Etica memoriei

În 2005, în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (de la Cluj) am avut o dezbatere amplă, pornind de la un text propus de Ștefan Borbély și intitulat Generaţii fără memorie (cu câţiva ani înainte, alte trei dezbateri din cadrul Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, abordaseă chestiunea generaţiilor tinere și a memoriei legate de istoria recentă: eu, de pildă, am propus, în 2003, spre dezbatere conceptul de deprogramare a creierului, aplicat, simbolic, pentru românii trăitori în comunism; Sanda Cordoș a propus, în 2004, spre dezbatere ideea de rezistenţa prin cultură, pusă pe tapet din 1990 încoace; iar Marius Jucan a propus, tot în 2004, spre dezbatere mecanismele reconstrucţiei societăţii civile în România după 1990). Textul interogativ Generaţii fără memorie era legat de o încercare de cuantificare fie și doar simbolică a procentului în care generaţiile tinere sunt sau nu sunt neapărat interesate astăzi de recuperarea istoriei recente, de recuperarea trecutului României. Pornind de la acea dezbatere am început să discutăm despre chestiunea memoriei și am aproximat o clasificare a acesteia: ce tip de memorie ar fi fezabilă, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei recente a ţării lor? Voi relua, parţial, argumentele mele din cadrul acelei dezbateri, aducând alte nuanţe în plus. Punctul de plecare a fost următorul: este evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere și nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României. Cea care ar putea interesa (dar și pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere și adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi eventual o memorie istorică, informativă. Întrebarea pe care o puneam eu atunci și o pun și acum este următoarea: de ce nu am putea avea, totuși, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justiţiară, revanșardă ? pentru că nu despre asta este vorba aici; nu încercăm să facem vreun linșaj prin astfel de propuneri de memorie! Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare, care să conţină elemente de terapeutică socială, umană și politică; și mă gândesc aici mai ales la reacţiile studenţilor cu care am avut contact de-a lungul celor șase ani de când ţin un curs opţional despre Gulagul românesc; mă refer apoi și la excursiile documentare pe care le fac în fiecare primăvară la închisoarea Gherla și la Memorialul de la Sighet.

De fiecare dată studiez reacţiilor studenţilor, fiindcă acestea sunt variate și nuanţate: emoţie, indiferenţă, repulsie, compasiune, solidaritate. În cadrul acestor excursii, în special la Memorialul de la Sighet, studenţii receptează adecvat din punct de vedere istoric și intelectual-raţional informaţiile prezentate în muzeu și manifestă măcar o minimă emoţionalitate la obiectele confecţionate de deţinuţii politici în închisori, întrucât acestea au un plus care le face ingurgitabile la nivel de memorie a suferinţei, anume aceste obiecte sunt tangibile. Studenţii care vizitează Memorialul de la Sighet sunt în ipostaza unor Toma Necredinciosul, drept care au nevoie să atingă „plăgile” și „rănile” celor care au suferit, acestea fiind mai clar asumate prin intermediul respectivelor obiecte conservate din timpul detenţiei politice. Nu este indicat ca studenţilor să li se atragă atenţia că trebuie să empatizeze cu trecutul ţării lor, pentru că așa ar fi moral sau pentru că ar fi necesară o emoţionalitate faţă de acest trecut. Emoţionalitatea, dacă există, și ea există la Sighet, vine de la sine și nu trebuie neapărat provocată. Am observat că unul dintre lucrurile care îi sensibilizează destul de mult, la Memorialul de la Sighet, este un săpun primit de o deţinută politică de la soţul ei, pe care acesta reușise să-i scrijelească un ?te iubesc?, astfel încât soţia lui, aflată în închisoare, să primească respectivul mesaj de dragoste. Am notat că mulţi dintre studenţii mei stăteau în jurul acelui săpun expus în vitrină, comentând cu emoţie și uimire mesajul de dragoste scris pe el, ori chiar precizând: ?De așa ceva avem nevoie, de lucruri palpabile, de deţinuţi politici care să vină să ne povestească, oricât ar fi de simplă sau de terestră istoria lor, și nu să ne ţină discursuri intelectualiste despre chestiunea suferinţei și a memoriei?. Acel săpun nu fusese văzut de gardienii vigilenţi, fiindcă într-un astfel de caz ar fi fost distrus, gardienii care controlau pachetele primite de deţinuţi se asigurau că nu există mesaje subversive; or un „te iubesc” alcătuia un asemenea mesaj subversiv, neîngăduit. Bărbatul acela îi scrisese riscând enorm soţiei sale că ÎNCĂ o iubește. Era un gest esenţial, de memorie, de rezistenţă, de etică. Studenţii mei îmi mărturiseau că astfel de rămășiţe ale memoriei îi captivează, că o astfel de etică îi interesează, astfel de obiecte, cruciuliţe confecţionate din os, dicţionare miniaturale, medalioane din os sau acest teribil săpun de dragoste, cum altfel să îl numesc?

Există apoi o coloratură psihologică a memoriei recuperate și de aceea vorbeam de o latură terapeutică a acesteia. Foarte importante sunt excursiile documentare la închisoarea Gherla și la Memorialul de la Sighet al victimelor comunismului și din alt motiv. Eu îmi asum riscul ca studenţii să fie mai fascinaţi de Gherla, de Gherla actuală, decât de Memorialul de la Sighet. În cele din urmă ei înţeleg, însă, că Gherla este o închisoare vie adaptată la condiţiile de astăzi, axată pe deţinuţi de drept comun, iar celălalt spaţiu a devenit, un muzeu, un memorial, nemaifiind o închisoare ca atare. Dar la Gherla, de pildă, când rugăm autorităţile penitenciare să ne deschidă vechea Zarcă, sau ceea ce a mai rămas din Zarcă (aceasta nu mai este folosită astăzi, întrucât condiţiile sunt imunde; spaţiul acesta este plasat într-o subterană, conservată totuși ca relicvă a vremurilor trecute) … comandantul ne spune întotdeauna: ?Dar de ce vreţi să mergeţi acolo, întrucât Zarca nu mai este folosită?. ?Vreau să vadă cum arătau Gherla și Sighetul în realitate (îl lămuresc eu pe comandantul Gherlei), nu doar memorialul-muzeu pe care îl vor vizita. Acolo, la Memorial, vor afla informaţii stocate, muzeificate, dar nu vor avea acces la condiţiile propriu-zise de odinioară?. Ei bine, în spaţiul acela imund de la Gherla, în subsolul nefolosit astăzi, mai există paturi ruginite, iar pe jos este apă, nămol, mizerie. Nici nu se poate coborî propriu-zis, doar de pe scările care duc la subsol se poate zări totul. Dar această ocheadă aruncată în subterana aceea imundă constituie tot o formă de a atinge suferinţa de odinioară a deţinuţilor politici și de a avea acces măcar parţial la condiţiile teribile în care erau siliţi aceștia să trăiască și să moară. Toţi studenţii conchid mai apoi: ?Noi n-am fi reușit să supravieţuim în asemenea condiţii?. Eu le-am replicat însă întotdeauna altceva: ?Nu se știe niciodată, până când nu veţi ajunge în asemenea condiţii să nu spuneţi că nu aţi fi supravieţuit, întrucât nu aveţi de unde să știţi.?

În excursiile documentare pe care le fac esenţial, de asemenea, a fost faptul că o fostă deţinută precum Lucreţia Jurj participa alături de tineri la recuperarea memoriei și istoriei. Din păcate Lucreţia Jurj a murit în 2004. Era o femeie simplă, dar senină și generoasă, care își păstrase umorul. Ea povestea întotdeauna cu haz despre viaţa sa în munţi alături de luptătorii anticomuniști. Studenţii mei o întrebau: dar ce făceaţi dumneavoastră acolo, doamnă Lucreţia? Ce făceaţi între bărbaţii aceia?  Lucreţia Jurj mersese împreună cu soţul ei în munţi, erau foarte tineri, proaspăt căsătoriţi; dacă ar fi fost arestată, știa că ar fi fost în stare să cedeze sub tortură și să spună locurile ascunzătorilor; și atunci a fugit în munţi ca să fie cu soţul ei, dara fugit în munţi și din loialitate faţă de luptătorii anticomuniști în general. Ceilalţi din grup au ezitat dacă să o primească sau nu. Fiindcă au considerat la început că o femeie încurcă. Până la urmă însă ea i-a convins pe bărbaţi să o lase să rămână. „Ce făceaţi acolo?” o întrebau studenţii mei pe Lucreţia Jurj. Iar ea răspundea întotdeauna: „eu curăţam armele”. „Și altceva?” „Eu îi făceam pe acei bărbaţi să nu-și piardă nădejdea”, mai spunea Lucreţia Jurj. Uneori, în aceste excursii documentare, studenţii se așezau pe rând lângă Lucreţia Jurj și stăteau la taifas și o întrebau, făcând cu schimbul.

Cursul teoretic pe care îl ţin despre Gulagul românesc este totdeauna secondat de participarea unor foști deţinuţi politici care discută cu studenţii. Foștii deţinuţi politici îmi reproșează uneori: ?De ce să vin să vorbesc în faţa studenţilor? Nu au decât să citească din cartea mea și de acolo află tot?. Iar eu încerc să îi conving pe acești foști deţinuţi politici că prezenţa lor în carne și oase în faţa studenţilor este esenţială. De aceea le spun întotdeauna: ?Veniţi să vă spuneţi povestea în faţa tinerilor. Simplu, nu sofisticat, nu le ţineţi teorii complicate. Povestiţi cum eraţi îmbrăcaţi, ce mâncaţi, ce discuţii aveaţi în celulă, dacă aţi fost bătut cum vă băteau, lucruri foarte simple. Câte ore dormeaţi, cum era pătura cu care vă acopereaţi, ce purtaţi în picioare, ce boli aveaţi, dacă aţi încercat să păcăliţi gardienii și autorităţile, lucruri de genul acesta.” Ascultând astfel de mărturii în direct, studenţii au acces la un fel de atingere, de palpabilitate credibilă, veridică a suferinţei.

Spre deosebire de Ștefan Borbely, eu nu am întâlnit o generaţie fără memorie, chiar dacă cei cu care am lucrat eu, studenţii mei, nu alcătuiesc neapărat o generaţie. Așa că mai corect ar fi să spun că am întâlnit și am lucrat cu o minoritate care a dorit să aibă memorie. În ce sens? Cursul meu despre Gulagul românesc este opţional, nu obligatoriu, vine cine dorește, nu este nimeni obligat să participe la el. Întrebarea pe care le-o pun aproape întotdeauna studenţilor este legată de motivaţia, de cauza opţiunii lor pentru respectivul curs. La prima întrevedere, după ce le fac desfășurătorul cursului, îi întreb de ce au dorit să participe la acest curs? Și majoritatea răspunsurilor sună așa: „Pentru că știu deja câte ceva și vreau să știu mai multe, mă interesează tema? sau ?Pentru că nu știu nimic și vreau să aflu despre ce este vorba în legătură cu tema aceasta? (Gulagul românesc); mai există, desigur, și explicaţii de genul ?Pentru că am un bunic sau altă rudă care a fost deţinut politic sau a trecut prin situaţia cutare de represiune.? Mai există și unii care nu spun nimic și despre care aflu mai târziu, după destulă vreme, că aveau o rudă ce făcuse parte din nomenclatură sau din aparatul de represiune (fie și doar administrativ). Acești studenţi, oarecum stingheri, veneau la cursurile mele pentru că voiau să afle de ce tatăl lor ? de obicei de figura tatălui e vorba ? a făcut parte din sistemul respectiv și s-a comportat obedient în faţa dictaturii comuniste.

Esenţial este apoi că, pe lângă partea teoretică pe care le-o predau, cursul meu despre Gulagul românesc se axează pe discuţii-dezbatere-seminarii propriu-zise despre anumite cărţi intrate deja în conștiinţa publică. Este vorba despre Gherla de Paul Goma, Evadarea tăcută de Lena Constante, despre cartea Adrianei Georgescu La început a fost sfârșitul, despre Steinhardt atât cât este mărturie despre pușcăria politică în Jurnalul fericirii, despre Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, despre 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean de Aniţa Nandriș-Cudla. Și mai ales despre Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, adevărata saga a detenţiei, echivalentă, păstrând proporţiile, cu Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljeniţîn. Mai sunt, firește, destule alte cărţi care intră în joc. Unii mărturisitori au rezistat mai bine, alţii mai puţin bine, dar aproape toţi au fost victime. Ceea ce discutăm, însă, este felul în care ei au rezistat, cum și cât au rezistat, felul în care unii dintre ei au cedat (dacă au cedat). Discutăm mai ales despre ce a însemnat suferinţa. Mulţi studenţi spun: ?E foarte greu pentru noi să înţelegem cum au fost bătuţi acei oameni, cum trebuiau să se umilească pentru un vârf de ţigară, cum erau batjocoriţi etc.” În discuţiile pe cărţile menţionate anterior am avut adesea polemici –  mi-aduc aminte de o generaţie de acum câţiva ani (de prin 2003), când am polemizat acut pe mărturia discutabilă a lui Constantin Noica ? Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru; seminarul se terminase de mult (temporal vorbind, expirase), era târziu, dar studenţii nu voiau să plece, stăteau acolo și polemizau, deși depășisem timpul alocat cursului și seminarului. Nu voiau să plece, trebuiau să rezolve cumva problema și dilema, să se încheie polemica, ceea ce era un semn foarte bun pentru mine ca dascăl. Era semn că reacţionau extraordinar la ideea de memorie etică. Pentru că ei nu voiau să se ducă la discotecă sau în bar, ci voiau să termine discuţia pe cartea respectivă, ca să știe ei înșiși cum rămâne cu problema memoriei, a eticii, a responsabilităţii în faţa istoriei și nu numai.

Studenţii sunt apoi extrem de interesaţi de diferite filme documentare legate de perioada comunistă. De pildă, în cadrul cursului despre Gulagul românesc am șansa să posed o casetă video cu spovedania lui Franţ Țandără, fostul torţionar comunist intervievat de Doina Jela (a se vedea cartea acesteia, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar comunist). Este un documentar care nu a rulat la televiziune; este un film făcut din bruioane. Nu am dreptul să dau spre difuzare caseta aceasta, dar am primit dreptul să le proiectez studenţilor mei respectiva casetă. Sau am un documentar făcut de televiziunea franceză despre trei deţinuţi politici trecători prin fenomenul Pitești, prin fenomenul reeducării. Astfel de documentare înseamnă foarte mult pentru studenţi și tineri, faptul că văd oameni reali în carne și oase, că nu este vorba doar despre teorie, că au acces la o latură palpabilă, prin care ajung la istorie.

Chestiunea legată de clasificarea memoriei și de căutarea unei memorii adecvate pentru a calibra util și moral trecutul recent (în conștiinţa tinerilor) este adesea discutată și de analiștii Gulagului românesc, în special de istorici. Care ar fi modalitatea cea mai adecvată pentru a avea un fel de recuperare, chiar și terapeutică, a istoriei recente românești? Majoritatea istoricilor mizează pe explicitarea unei memorii a suferinţei. Și eu mizez tot pe o astfel de memorie (a se vedea volumul Gulagul în conștiinţa românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste, Polirom, 2005). Există, însă, și alte perspective sau opţiuni. Mă refer, de pildă, la cei patru autori (este vorba despre Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) ai volumelor Explorări în comunismul românesc, dar mai ales ai cărţii O lume dispărută. Dacă în Explorări…, aceștia mizează pe o memorie ironică dar informaţională (deconstruind comunismul prin intermediul miturilor și submiturilor sale), în volumul experimental O lume dispărută ei mizează pe o memorie îmblânzită. Și, trebuie să recunosc, că ei, cei patru autori, au succes la tineri cu această soluţie a lor, a memoriei îmblânzite legate de comunism. Ștefan Borbély, cel despre care am vorbit la începutul acestui text și care a propus spre dezbatere în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (de la Cluj) un text despre Generaţii fără memorie (cu referire strictă la cei foarte tineri din România) este sceptic și spune că avem, poate, de-a face cu generaţii care nu mai vor să își recupereze trecutul recent. Generaţii care nu mai doresc să li se inculce ori să li se impună o memorie a suferinţei. Generaţii care, în general, nu mai vor să știe ce a fost acela comunism și care au fost ororile create de respectivul ism. Eu cred, însă, că noi, analiștii fenomenului cu pricina, trebuie să căutăm o soluţie amiabilă și să concretizăm o memorie funcţionabilă, astfel încât aceasta să fie acceptată (și nu respinsă ca fiind tendenţioasă, tezistă, etc.) de cei tineri. Este singura soluţie validă ca ei să fie dispuși să recupereze și să își asume trecutul recent al ţării în care trăiesc (sau mai exact în care s-a nimerit să se nască și să trăiască).

Cred că tipul de memorie care i-ar putea face pe cei tineri să fie receptivi ar fi în primul rând o memorie a rezistenţei, întrucât aceasta ar putea constitui mai clar și mai exact un suport pentru ideea concretă de memorie etică. Există, deci, nu doar o memorie a suferinţei, ci și una a rezistenţei și a supravieţuirii decente ori chiar eroice, în condiţii extreme, la limită. Și aici intră rezistenţa în închisori și lagăre, dar intră mai ales rezistenţa anticomunistă din munţii României, chiar dacă ea a fost practicată numai de câteva sute de oameni care au purtat arme și au trăit în munţi, luptând defensive, de fapt. Au fost zeci de mii de ţărani care i-au ajutat pe acești luptători anticomuniști în munţi, ţărani care au fost arestaţi și schingiuţi pentru ajutorul pe care l-au dat fugarilor. Există apoi, tot la capitolul memoriei rezistenţei, mișcările anticomuniste atât cât au fost ele, unele doar anticeaușiste de fapt, dobândind ulterior o coloratură anticomunistă: mișcarea Goma și greva minerilor din 1977, revolta muncitorilor brașoveni din 1987, fenomenul dizidenţei din 1970 până în 1989; să nu uit de ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării (1948-1962), despre care la noi se știe foarte puţin, mulţi dintre acești ţărani fiind aruncaţi în lagăre și închisori. Ceea ce le explic studenţilor și ei înţeleg și acceptă este următorul lucru: nu este vorba, predând aceste chestiuni, despre o memorie furioasă, colerică, ci de o memorie recuperatoare, inclusiv cu valoare terapeutică. Există prin urmare, sau ar trebui să existe, o memorie legată de ideea de sacrificiu atât cât a existat ea în România. De ce să nu fie transmisă și transmisibilă mai departe?

Când am propus excursiile documentare la închisoarea Gherla și la Memorialul de la Sighet, Ovidiu Pecican, istoric și prieten cu mine din vremea studenţiei, m-a întrebat în ce măsură aceste excursii nu sunt un echivalent al celor realizate odinioară de comuniști la închisoarea Doftana, unde elevii erau duși cu de-a sila să vadă respectiva închisoare, mitizată de autorităţi. Contra-argumentele mele au fost următoarele: excursiile documentare la Gherla și Sighet au fost întotdeauna opţionale, s-a participat la ele numai dacă a existat dorinţă în acest sens; în plus, nu am stipulat ca fiind obligatoriu că studentul care participă la aceste excursii documentare să și frecventeze cursul despre Gulagul românesc. Și aceasta chestiune a fost tot opţională. Desigur, ar fi ipocrit să nu admit că respectivele excursii puteau fi o formă de captatio benevolentiae faţă de studenţii mei, dar una minoră, nu majoră.

Ca memoria etică să fie materializată și asumată de către cei tineri, ar fi necesar ca ei să fie familiarizaţi măcar minimal, încă de pe băncile liceului, cu istoria comunismului românesc și a abominabilului produs de acesta. Programa școlară ar trebui să prevadă, fără să perturbe alte teme ale istoriei României, măcar vreo 4 ore de predare legate de Gulagul românesc și de periodizarea comunismului. Totul depinde, în acest sens, de Ministerul Educaţiei, dar și de mentalitatea publică din România. Ca să preîntâmpin neștiinţa ori inadecvarea informaţională a studenţilor mei participanţi la cursul opţional despre Gulagul românesc, la primul curs de 3 ore le predau întotdeauna istoria României, de la 23 august 1944 până la 22 decembrie 1989.

Noroc, întru asumarea din partea studenţilor a unei memorii etice, am avut și cu donaţiile de carte pe care le-am primit pentru cei tineri de-a lungul celor șase ani de când predau cursul despre Gulagul românesc. Am primit donaţii masive de la revista Memoria, a foștilor deţinuţi politici, apoi de la Fundaţia Academia Civică am primit donaţii în cărţi apărute în colecţia Biblioteca Sighet (de câte ori am fost în excursiile documentare la închisoarea Gherla și la Memorialul de la Sighet). Fundaţia Aspera a prilejuit unei serii de studenţi donaţii generoase în cărţi esenţiale legate de istoria comunismului românesc (a fost vorba despre cărţi semnate de Marius Oprea, Dennis Deletant, Alina Mungiu). Am primit multe donaţii de la persoane particulare (de pildă, de la doamna Daniela Țăranu, fiica profesorului Nicolae Mărgineanu, deţinut politic timp de 16 ani). Din aceste donaţii, pe lângă cărţile care le-au rămas studenţilor, am reușit să alcătuiesc câteva mici biblioteci specializate pe Gulagul românesc și pe represiunea din România comunistă: cea mai importantă bibliotecă de acest tip, realizată de către mine, funcţionează în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului.