Wiener Gemütlichkeit

E o fotografie de amator, slabă, în sepia, decolorată, cu marginile puțin rupte pe alocuri. Virgil stă cu picioarele puțin îndepărtate, în cizme, îmbrăcat în mantaua militară de iarnă, cu chipiul înalt al vremii, ca și ofițerul din dreapta, care-l ține de braț. În fața lor, șezând cu picioarele încrucișate, un soldat cu chip de țăran blajin, probabil ordonanța unuia dintre ei. Pe jos e zăpadă cu urme de pași, iar în fundal, printre copaci, un bordei din bulumaci de mesteacăn, necojiți, durat cu vădită și gospodărească rânduială. Pe verso, doar o sumară însemnare cu creionul, aproape ștearsă:

      ?8 decembrie 1915. În fața Dekungurilor din Novoie Swiet.?

      O altă fotografie (foto 9), excelent păstrată, e localizată pe verso, cu creionul: Karlsbad. E, după toate aparențele, un instantaneu executat de vreunul dintre discipolii pe care știa să și-i facă oriunde. Aici e complet albit, doar sprâncenele îi mai sunt negre. Șade, probabil pe un taburet de laborator, ținând înălțată în mâna dreaptă o eprubetă pe care o privește concentrat, cu capul ușor dat pe spate, ca prezbiții. Profilul nobil și barba mare, afânată, îi dau un aer venerabil, de sfânt Ieronim dedat alchimiei. Alături de el, în picioare, într-o atitudine respectuoasă și plină de solicitudine, cu privirile ațintite pe aceeași eprubetă, o tânără agreabilă ? asistentă probabil ? cu păr întunecat, revărsat peste umerii halatului alb. Cu incontestabile virtuți artistice, mai ales în ce privește contrastele alb/negru și compoziția, așezarea în cadru ? să fi fost ea chiar întâmplătoare? ? poza s-ar putea intitula ?Colaborare?. Sau, poate mai adecvat, ?Magistrul?. Spre deosebire de ultima (foto 10),

 o fotografie de legitimație aceasta, datând din anii târzii, căci, neretușat cum e, apare evident marcat de vârstă, dar purtând pe chip aceeași expresie ? orgolioasă? ? a conștiinței propriei valori, pe care o avea încă de la douăzeci de ani. Mai interesantă însă decât poza în sine e aici însemnarea făcută cu cerneală roșie și literă măruntă, greu descifrabilă, pe verso:

                 ?Auch ich war ein Jüngling mit lockigem Haar,

                  An Mut wie an Hoffnungen reich!?

Ajungând acum, în sfârșit, la manuscrisul propriu-zis, prima constatare e aceea că, în ceea ce s-a păstrat aici cu totul fragmentar, prevalează caracterul memorialistic. Grafia, spre deosebire de cea de pe coperta dosarului, cum ziceam, energică, elegantă, e aici inconsecventă: când limpede, cu literă mare, bine conturată, perfect lizibilă, când ? în cea mai mare parte a manuscrisului ? febricitantă, distorsionată, grăbită, ca și cum s-ar fi temut că nu-i va ajunge timpul. Primele foi lipsesc. Manuscrisul începe cu pagina 7. Scrierea a rămas neterminată și a fost determinată evident nu de veleități literare, ci de nostalgia inerentă vârstei. Ea este animată de o ireprimabilă voluptate a evocării, susținută de o memorie prodigioasă. Fără plan, fără sistemă, memorialistul s-a abandonat asociațiilor spontane și capriciilor memoriei afective. Dar, dincolo de valoarea ei documentară, expresivitatea involuntară și un savuros simț al umorului reușesc să reînvie cu o surprinzătoare pregnanță personaje, întâmplări și atmosfera unei lumi apuse. Am reținut în cele ce urmează două secvențe scurte din vremea studiilor de la Cernăuți, în care, excedat de fluxul abundent al amintirilor, anticipă câteva aspecte din etapa vieneză, de un cert interes documentar. Ele sunt urmate de amplul excurs vienez care justifică și titlul acestei evocări. Intervențiile în transcrierea textului au fost minime, limitându-se la actualizarea ortografiei și la înlăturarea tacită a unor inadvertențe grafice:

      ?[…] Numai la Cernăuți mi-au dat bunii bucovineni un stipendium Franz Iosif de 30 de zloți. Atunci m-am dus în grădină la Nesciuc, unde locuiam, și am strigat o dată zdravăn: Trăiască Împăratu și Cioban săracu! Au auzit și au râs de mine toți vecinii și mai apoi și profesorii.

    Bucovinenii mi-au mai dat un ajutor de la societatea lor culturală,  după reprezentația cu ?Moș Ciocârlan?, unde eu făceam pe primarul. […] Ca mulțămită, mai târziu, am ajutat și eu mult pe studenții bucovineni cari erau la Viena. Au locuit la mine, la Capela Română din Lowelstrasse 8, în camera cea mică, de lângă bucătărie, tenoristul Șandru, când a fost la Conservator în Viena, 4 luni, stud. phil. Greciuc, devenit prof. Grecu, un an întreg. Ilie Piticaș a fost angajat ca scriitor la Capelă vreo doi ani. Am umblat cu Stere N. Ciurcu la restaurantele unde obișnuiau a lua masa românii și am esoperat pentru mulți alții masa gratuită de prânz la:

1.    Rathauskeller,

2.    PilsenetzerBierhalle, lângă Votivkirche, unde însuși Kremslechner,

om bogat, milionar, servea pe studenții români cu o supă, un Rindfleisch mit Saucegemischt  sau o friptură mit Bellage și o halbă de bere, apoi la

3.    Restaurant zur Linde, lângă biserica Sf. Ștefan,

4.    Hotel Müller, pe Graben,

5.    Hotelul căruia vienezii îi ziceau ?Scheissl und Madl?, unde regele

Carol I al României, zice-se, era proprietarul celor mai multe acțiuni.

      Au avut masa gratuit Burja, Petraș, Murăraș, Ioneț etc. etc., pe care îi pomenesc nu pentru a mă lăuda pe mine, nici pentru a umili pe cineva, meritul lor fiind că au luptat cu sărăcia, cum am luptat și eu, ci pentru ca să vadă domnii noștri studenți bursieri de azi cum s-au ridicat din necaz tânări vrednici, români buni și oameni de omenie. […]

      Călătoria la Cernăuți a fost așa: din Roșia, prin Abrud-Brad, cu o căruță goală de-a crișenilor cari au adus zarzavat la Abrud. Din Brad la Arad cu trenul. Apoi din Arad cu trenul spre Budapesta până la Szajol, unde am schimbat alt tren care mergea la Sziget. Granița era la Körösmezö. De acolo trebuia să mă cobor la Deleatyn, dar m-am dus până la Stanislau și de acolo, peste Kolomea, la Cernăuți. Asta era pe la mijlocul lui octombrie 1901. Am sosit într-o sară târziu și am tras la hotelul ?La Pajura Neagră?, așa îi ziceau românii, dar pe firmă sta scris ?Zum Schwarzen Adler?. Mi-au dat o odaie mică, sus la etaj, și am dormit butuc. Când am trecut granița peste Carpați și am ajuns dincolo, într-o lume foarte străină, m-am simțit cam rău. Abia mai târziu am început să mă simt mai în larg, dar tot înstrăinat. Cernăuțiul nu avea nimic din caracterul locurilor noastre.

      A doua zi m-am dus oblu la Eugen Nesciuc, actuarul consistorial, care locuia în strada Dominic 26, în așa numita ?Villa Transilvanica?, pentru că toți ardelenii acolo locuiau. Nesciuc cu mama lui, cu sora sa Fevronia și cu toți ai lor m-au primit bine. Am locuit într-o cameră cu George Ciuhandu, alături de Nicolae Bălan. Masa la amiază și seara o luam la Basil Kocko, bucătarul reședinței. După ce mi s-au gătat banii de la Sima, am rămas dator și lui Nesciuc, și lui Kocko și am plătit după ce am isprăvit. Pentru binele ce mi l-au făcut, am făcut ce am putut și eu în viață. Pe Grigorie Sima nu l-am mai văzut. A murit fără să-i mai pot zice o vorbă de mulțumire. Cu Eugen Nesciuc m-am întâlnit adesea la Viena și în Praga, când locuiam la hotel ?Blauer Stern?, unde mitropolitul dr. Vladimir Repta era încartiruit forțat de cătră austrieci. Kocko a plecat odată la Karlsbad și m-a căutat la Viena. L-am primit în așa fel încât am văzut pe chipul lui mulțumirea. Ne-am fotografiat amândoi, l-am dus în Schönbrunn, în Prater, în Venedig in Wien etc. etc. […]

      Pe la finele lui iulie 1904 am plecat din Cernăuți spre casă, după o lipsă de doi ani. În august am fost înștiințat că am fost numit profesor seminarial cu un salar anual de 800 coroane. M-am prezentat la finea lui august. Mi s-au dat foarte multe studii, cu foarte multe ore. M-au împovărat ca pe un măgar. Mai mult învățam eu decât toți studenții. În toamna anului 1904 m-am decis să mă hirotonesc fără să mă căsătoresc. În ziua de Crăciun 1904 am fost hirotonit diacon de cătră mitropolitul Ioan Mețianu, în Biserica din Groapă. În februarie 1905, am fost destinat preot militar în locul lui P.B. care se împușcase pentru transgresiuni imorale. Cu 1 ianuarie 1906 am fost numit catihet la școalele militare din Austria, cu sediul în Viena. Aveam elevi la Viena, Innsbruck, Praga, Weisskirchen, Sopron. La începutul și la finele semestrului trebuia să mă duc să-i cercetez, să le explic și să le dau note. Am călătorit mult și am învățat multe. Când plecam la Innsbruck, unde aveam un singur elev, porneam cu acceleratul cl.II, duminica seara la 8 de la Westbahnhof, peste Linz, și dimineața la 7 ajungeam. Mergeam de regulă la hotel Habsburgerhof, mă îmbrăcam și la 8 ? eram la școală, la comandantul, căruia îi prezentam Marschruta pentru viză și pentru împlinirea formelor. De la 10 la 12 țineam lecția, la 1 eram invitat la masa Offiziersmenage, la 2 ? mă duceam la hotel și la 3 ? plecam spre Bregenz, Konstanz, Schaffhausen. La întoarcere vizitam Lindau, unde lucra Zeppelin. De la Innsbruck la Bregenz, treceam prin tunelul Arlberg care pe atunci era cel mai lung. Altădată plecam de la Innsbruck prin cele șase tunele din pasul Brenner, pe la Gottensass, la Trento, unde aveam un prieten italian, profesor la liceu, care studiase la Cernăuți și lua masa cu noi la Kocko, îl chema Ugo Luigi Pedrotti. Coboram din tren înainte de a ajunge în Riva și mergeam pe jos ca să nu pierd minunata priveliște ce se deschide dintr-o dată când ajungi la lacul Garda. Îmi plăcea să locuiesc în satul de pescari italieni, unde a stat și Goethe când a scris ?Iphigenia?. Plăteam 6 cor. pe zi casa, masa, cu tot confortul. De acolo mergeam cu luntrea cu pânze la Riva, de unde, cu un vapor pe Garda, pe lângă Dessenzano, la Peschiera. De acolo, cu trenul, la Veneția, Hotel Cavaletto. Pe lângă toate cele văzute aici, am hrănit și eu porumbeii din Piața San Marco. De la Veneția plecam sara, dimineața ajungeam la Triest, Miramare etc. Sâmbătă sara ajungeam la Viena. Duminică îmi făceam slujba și sara plecam spre Praga sau Krakovia sau în altă parte. Toate călătoriile îmi erau plătite, ba îmi mai și rămâneau bani dacă nu făceam cumpărături.

      Când nu eram în serviciu pe drumuri, cercetam teatrul și opera. În uniformă, aveam intrare cu 10 cr. Burgtheater era lângă mine, pe Löwelstrasse. Am văzut toate piesele cu cei mai buni actori. I-am văzut pe Sonenthal în ?Regele Lear?, pe Kainz în ?Strigoii?. Am citit comentariile lui Vischer la piesele lui Shakespeare și toate piesele lui Wagner cu comentariile din Universalbibliothek. Mai mult mergeam însă la operă, aproape seară de seară. Am auzit pe Winkelmann care era pe atunci unic în ?Tannhäuser?, pe Carusso în ?Rigoletto?, pe Tita Ruffo, pe Hesch și Schrötter în ?Răpirea din Serai?, pe Lotte Lehman, pe Battistini în ?Rigoletto?, om de 65 de ani cu o voce de tânăr. Am văzut pe Luis Treuman și Mizzi Günther (care începuse teatrul la Sibiu) în ?Văduva veselă?. (Tot în Sibiu, ca tambur major la musica Reg. 31, a început și Fr. Lehar cariera artistică.) Am văzut și am auzit baletul rusesc, corul din Moscova, piesa lui Gorki ?Azilul de noapte?, concertele lui Ysaye.

        Am fost membru activ în corul societății ?Gesellschaft der Musikfreunde? și am cântat Simfonia 9 de Beethoven sub dirigenția lui Schalk, de față cu Împăratul, când a trebuit să-mi fac rost de un frac. De pe unde am umblat, am adunat o mulțime de lucruri frumoase pe care le-am ținut de amintire. Îmi aduc aminte că la Hungerburg am cumpărat un clopot pe care stătea scris în dialect tirolez:

                   ?Hoch soll der Kaiser leben, mei Madl und I,

                    Der Kaiser für alle, mei Madl für Mi.?

      […] Alexandru Emanoil Lahovary a ajuns ministrul României la Viena în 1906,după ce, ca ministru la Constantinopol, i-a succes a exopera la Sultanul un edict prin care se recunoștea poporul român din Turcia. Era un om mărunt de stat dar bine făcut, cu o expresie foarte inteligentă și ageră. Prin 1908 m-a chemat la el acasă și mi-a zis să-mi fac un curriculum vitae. Întrebându-l pentru ce, mi-a spus că voiește să mă propună pentru o decorație română la București. I-am mulțumit foarte frumos, dar l-am rugat să nu-mi facă acest mare rău. A rămas foarte mirat. I-am spus atunci ce articol a apărut despre mine în ?Pesti Hirlap?, unde mi se descria activitatea mea românească văzută ca dușmană statului maghiar și pretindea să fiu mutat din Viena. I-am spus că această decorație ar însemna imediata mea transferare  în Bosnia. Mi-a strâns mâna și mi-a mulțumit pentru cele spuse. Articolul din ?Pesti Hirlap? era inspirat de acela care a cerut să fiu arestat ca patriot român, nenorocitul de P.B. care a fost dus mai târziu din Viena din cauza diferitelor lui afaceri murdare. Aici sunt multe de spus dar nu am alt interes decât să se arate murdăria ce se ascunde câteodată sub reverenzi.

      O anchetă am s-o amintesc. Am fost chemat oficios la șeful secției IX din Ministerul de Război, Feldmarschalleutnant (deci Excelență!) Franz Rieger, sas din Ardeal. Un om mic, dar iute și isteț. M-a întrebat dacă e adevărat că la serviciile din Capela Română din Löwelstrasse 8 pomenesc, pe lângă M-Sa Împăratul și Regele Francisc Iosif I, și pe Regele României, Carol I. I-am spus că e adevărat. Deoarece ministrul României vine la Capela noastră, m-am gândit că nu fac nici un rău dacă-l pomenesc și pe Carol, prietenul Împăratului nostru. A râs. Totuși a luat proces-verbal, dar nici nu mi-a interzis să-l pomenesc. Altădată, tot de pe urma unui denunț al lui P.B., am fost acuzat mai grav, că aș fi tradus un regulament secret al armatei austro-ungare. Ministrul de culte, Spiru Haret, m-a rugat să caut un loc pentru un nepot de al lui care vrea să învețe tratarea vinurilor. I-am găsit loc la Rathauskeller, la Dombacher, așa-l chema pe arendașul pivniței. Pe urmă, când a trecut odată Haret spre Paris, mi-a telegrafiat să-l aștept la Westbahnhof, unde va sta un ceas, să cinăm împreună. În timpul mesei m-a întrebat cum e organizată preoția pentru soldați. I-am explicat, iar el s-a interesat dacă-i pot procura regulamentul de organizare. Am cumpărat de la o librărie de pe Graben regulamentul nostru A-16 C, l-am tradus și i l-am expediat. Din București, un prieten al lui P.B. l-a avizat pe acesta, poate nu cu gândul de a-mi face mie rău, dar de aici acuza. S-a nimicit însă și aceasta, pentru că regulamentul era expus în vitrina unei librării, de unde îl putea procura oricine.

      În fine, în 1912, pe motiv că studiez medicina, le-a succes să mă mute din Viena. Eram înscris la Medicină din 1910 și aceasta devenise preocuparea mea principală. Mai mergeam totuși și pe la Hof-Haus-und Staatsarchiv, în Ministerul de Externe, unde am cunoscut pe directorul Hofrat Károly, un ungur surd, și pe Roderich Gros, din Brașov, nepotul unei săsoaice moartă de mult, căreia brașovenii îi ziceau Putina lui Dick. Am făcut o listă de documente referitoare la Răscoala lui Horia, pe care apoi mi le-a decopiat și le-am dat Institutului de Istorie din Cluj. O parte am dat lui Dragomir, Matei și Lupaș, iar Statistica lui Buccov am publicat-o eu în ?Anuarul Institutului de Istorie din Cluj?. Ungurii nu puneau la dispoziție toate actele cerute. Cele mai multe le-au dus la ei ca documente referitoare la istoria Ungariei. Oare când va veni vremea să putem vedea noi toate rezoluțiile puse de Iosif II pe jalbele românilor? Una am văzut-o: ?Bei den Wallachen in Siebenbürger herrscht in Sitten und Religion grosses Finsternis, daher muüssen National-normalschulen begründet werden.? Asta a scris-o îndată după Răscoala lui Horia, în februar 1785.

      În cafeneaua ?Arkaden? ne întâlneam zilnic câțiva români. Acolo era centrul unde toți știau că-l găsesc pe Ciurcu în sala de joc de cărți, pe mine în cafenea la citit, pe Cesar, pe Caius Pop, adesea pe Gramatovici. Când a murit dr. Carl Lueger (citește Lu-e-ger, nu Lüger), Ciurcu, cu Cezar, cu Mihai și cu mine am decis să dăm o telegramă lui Vlad la Orăștie. Acesta ne-a trimis șase români din jurul Orăștiei la îngropare. Am fotografia în care se vede carul funebru cu coroane de la români. La dreapta mea se vede popa Lucaciu, apoi Ciurcu, mai la dreapta apoi cei șase țărani și șase studenți de la ?România Jună?. Așa am mers noi pe lângă carul care ducea trupul lui Lueger. Acela care, atunci când Kaiserul Fr.I. nu a primit deputăția română cu Memorandul, a pus în picioare toată Viena în semn de protest și i-a invitat pe toți Memorandiștii în Dreherparck de i-a ospătat. Citiți ziarele de atunci din Viena și din Ardeal. Au fost zile mari. Scriu tot în fugă de teamă că nu voi ajunge să sfârșesc ce am de spus, rămânând astfel multe lucruri interesante nespuse. După înmormântarea lui Lueger, câțiva, cu popa Lucaciu în frunte, am mers la ?Sacher? și am băut un pahar de vin pentru pomana lui. Dumnezeu să-l odihnească cu cei drepți și buni! Nu mai știu cine a plătit, dar când am auzit prețul, m-am speriat! A doua zi, sara, trebuiau să plece cei șase țărani din Orăștie. Ne-am adunat toți câți aveam timp liber într-un restaurant din str. [ilizibil]. Cu studenți cu tot, eram vreo 150-200. În fruntea mesei l-am pus pe Aurel C. Popovici (Dipsi). S-a vorbit mult, s-a băut bere bună și ne-am gândit la cei de acasă. Am vorbit și eu, că popa trebuie să zică și el o vorbă. Le-am spus să povestească acasă ce au văzut la frații lor români din Viena. Trăim într-o mare de străini, muncim, ne năcăjim, ne și bucurăm, dar stăm toți strânși laolaltă. Să le spună și celor de acasă să stea tot așa de uniți pentru ca tăria neamului să nu se nimicească. Au fost vorbe pe care n-am avut când să mi le pregătesc, dar ele mi-au adus din gura lui Dipsi cea mai mare laudă: ?Popa nostru este un Kulturmensch?.

    Este știută amabilitatea vienezilor veritabili, așa numita Wiener Gemütlichkeit, dar dragostea ce aveau pentru ?unser Carli? nimeni nu și-o poate închipui. Poporal era și Kaiserul, respectat pentru bătrânețele lui și pentru multele nenorociri care i-au zdruncinat familia, era compătimit și deci și iubit, dar Lueger era iubit în alt fel, era copilul lor, al vienezilor, băiatul portarului de la Politehnică, el era ?der schöne Carl?, care, și după ce a fost ales în Gemeindeamt în 1875, iar în 1885 în Parlament, încă tot mergea la toate cununiile. Trebuia să meargă. Era așteptat, era tras ca de un magnet de sufletul vienezilor, toate miresele se sărutau cu el și în tot locul șampanie, vin, cafele, câte 10-15 cununii într-o duminică, așa că nici mirare nu-i că s-a ales cu un diabet care l-a și răpus.

      Cafeneaua ?Arkaden? era locul unde se puneau la cale multe lucruri bune despre care puteai avea siguranță că se și execută. Românii multe vorbesc și puține fac. Acolo, ce se decidea se și făcea. Mă, popo, vezi de fă treabă bună, zicea Sterie N. Ciurcu, cu basul lui răgușit de multele țigarete și de fumul din cafenea. Trebuie să spun câteva vorbe și despre el. Când a murit, am scris despre el într-o mică revistă ce apărea la Orăștie sub conducerea lui Todica Gavril care se ocupa și cu astronomia. Nu o mai am. Gavril Todica era de la Iclod, mi se pare. Când eram în gimnaziu la Brașov, văd odată înaintea școlilor un băiat șchiop, sărac îmbrăcat, dar cu niște ochi de jar. Era Gavril Todica. La bacalaureat la Brașov nu s-a supus. În ani mai târzii s-a dus să studieze chimia la Lipsca, dar n-a stat nici pe acolo. A stat o vreme la Altenburg, lângă Lipsca. A venit apoi la Orăștie, angajat la ziar sau la bancă. S-a căsătorit și și-a făcut la Geoagiu o casă cu un mic turn astronomic. Oamenii îi ziceau și șolomonar. A scos și o revistă și în aceea am scris despre Ciurcu când a murit, în 1917, sărac și năcăjit, în brațele fiicei sale Mala (Mărioara) care mi-a telegrafiat la Praga să vin. Eu l-am îngropat. Era slăbit încă mai de mult, fiindcă la 15/28 august 1916, când a intrat România în război, l-au arestat ca spion. A stat în arest până în 1917, dar la puțină vreme după ce l-au slobozit s-a și prăpădit.

      Sterie Ciurcu s-a născut în Brașov, în casele din Hirschergasse, care au fost pe urmă ale advocatului Damian. După matura de la gimnaziul român a plecat cu căruța, s-a oprit la Sibiu de a cerut de la Șaguna arhierească binecuvântare pentru drum și spor la școală, iar de acolo a apucat spre Viena. Nu-i vorbă, spor la carte a avut, a tot studiat medicina vreo douăzeci de ani. Tatăl său, Nicolae Ciurcu, a sărăcit, iar el câștiga îngrijind de bolnavi. Toți profesorii îl cunoșteau. Le aducea bolnavii din București și îi taxa cum trebuia dacă voiau să nu aștepte în hotel cu zilele până le-ar fi venit rândul. Sterie îndată îi întroducea la profesori. Ca dovadă despre relațiile lui cu celebritățile medicale din Viena stă faptul că prof. Notknagel i-a nășit o fetiță. Altădată se aflau la el în Viena doi nepoți mai depărtați din Brașov, studenți la Politehnica din Zürich, dar care nu prea aveau bani. I-a introdus în sala de operații, le-a dat câte un halat alb, și unul ținea în mână un blid, iar altul, în alt colț, o siringă și au încasat astfel onorarii bune când s-a operat un boier plin de galbeni.

      Când a murit Sterie, fetele au rămas fără bani de au început a vinde de prin casă și haine de-ale lui. În vremurile acelea, aveau preț. Doamna B., o rudenie de-a lui, i-a scris advocatului Mihu la Orăștie. Acesta fusese la Viena operat de prostată. Sterie l-a îngrijit. I-a scris că fetele sunt în lipsă și Mihu le-a trimis 2000 de coroane. La Crăciun, la Paști, la Anul Nou, eram toți la Sterie. Multe știu eu despre el, și din tinerețe, de la Brașov, și din studenție, din Viena, și din căsătorie, despre cauzele divorțului, dar… a fost un om cumsecade, român bun, om de inimă, Dumnezeu să-l ierte!

      Se spune că drumul spre inima bărbaților merge prin stomac. Se cade de aceea să spun ceva și despre Rezi, bucătăreasa lui Sterie. Când a împlinit 25 de ani de serviciu în casa lui, a fost decorată. Câți ani după aceea a mai servit acolo nu știu. Știu că le iubea pe fete ca pe ale sale. I-au rămas datori mult timp leafa lunară, dar niciodată n-a zis nimic și nu s-a plâns. Știa că primește. Și a primit. Bune Krapfene mai făcea!

      Răposatul George Moroianu, pe care ardelenii îl porecliseră Vasudvar (= cur-te de fier), cred că s-ar supăra pe mine foc dacă nu l-aș băga și pe el în acest ghiveci de amintiri și pe lumea ailaltă nici n-ar mai sta cu mine de vorbă, iar asta n-o vreau o dată cu capul! Era născut în Săcele, a făcut școala comercială în Brașov, a studiat și prin Paris. A fost atașat comercial. Era mai bătrân cu mult decât mine. Avea frumoase amintiri din Paris și din Belgia. Prin 1907-1914 era tot un fel de ajutor de băgător de samă pe la Legația Română din Viena. Eu îi cinstesc memoria și numele pentru sufletul lui cald românesc de care a dat dovadă atunci când s-a răspândit Replica lui Aurel C. Popovici în toată lumea. Dacă lumea europeană a ajuns să cunoască chestiunea românilor din Ungaria, are și George Moroianu mari merite cari cred că se va afla cineva să le facă cunoscute. A scris și o carte despre oierii din Săcele, premiată de Academie. Porecla de C… de Fier i se trage de la bunicul său care avea în Regat herghelii de cai și călărea zile întregi, se zice că și mânca de-a călare, iar ardelenii, decenți cum sunt (!?), i-au zis eufemistic Vasudvar  care pe românește înseamnă ?curte de fier?. Să mai spun și că Ghiță Moroianu era dintre aceia care contribuiau lunar la întreținerea Capelei. Am observat astfel un lucru foarte interesant: Românii din Ardeal și Bucovina dădeau din banul lor cât puteau; cei din Vechiul Regat, boieri bogați, cu moșii, nu dădeau nimic din buzunarul propriu, ci promiteau ajutor de la stat. Oare pentru ce banii pe care îi dădeau pentru bisericile și mănăstirile din Orient erau mai bine primiți de Dumnezeu decât cei pe care i-ar fi dat pentru propășirea neamului lor în apus? Moroianu era săcelean, funcționar, nu-i vorbă, bine plătit, dar, pe lângă boierii din legațiune, era un om sărac, el jertfea. Ceilalți nu. Excepție au făcut Lahovary și o dată Negroponte, când a câștigat cu caii lui la curse.

      Multă lume am cunoscut la Viena, civili și militari, români și nemți, din România, din Ungaria și din Viena. Neuitatul Eugen Nesciuc din Cernăuți mi-a trimis odată fotografia răposatului profesor dr. Basil Găina, s-o dau unui pictor să facă un tablou. Atunci am cunoscut printre italienii care veneau și ei la ?Arkaden Kaffeehaus? pe unul Guiscardo conte di Sbrojavacca din Padua, pare-mi-se, care făcea studii de perfecționare la Viena. A făcut chipul destul de ieftin, cu 100 de coroane. Am rămas prieteni. Era, nu-i vorbă, conte, dar se afla întotdeauna lipsit de bani și eu îl împrumutam cu câte cinci coroane ca să nu le mai văd. El a pictat pe Ghiță Dima, portretul care era la Teatrul din Cluj, el l-a pictat și pe nenea Iosif Pușcariu din Brașov. Tot el a făcut și portretul Mamutiei, un tablou minune de bun și de frumos.

      Odată a venit la Viena renumitul actor italian Ermette Novelli să joace în ?Negustorul din Veneția? pe Shylock. Voia și pictorul să asiste, împreună cu toți italienii. Smokingul lui era însă la amanet. I-am dat bani de s-a dus și la teatru, și la banchet. Pe lista de bucate a făcut caricatura lui Ermette Novelli semnată de actorul însuși, pe care a doua zi mi-a dat-o mie foarte ceremonios, ca mulțămită pentru că i-am împrumutat bani. O am dar nu știu unde-i. Lui Ghiță Dima i-a făcut și un Kupferstich foarte reușit. Tabla a rămas la el, eu am adus câteva copii pe care le-am dat spre vânzare în librăria lui Cioflec care se afla acolo unde s-a făcut ?Ardealul Românesc?, apoi ?Banca Agrară?, în Cluj.

      Pictorul avea o prietenă, Angela, cu un nas bohemesc, îi ploua în nas, tot italiancă. A văzut cămășile mele de noapte cu cusături românești și mi-a cerut una pe care o purta foarte mândră când ieșea la plimbare prin parc. Contele-pictor stătea în Josefstadterstrasse 60, la mansardă. Lângă atelier avea o odăiță în care locuia. Dimineața, când se scula, striga ?Jean (lacheul închipuit al d-lui conte), adă-mi cafeaua.? Imediat apoi sărea din pat și își răspundea: ?Jawohl, Herr Graf, sofort!? Alerga, își făcea cafeaua și o aducea la pat: ?Bitte, Herr Graf, der Kaffee ist serviert?, se culca la loc și își bea cafeaua. Angela lucra într-o prăvălie. Când o găseam acolo dimineața, n-o jena deloc prezența mea ca să-și dea hainele peste cap pentru a-și aranja cele inexprimabile, apoi pleca râzând: ?Buon giorno, signor dottore, a rivederci!?

      Guiscardo mi-a spus cum au ajuns ei la titlul de conte. Într-un război oarecare din vremea Evului Mediu, erau asediați. Și când asediatorii credeau că i-au supus cu foamea pe cei din cetate, un moș de-al lui a avut o idee: a luat o ciosvârtă de vacă și le-a arătat-o de pe zid. Aceia, văzând că nu-i pot omorî cu foamea, au plecat ridicând asediul, iar moșul său, și , prin el, toți urmașii, au primit titlul nobiliar de ?conte de Sbrojavacca? ? conte de ciosvârtă de vacă!

     Acum ghiveciul meu nu mai e călugăresc, dacă am vârât în el și o ciosvârtă de vacă…   

      Blagosloviți și iertați!

      Bine am lucrat aici! De-aș avea putere și liniște să mai pot spune câte ceva. […]