Tamara Ivănoiu, n. Climovici la Bucovăț, 1921-1993: Amintiri

N-am talent pentru scris, dar vreau să-i las fiului meu, amintire, viața mea, pe care cred că nu i-am deslușit-o prea bine atunci când era mic, când a crescut a fost tot plecat, iar când ne întâlneam deabia ne ajungea timpul să discutăm problemele ce-l preocupau pe dânsul. 

Fiul meu a fost și este lumina ochilor mei, am fost mult preocupată de sănătatea lui și de succesele pe care le-a avut pe timpul cât urma liceul și facultatea (asta pot să spun că a fost moralul meu ca să pot munci și știam că am pentru cine munci). 

M-am născut în anul 1921, ziua 6 decembrie, din părinții Mihail (Climovici) și Ecaterina (născută Popitașcenko), mama casnică și tata telegrafist CFR în stația Bucovăț, Basarabia. Părnții mei erau oameni modești, tata un om corect, inalt, brunet și cu trăsături regulate, s-ar putea spune un bărbat frumos și prezentabil. Mama, și ea înaltă, șatenă, cu ochii verzi frumoși, un ten foarte frumos, plină de calități și un caracter integru, bună familistă, ca mamă mai mult decât excepțională.

La început în localitatea Bucovăț, pe urmă tata a fost promovat impegat de mișcare în stația CFR Târnova, județul Soroca. O comună mare, mai bine zis pe atunci se numea ?plasă?, cu două școli de 7 clase, judecătorie, spital, pretură, jandarmerie, gară cu mult personal.

La vârsta mea (de astăzi), destul de înaintată, nu pot uita acea comună, ce așezare frumoasă a avut, ce parcuri frumoase rămase de la moșierii plecați în Franța, ce biserică îngrijită cu intrarea tot printr-un parc. Preot era părintele Gușan care preda și religia pe parcursul școlii primare. (Locuitorii) erau țărani înstăriți pentru că pământul era foarte bogat, acest cernoziom de neasemuit. Erau și mulți intelectuali dela atâtea instituții care respectau populația rurală și erau și ei respectați. In 1926 s-a născut  fratele meu Anatolie, care a fost un copil precoce, frumușel și iubit de toată lumea.

 Ceea ce ne distra pe noi mai mult erau serbările festive ce aveau loc în acele parcuri mari și frumoase, cu diferite surprize, tombolă, tragere la țintă, etc. Asta se întâmpla cu regularitate de Sf Maria, hramul bisericii, și în luna mai când se făceau serbări câmpenești. Târnova îți dădea și alte satisfacții, lumea ne aprecia, mai ales pe mama care era parolistă și mult talentată, fapt care nu l-am moștenit eu. Trebuie să recunosc că eu am semănat mai mult cu tata ca fire. Mama a fost aceia care ne aplica pedepsele cu multă asprime, era ambițioasă (și vroia ) să ajungă ceva copii ei și a fost în stare să muncească zi și noapte pentru noi. Totdeauna am fost bine hrăniți, în plus iarna ne dădea untură de pește și alte întăritoare. La fel la îmbrăcăminte, nu trebuia să ne întreacă nimeni, croia singură după croiul croitorilor ca să avem și noi lucruri frumoase, pe care le impodobea suplimentar cu lucru de mână, floricele, fluturi și altele.

Tata nu suporta când mama ne pedepsea, pleca din calea ei și o ruga să amâne pedeapsa. Mama avea dreptate în sinea ei, socotea ca tata ne alintă prea mult și ne va strica. Mă gândesc la mama mea cum am surprins-o noaptea la patul fratelui meu căruia îi săruta vânătăile de pe fund, rămase de la curea. Tata oricând venea din oraș sau de la serviciu nu venea cu mâna goală : în dreapta avea parizer de la o fabrică locală vestită ?Poruzimic?, în stânga, halva. Fratele meu era pentru dulce, iar eu eram și am rămas carnivoră.

Scoala primară am făcut-o la Târnova, jud Soroca, unde am avut învățătoare pe Doamna Rusnacu, o femeie bună și blândă. Un lucru am uitat să spun mai înainte. Fiind mereu în anturajul fetelor mai mari decât mine, m-am dus și la școală la vârsta când îmi lipseau 4 luni până la 6 ani. Vârsta de scoală era 7 ani. Părinții mei nu aveau ce să-mi facă, au vorbit cu învățătoarea să mă lase în clasă și pe urmă se va găsi o modalitate ca eu să părăsesc școala și să o reîncep un an mai târziu. Lucrurile s-au întâmplat altfel. Eu mi-am văzut de treabă, am promovat clasa I-a foarte bine și am continuat mai departe școala primară cu Doamna Rusnacu,  foarte fină și serioasă femeie. Avea un soț care se ocupa cu administrarea pădurilor, vesel din fire, lucru care nu era în favoarea învățătoarei mele. Aveau și ei doi copii în timpul acela, de care nu mai știu nimic, ce s-ar fi putut întâmpla…

În perioada în care tata a funcționat la Târnova ca impegat de mișcare, părinții mei erau tineri, frumoși, iubitori cu copii lor și totodată au închegat o gospodărie frumoasă (mama mea era foarte harnică și pricepută). Creșteam păsări pe marginea liniilor în sensul că toate grânele ce se încărcau în vagoane se mai risipeau pe lângă linie. Tata susținea că copii lui trebuie să fie hrăniți cu lapte de la o vacă întreținută de dânsul. La căsătoria lor, o familie le-a făcut cadou o vițică, așa că atunci când m-am născut eu, la câteva luni a născut și vaca noastră. Când am început să vorbesc eram curioasă pentru toate animalele din curte, iar când vedeam vaca îi spuneam Lealea și așa a rămas botezată. Lealea a trăit 16 ani, a murit din cauza dentiției, îmbătrînise. Veneau vecinii cu propuneri la tata ca înainte de a muri să o vândă la măcelar pentru carne, după moartea ei să o jupoaie de piele, dar tata n-a admis nici o ipoteză din astea și cuvintele lui au fost : ?Nu pot să fac acest lucru, copii mei au crescut 14 ani cu laptele ei?. Săracii părinții mei, erau foarte necăjiți, au chemat pe cineva să sape groapa și au îngropat-o. Vreau să scot în evidență sensibilitatea dragilor mei părinți, dar n-am talent.

Eu am fost pe atunci la Chișinău, elevă a Liceului Eparhial în clasa III-a, știu că vestea că a murit Lealea m-a mâhnit mult. Tata a înlocuit-o pe Lealea cu o vițică tânără, alt gen, pe care am folosit-o până am plecat din Basarabia, în 18 martie 1944, când tata i-a tăiat funia și sperăm că cineva a luat-o.

 La Târnova am locuit până când eu am ajuns în clasa IV-a de liceu. Între timp părinții mei cumpăraseră un loc de casă în orașul Bălți, cartierul numit Pământeni, gara Bălți Oraș. Locul a fost cumpărat de la părintele Bălteanu și cum tatăl meu a fost un om fin și recunoștea că mama era aceea care ducea tot greul gospodăriei, a educației noastre, că prin chibzuința ei au putut să strângă o sumă de bani pentru acest scop, în fața notarului de stat a consimțit ca actul de proprietate să se facă pe numele mamei.

Mama muncea în neștire ca să poată respecta odihna tatălui nostru care lucra în ture și de multe ori se întâmpla să facă și nopți albe. Căuta să ne inspire respectul și considerație deosebită față de serviciul, de marea răspundere pe care o purta tata și în unele ocazii când mama căuta să ne scoată în lume, adică la București, Iași, Cernăuți și alte direcții, tata cu mâna la chipiu expedia trenul de pe peron și ne zâmbea generos când vagonul ajungea în dreptul dânsului. Mama nu vroia niciodată să fie datoare cu un răspuns, noi în vagon de clasă superioară, cu canapele moi, ne lăfăiam și ne bucuram la gândul că  plecăm într-un oraș mai mare ca al nostru, iar mama nu uita să spună : ?Vă bucurați de acest drept (mai ales că era și gratuit ) datorită aceluia care a rămas pe peronul gării, cu grija și răspunderea ce o are?.

La Bălți ne-am mutat în anii 1934-1935, eu eram în clasa IV la Chișinău. La Bălți era construit ceva provizoriu, dar mama în primăvara anului 1937 a început construcția unei case cu multe încăperi, proiect frumos, casă plasată în colț, deci spre stradă cu două laturi, foarte frumos împărțită. Aveam și eu o cameră proprie, era un salon de oaspeți, o sufragerie imensă, un dormitor, un hol spațios, o bucătărie luminoasă, baie și cameră de alimente, o verandă frumoasă. Casa avea trei intrări, una prin față, prin antreu, alta prin verandă și hol și a treia printr-un mic culoar, în bucătărie. Am reușit să ridicăm casa, s-o acoperim, să fixăm sobele de teracotă și cuptorul din bucătărie. Am asigurat lemnăria pentru podele, uși, ferestre, etc pe care am urcat-o în pod. Urma ca în anul 1940 lemnăria să fie dată în lucru pentru a ne apropia de finisajul locuinței. Noi aveam o casă cu două camere și dependințe. În curte mai aveam o cameră și bucătărie, o pivniță minunată săpată adânc și toată zidită în piatră și de aceea era foarte rece vara și iarna bună de adăpost, plină cu toate bunătățile : brânză, smântână, chișleac (lapte acru), butoiașe cu murături, un butoi mai mare în care acream pepenii verzi (harbujii) și câte altele. Casa avea o grădină cu peste 40 pomi fructiferi, tot felul de soiuri de mere, cireșe, pere, vișine, caise și piersici sau prune, iar pe lângă gard căpșuni și zmeură. Lângă casa în construcție aveam niște butuci de vie. Fructele nu pridideam să le mâncăm, toți vecinii aveau fructe și atunci le duceam în oraș să le dăm celor care trăiau în centru, în special colegilor noștri de birou care locuiau în chirie. N-am auzit ca părinții mei să fi vândut fructe, dar se făceau cadou coșulețe de fructe, după sezon. În acel timp în Basarabia erau interzise cazanele de țuică așa că nu le puteam transforma în alcool. 

N-am apucat să locuim în casa mare nici o zi. În 29 iunie 1940 am fost ocupați de ruși (URSS) așa că toate lucrările au stagnat, iar în 22 iunie 1941 a început războiul. În timpul războiului, ca în orice război, s-au devastat multe lucruri printre care și lemnăria din pod, rușii s-au retras și a venit armata română și germană, doar am fost teatru de război, n-am putut să mai progresăm și lucrările de construcție au stagnat. Noi am continuat din nou să procurăm materiale, însă în 1944 în 18 martie am plecat de acasă să ne stabilim în altă parte a țării, întrucât nemții se retrăgeau și rușii înaintau și era știut că acest ținut nu va rămâne românilor după un război pierdut, așa cum s-a și întâmplat la armistițiu de la 23 august 1944. 

Liceul l-am terminat la Chișinău (1939), la Liceul Eparhial, având directoare 7 ani pe Elena Alistar și un an pe Dna Dumitrescu, profesoară de istorie și geografie. Cred că în Chișinău era cel mai ieftin liceu pentru că eram ajutați de veniturile mănăstirilor și de alte parohii bogate. Fiicele de preot și de cântăreți, orfane, se bucurau de burse integrale (adică taxele școlare și internatul gratuite), celelalte care nu eram descendente din clerici aveam reduceri la taxele școlare și mai erau burse și pentru fiicele de agricultori (cu merite la învățătură). Domnea o disciplină strictă, cu o serie de pedagoage bine pregătite, trebuie să recunosc, majoritatea fete bătrâne. șefa pedagogilor era Ana Ivanovna, cu ochelarii pe nas, energică, spaima școlii noastre. Când eram singure, nu în grup, eram datoare să salutăm cu un reverans, de acum acest salut mi-a intrat în sânge. La spectacole mergeam cu școala, adică însoțite de pedagoage și își aduc aminte că înainte de a pleca ne țineau un instructaj de bunăcuviință, mai ales în primul an de curs superior. Era știut că în tramvaie n-aveam voie să stăm jos, numai dacă tramvaiul avea locuri goale, altfel indiferent dacă era femeie sau bărbat, noi trebuia să cedăm locul. Păstram o liniște și un respect în orice sală de spectacol și își aduc aminte că pe când eram în cursul superior rula la Chișinău un film cu Maria Ciubotari, fată din Chișinău, fiica unei spălătorese, care ca urmare a talentului recunoscut a fost chemată în străinătate unde a ajuns o actriță de renume. Noi elevele din Chișinău ne mândream cu un asemenea element, ne duceam să vedem filmul, dar ceea ce m-a impresionat era faptul că sărăcuța mama ei nu pierdea nici o vizionare timp de o săptămână (atât cât rula filmul).

 Sunt mândră că am urmat Liceul Eparhial, între anii 1931-1939, cea mai frumoasă parte a vieții mele.

Aveam un corp didactic bine pregătit și serios. La liceu iarăș am ajuns din întâmplare, iarăș n-aveam decât 10 ani fără 4 luni, dar am ținut concursul, m-au admis la vizita medicală și cum aveam o statură înaltă, m-au admis. Ca atare am terminat liceul la 17 ani.

Trebuie să recunosc că am fost conștiincioasă și foarte sfioasă, așa că orice dobândeam numai prin muncă. Mai aveam ghinionul că eram emotivă din fire, ceea ce mă făcea să pierd mult din valoare, însă am parcurs acest liceu pretențios fără accidente și bacalaureatul l-am luat din prima încercare.

 Părinții mei au căutat să ne îngrijească sănătatea, în acel timp CFR-ul era bine organizat cu tabere pentru copii, spitale, policlinică CFR, dar în special noi copii beneficiam de tratamente la mare. Nu pot să uit acel Bugaz unde am fost trei ani la rând, plaja pe care o făceam dimineața pentru ultraviolete, după-masa era rezervată mai mult pentru jocuri și alte distracții. Masa era pregătită gustos și rațional, bogată în fructe, în lactate, pește, carne și salate. Mâncarea era servită pe tot parcursul zilei : ceai cu unt, brânză, miere de albine dimineața, la ora 10, pe plajă, niște sandviciuri cu pârjoale aromate cu mirodenii și fructe în funcție de sezon, urma prânzul, încă o gustare la ora 16, iar la ora 19 cina.

Fiecare copil avea fișa lui și se evidențiau părțile mai slabe ale fiecăruia, unde medicul își făcea datoria sârguincios, aplicând un tratament maritim și regim alimentar potrivit.

Se întâmpla ca la sfîrșitul curei să ne înapoiem cu agentul sanitar al punctului Lipnic, dar au fost cazuri când a venit mama să mă ia.

După o vară plină de satisfacții începeam un nou an școlar. 

Eram în clasa I-a de liceu în toamna anului 1931. M-a adus mama la școală (la internat) și după două zile de stat cu mine în Chișinău a reușit să-mi facă formele, să predau cufărul la garderobă cu schimburile, să-mi coase numărul matricol pe mânecă și eu îmbrăcată în uniforma neagră cu guleraș alb am condus-o pe mama la ieșirea din clădire. Mama m-a strâns în brațe, m-a sărutat și eu drept răspuns i-am spus : ?Să-mi scrieți, să nu mă uitați !?. Mama care până atunci fusese tare, au început să-i curgă lacrimile șiroaie și tot spunea : ?Cum putem să te uităm ? Cum poți să te gândești la așa ceva ? Peste două săptămâni vine mama la tine. Vine și tata când poate.? Intr-adevăr, până în ultimul an de liceu mă despărțeam greu de părinți. În special mama când mă vedea că tânjesc după ei și după o vacanță petrecută în tradiții cum era la Crăciun, Anul Nou, Bobotează, de Sf Ion trebuia să fim prezente la școală și eu eram foarte indispusă, mâhnită, îmi spunea : ?Fată, dacă nu vrei să pleci, te trimitem cu vaca la păscut, cu gâștele și altele?.

Mie imi pica greu mai ales pentru că n-am fost corect înțeleasă, că distanța care ne despărțea îmi era greutatea.

În clasa a III-a de liceu când am plecat cu tata să mă ducă la școală, după vacanța de iarnă, dimineața, după ce mama făcuse patul, eu am pus o scrisoare sub pernă, adresată fratelui meu, în care-l rugam să fie cuminte pentru că dânsul nu stie ce înseamnă să fii printre străini. Seara, când mama a făcut patul pentru culcare, a găsit scrisoarea mea și a fost cuprinsă de o jale că nici un somnifer nu i-a mai fost de folos.

Cred că toți părinții suferă pentru copii lor până închid ochii, iar mama mea a închis ochii la numai 50 de ani.

Imi aduc aminte de cursul inferior de liceu, primele 4 clase, ne simțeam atrase de toate materiile ce se predau. Începând cu clasa I-a se preda o limbă străină, limba franceză, în clasa a III-a se adăuga limba latină. Toate obiectele începând cu limba română, matematică, istorie, geografie și științele naturale aveau între 2-5 ore pe săptămână.

În cursul superior, începând cu clasa V-a se adăuga limba germană, în clasa a VI-a filozofia, în clasa a VII-a logica, în clasa VIII-a etica, și tot în clasa VIII-a se adăuga limba greacă și dreptul.

Eram destul de aglomerați, dar aveam și preocupare pentru învățătură. Erau anumite reguli, ca de exemplu un elev n-are ce să caute pe stradă după ora 19:00. Filmele nu puteau fi vizionate numai după ce erau aprobate pentru elevi. Numărul de pe mânecă era acela care ne putea trăda orice necuviință sau nerespectare a regulilor impuse.

Aveam o singură lecție de religie pe săptămână ținută de preotul paroh. Cum la Liceul Eparhial exista o capelă unde se oficiau slujbe religioase ne duceam cu regularitate la biserică la vecernie, în ajunul sărbătorilor și sâmbetele și duminicile și cu ocazia celorlalte sărbători.

Cea mai frumoasă zi din săptămână era sâmbăta, lunea începeau din nou problemele zilnice, unele mai ușoare, altele mai grele. 

În cursul inferior am avut profesoare mai în vârstă și chiar dacă din cauza vârstei erau mai nervoase, totuși, cu noi cei mici erau destul de înțelegătoare. După terminarea a patru clase dădeam un examen de capacitate și pentru acest examen purtam groaza la matematică unde aveam ca examinator pe prof Suceveanu, un om foarte sever și neîndurător. Examenul l-am luat, în vacanță profesorul a murit de infarct, așa că în toamnă când am venit în clasa V-a ne-a predat o profesoară. I-am dorit profesorului Suceveanu ?țărână ușoară?, nu i-am dorit însă moartea, doream doar să fie mutat la un liceu de băieți.

Dupa cum reiese și din tabloul de absolvire, 7 ani am avut-o directoare pe Dr Elena Alistar (poate singura femeie în Sfatul Țării și apoi, sub comuniști, deținut politic, nota Mircea I.) și doar un an pe prof Maria Dumitrescu.

Profesori bărbați am avut puțini. În clasa a III-a la latină am avut un profesor, era cam bolnav de plămâni, destul de robust de altfel și care nu suporta ca în timpul tezelor să fie trișat de eleve. Fetele făceau fițuici cu declinări, conjugări, profesorul era bărbat și nu-și permitea să percheziționeze fetele. Până chema pedagoaga, fițuicile dispăreau. Nu după mult însă și acest profesor a dispărut din învățământ din cauza tuberculozei.

La muzică l-am avut pe diaconul Miron Cristea care era și conducătorul corului școlii noastre. La religie pe părintele Ilie Tocan, un eminent profesor, foarte cult, avea ore și la Facultatea de Teologie, era directorul ziarului ?Raza?, un ziar al clericilor. Noi îl prețuiam pentru bunătate, sensibilitate, apreciam că era receptiv la toate problemele noastre, în special pentru ajutorarea elevelor sărace. Predicile dânsului ne atingeau coardele sufletești. Scria de obicei înainte de vacanțe articole în ziarul ?Raza? sub titlul ?Ne vin copii în vacanță? în care atingea subiecte sensibile : sfătuia bunăoară elevele ca la întoarcerea acasă să fie cât mai respectuoase cu părinții, să nu li se pară părinții demodați. Părinții să fie îngăduitori cu copii dacă au adus o notă mai slabă, totdeauna sunt posibilități de corectare a ei.

Când am terminat liceul ni s-a făcut un TeDeum în care părintele Tocan a deschis predica în felul următor: ?Voi copii de astăzi și maturii de mâine…?. Am plâns toate când ne-a descris ce spinoasă este viața și cât va trebui să luptăm. Mult adevăr. Părintele Ilie Tocan era un erudit, în fiecare vară, cu profesorii de geografie și diferit personal organizau excursii prin țară. Oriunde ajungea Părintele Tocan avea deschise toate porțile, avea o cultură aleasă în orice domeniu de discuție, în realitate era un om modest, ținea mult la fetele modeste și cu rezultate bune la învățătură. Discret plătea 2-3 excursii pentru aceste fete a căror părinți nu aveau mijloace să plătească. Un om de o finețe rară. Avea trei băieți, unul mai mare ca mine, Nicolae și doi gemeni mai mici, Victor și Leonid.

Părintele era foarte exigent cu copii lui, îi punea să muncească la câmp în vacanța de vară ca să-i pregătească pentru viață. 

Mă simt mulțumită că părinții mei deși se mutaseră într-un oraș cu liceu de fete, m-au lăsat totuși să continui studiile la Liceul Eparhial din Chișinău. Trebuie să recunosc că cele care au urmat acest liceu au primit o educație aleasă, ni s-a cerut permanent modestie, cinste, adevăr, respect, conștiinciozitate, muncă și dragoste pentru aproapele nostru.

Îmi aduc cu drag aminte de anii petrecuți la Chișinău însă trebuie să recunosc că din cauza firii mele m-am consumat mult și n-am fost încrezătoare în sine. Sufeream mult pentru necazurile celor din jur, de aceea colegele îmi spuneau ?conștiința?. Căutam ca în jurul meu să am colege cu care mă asemănam și cu care relațiile erau foarte bune cum era Galina P. Galina era o fată altruistă care nu trecea nepăsătoare față de neczurile celor din jur, dar și ea a avut un ghinion teribil după terminarea liceului. S-a îmbolnăvit de o afecțiune de coloană, boală numită ?morbul lui Pot?. Săraca Galina a fost operată la Iași de doctorul Zaicu și după operație a fost îmbrăcată în ghips de la gât până la picioare. Nu pot să o uit pe Galina, când i-am făcut și eu o vizită, după două săptămâni, stătea săraca în pat acasă la ea, lângă Sifra (?) unde taică-său era preot, un om minunat cu care Galina semăna. A stat în ghips 6 luni și era un chin să stai numai pe spate, ghipsul se scutura pe corp și producea mâncărimi, mânca cu ajutorul oglinzii. De multe ori lua câte o lingură cu coada cu coadă lungă, de lemn, cu care se scărpina sub ghips ca să-și mai potolească mâncărimea. Așa chinuită cum era n-a căutat o clipă să-și plângă nemulțumirea și suferea cu multă resemnare. Stiu că primul ghips i s-a scos, dar s-a înlocuit cu altul mai scurt și tot așa până a putut să se dispenseze de ghips. Între timp a venit anul 1940, de Sf Petru și Pavel Basarabia era cedată Uniunii Sovietice și datorită acestei situații ne-am răspândit, mai bine zis ne-am pierdut urma, așa că Galina s-a pus picioare și a început să-și ducă viața folosindu-se de corsete care să o țină fixă, să-și revină coloana unde două vertebre i-au fost înlocuite.

 După buna judecată a Galinei, ea a căutat cu tot dinadinsul să urmeze Facultatea de Chimie din Iași, cu patru ani întârziere, dar a terminat și  a funcționat în calitate de ingineră, astăzi fiind pensionară ca și mine. Bănuiesc că n-a cutezat să se căsătorească, să-și întemeieze un cămin, din cauza bolii pe care a pătimit-o, dar am auzit că tot timpul vieții ei a căutat să ajute familiile nevoiașe și copiii necăjiți. 

Îmi amintesc de mai multe colege ale mele de care la ora aceasta nu stiu unde se află. Una dintre Z.U. a trecut în neființă tânără, au trecut poate mai multe, am început să îmbătrânim. 

Mi-au fost dragi toate colegele mele, unele însă mi-erau mai apropiate prin firea lor liniștită cum era Veronica Isanos, una din cele 5 fete ale doctoriței Isanos. Magda a fost prima și a urmat dreptul, pe urmă celelalte toate au urmat medicina. Magda a murit relativ tânără, am o carte de versuri scrisă de ea. Doctorița Isanos a fost doctorița liceului și în ultimul an de liceu, profesoară de igienă. A fost o femeie foarte bună, se transpunea în orice situație  (soră cu directoarea Alistar) era foarte potolită și cu multă răbdare. În paralel era și doctoriță psihiatră la Spitalul Costiugeni, la fel ca și soțul ei. 

Pe timpul cât eram elevă ziua de 1 Mai era sărbătoarea Zilei Muncii. În fiecare an, o clasă care avea colegă pe una din fetele Isanos era invitată la Costiugeni, unde doctorița Isanos ținea o conferință după care organiza vizitarea spitalului, atât cât era posibil. Clasa mea s-a bucurat și ea de o asemenea invitație, nu-mi amintesc anul, dar eram și noi în drepturi având-o colegă pe Veronica. Stiu că Doamna Doctor Isanos ne-a ținut o conferință despre bolile psihiatrice.

Costiugeniul era un spital mare, bine amenajat, singurul pe întreaga Basarabie pentru boli psihiatrice. Multă verdeață, plante diferite, pomi ornamentali, peste tot flori și un personal conștiincios. 

În Chișinău erau mai multe licee de fete și de băieți. La fete era Liceul Regina Maria, Liceul Principesa Dadiani, Liceul Eparhial, Liceul Jeanne D?Arc și încă unul pe care nu  mi-l aduc aminte. Inafară de asta mai era o școală Normală pentru învățătoare și educatoare, o secție la Liceul Eparhial pentru învățătoare și o școală profesională de 5 ani cu diferite secții.

Pentru băieți era Liceul Alecu Russo, Liceul Bogdan Petriceicu Hasdeu, Liceul Eminescu, Liceul Militar, Seminarul Teologic, o facultate de teologie și una de agronomie precum și alte școli profesionale pe meserii.

 Chișinăul, oraș frumos, cu străzi largi, cu clădiri maiestuoase, cu împrejurimi bogate în legume și fructe, regiune deluroasă, dar și șes, așa că păioasele își aveau locul. Toamna când plecam la școală era în toiul strugurilor, în piață de la producători se cumpărau strugurii cu coșul nu cu kilogramul, adică vreau să spun că nu se cântăreau. Așa spuneau basarabenii : ?Poftiți la poame că avem multe în anul ăsta?. În iunie, când eram în examene, îmi aduc aminte că Chișinăul era invadat de cireșele pietroase, vișine și nu mai puțin celelalte fructe, pe măsură ce apăreau.

 Scoala noastră sărbătorea hramul bisericii noastre la 21 noiembrie și atunci se aducea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la mănăstirea Gârbovăț, se țineau slujbe cu mulți clerici, masa era sărbătorească față de celelalte zile, deși și cea zilnică era foarte bună.

 Altă sărbătoare frumoasă a fost Sf Constantin și Elena, mai ales 21 mai pe o primăvară frumoasă, străzile și magazinele erau copleșite de felurite flori. Îmi amintesc de frumoasele gladiole și cum am avut profesoare, pedagoge și directoare care se numeau Elena, mai ales în cursul superior, căutam să formăm delegații și cumpăram coșuri de flori și ne duceam să felicităm acolo unde eram destinați.

 Anii pe timpul liceului au fost minunați, cu greutăți și satisfacții, tinerețea îmvinge greutățile. Partea bună este că am fost sănătoasă, dar și mama îmi purta de grijă din cauza creșterii mele bruște, să nu am dificultăți cu plămânul, însă totul s-a petrecut normal pentru că am avut o alimentație specială și am făcut gimnastică.

(Copie a manuscrisului [scris probabil în anii 1989-1991] lăsat de mama mea, Tamara IVĂNOIU (născută CLIMOVICI), moartă la Lugoj, în 7 ianuarie 1993)

ABSOLVENTELE LICEULUI EPARHIAL CHIȘINĂU

promoția 1939

Directoare : M. ALISTAR, prima femeie in Sfatul Țării

Livovschi S.

Ștefănescu M.

Juravlev A.

Buduraghin E.

Stancu A.

Fotache E.

Garduza N.

Cerchez

Mihu E.

Vnorovschi A.

Climovici Tamara

Gorobeț N.

Podgurschi Galina

Arapov N.

Donici E.

Scurtu T.

Susanu Al.

Zaharov V.

Cociubinschi E.

Spătaru E.

Parșu V.

Cumpătă T.

Eladi Larisa

Isanos V.

Madar L.

Guja E.

Doncilă V.

Plăcintă M.

Pahomov V.

Dracenco E.

Probigolov N.

Deși pe tablou era indicat anul 1944 ca an de reîntâlnire, aceste fete nu s-au mai revăzut niciodată cu excepția câtorva întâlniri absolut întâmplătoare a unor a dintre ele.

Numele sunt înscrise în ordinea de pe tablou, de sus în jos.