stat era astfel prelungit până în sat
pornind de la sursele optime, pe care oamenii le cunoșteau bine.  

Obiceiurile de peste an, obiceiurile la nunți,
botezuri sau înmormântări erau păstrate, chiar dacă noul își spunea cuvântul în
inflexiunea unor strigături mai puțin cizelate, în costumul uneori nedibaci
înnoit. Cei care plecaseră din sat și trăiau la oraș se întorceau la
prilejurile însemnate. Evreii brebeni imigrați în Israel trimiteau contra cost,
câteodată și în dar, basmale de cașmir, cașmir pentru fustele largi ale
brebencelor tinere, cruciulițe pe lănțug de aur. Satul se descurca, apăreau
soluții noi, se mențineau cele verificate în timp.

Când, la sfârșitul anilor 1970, am hotărât să
emigrăm, soluțiile pe care le căutam au venit de la prieteni. Nu puteam trimite
cărți în străinătate decât în cantități minuscule de persoană, completând un
număr de cinci sau șapte formulare. Prietenii au format echipe cu care, la
șapte dimineața, înainte de a merge la slujbă, mergeam la poștă, completam
puzderia de hârtii și făceam expedierea. Grație lor, Ligiei Georgescu, Irinei
Șafarica Nicolau, lui Șerban Anghelescu, sau Ion Galleriu, un stol compact de
volume a luat drumul locuinței fratelui meu, la Ithaca N.Y. Când a fost vorba
de manuscrise, cele ale tatei, ale mamei, ale noastre, persoana consultată a
fost Mihai Pop. Prin el am întâlnit bursieri americani veniți la studiu sau pe
teren în România. Îi priveam și mă încredeam în acești necunoscuți,
încredințându-le ce aveam mai de preț, fără a sta pe gânduri. Nici unul nu m-a
decepționat, hârtiile trimise au ajuns toate la destinație. Pe ele m-am bazat
în campania de reconstituire a trecutului apropiat pe care am început-o după
1989 la Editura Enciclopedică din România.

Odată cu plecarea din țară am înțeles ce
însemnaseră reperele românești. Supraviețuisem, în condiții nu ușoare, grație
lor. Comunismul nu le putuse distruge pe toate. Oamenii le conservaseră în
forme mai mult sau mai puțin vizibile pe cele care contau cu adevărat. Grație
lor, viețile noastre nu fuseseră iremediabil deformate. Oamenii, sărbătorile,
anotimpurile, orașul, satul ne oferiseră fiecare, cu generozitate,  posibilitatea de a ne înfrumuseța
viețile în zona în care puteam opta.

Ajunși în țări prospere, în care drepturile ni
se înmulțiseră, am dus multă vreme lipsa acestor repere bune, încercând să
descopăr soluții care să înglobeze, cât de puțin, elemente ale vieții dinainte.
Una dintre ele a fost menținerea calității de cetățean român rezident în
străinătate. Făcând-o, am trăit cu impresia ca nu am schimbat întru totul datul
bun al vieții mele de până atunci. O continuitate dătătoare de speranță se
instalase între anii mei în România și cei americani. Soluția era personală, pe
unele planuri putea apărea păguboasă, altora probabil că nu li s-ar fi
potrivit, dar pentru mine a fost o alegere bună. Nu puteam întoarce spatele la
ce fusese anterior viața mea, nu eram pregătită să trăiesc cu cezură.

Revenind regulat în România după 1989, am încercat să surprind reperele
și soluțiile celor care continuaseră să trăiască în țară, ale celor care se
născuseră după noi, sau trăiau de acum într-o lume post-comunistă.

Cred că graba de a demitiza scriitori sau
profesori universitari, care a fost una din manifestările libertății de
expresie însfârșit recucerite în România anilor 1990 a fost în parte
dăunătoare, nu pentru că nu ar fi fost lucruri de criticat la un Eminescu,
Sadoveanu, Vianu, Rosetti, Iordan, George Călinescu etc., știm bine că sunt, ci
pentru că s-a lăsat deoparte rolul lor de repere esențiale în cultura noastră,
intensificat în anii comuniști.

La fel, mi se pare că soluțiile prin care oamenii au ajuns să trăiască
vieți frumoase chiar și în timpul comunismului se cer examinate mai atent. Un
filozof spunea că trebuie să ajungi să trăiești cum se cuvine chiar și în iad.
Comunismul a afectat viața economică și politică a țării, instituțiile
culturale, publicațiile, contactele cu lumea. Dar oamenii au inventat moduri de
a ieși din multele opreliști, de a corecta stupiditatea ambiantă și au făcut-o
simplu, fără proclamații retorice, pentru zonele în care lucrul putea fi făcut.
Nu din nostalgie pentru un trecut care trebuie clar abandonat, ci din respect
pentru semenii noștri, mai tineri sau mai vârstnici, ar fi să ajungem să vedem
cum au procedat pentru a imprima frumusețe și spiritualitate vieților lor și
vieților noastre cât am fost alături de ei.

Lucrul e important și întrucât, în zilele noastre, o serie de repere,
viabile încă la începutul anilor 1990, au dispărut sau sunt pe punctul de a
dispărea. Cum reperele nu pot fi conservate artificial, cum, ca și în cazul
limbilor, dispariția lor s-a accelerat, se pune astăzi problema celor care le
iau locul. La nivelul autorilor care ne vorbeau în adolescență, Bălcescu,
Eminescu, Blaga, Sadoveanu, Camil Petrescu, ca să dau doar câteva exemple, nu
cred că înlocuirea lor cu sacrosancta triadă Ionesco, Cioran, Eliade este pe
termen lung profitabilă. Chiar dacă cei trei au putut funcționa ca repere utile
într-o perioadă de tranziție în care succesul peste hotare, în „lumea liberă” era hiperbolizat, anii de construcție culturală românească reclamă aducerea în
fața tinerelor generații a multor înfăptuiri solide, izvorâte și crescute din
mulțimea problemelor grave ale locului, datorate multor autori, specialiștilor
noștri de tot soiul, despre care se știe astăzi încă prea puțin.

În ce privește soluțiile, din nou, cred că suntem în deficit de gândire.
Sub comunism, găsirea de soluții se impunea. Le găseai sau piereai sub tăvălug.
Rămase anonime, aceste soluții trecute sunt încă necunoscute. Preferăm și astăzi
maximizarea contrastului între perioada comunistă și prezent, e mai simplu și
aparent mai clar să operăm în termenii ei. Dar supraviețuirea noastră culturală
este rodul unor mănunchiuri de soluții mai mult sau mai puțin personale care au
irigat societatea românească pe ansamblul ei. Iar astăzi, când primejdiile
comuniste au dispărut, problemele de alt fel și de altă anvergură ale
globalizării reclamă și ele găsirea de soluții locale precise și numeroase.
Altfel, calitatea lăuntrică a vieților scade.

Se trăiește astăzi în condiții materiale mai bune decât înainte de 1989,
dar cu infinit mai multă nemulțumire. Cred că una din explicații este și faptul
că se abandonează cu prea mare ușurință repere și soluții care s-au dovedit
utile și care ar trebui în fapt să stea la baza imaginării altora, noi și vechi
în același timp, cum sunt noi și vechi româna pe care o vorbim, cultura
românească, spațiul României. Pentru cerințele noi ale unei vieți articulate nu
doar înăuntrul țării ci și în afara ei, reperele vechi nu sunt lipsite de
importanță. Mai mult decât oricând e nevoie de suplețe și inventivitate, de
ancorarea inteligentă într-un trecut acceptat care să se incorporeze firesc
într-un viitor vizibil.

Providence

Septembrie 2010