FOAMETEA DIN ANII 1921-1923 ŞI REFUGIUL DIN TRANSNISTRIA: ACŢIUNEA ROMÂNĂ DE AJUTORARE A ETNICILOR EVREI

The two topics of this article, forbidden during the Communist era, deal with the first major episode of the Soviet starvation policy, which served as a model for the Stalinist episodes of 1931-1933, 1946-1947, and the mass refuge of the population to Romania. Both are analyzed from the perspective of the relief action for the Jewish population in Transnistria. Lead by doctor Bacilieri and supported by the authorities in Bucharest, this endevour had both an internal component (the contribution of the State and of the local private organizations) and an external one (the contribution of the American and European relief organizations). Besides the mechanism of the operation, the dramatic internal situation of the region occupied by Soviet Russia is also relevant.
 
Cele două teme ale articolului, interzise în era comunistă, privesc primul episod major al politicii sovietice de înfometare, care a servit drept model pentru episoadele staliniste din anii 1931-1933, 1946-1947, precum şi refugiul masiv în România. Ambele subiecte sunt analizate din perspectiva acţiunii de ajutorare a populaţiei evreieşti din Transnistria. Acţiunea umanitară condusă de către doctorul Bacilieri şi sprijinită de autorităţile de la Bucureşti a avut o componentă internă (contribuţia statului şi a organizaţiilor private locale) şi una externă (contribuţia organizaţiilor europene şi a celor americane). Pe lângă mecanismul de funcţionare al operaţiunii, este relevată situaţia internă dramatică din teritoriul ocupat de Rusia sovietică.
 
Exodul populaţiei înfometate din regiunea transnistreană, unul din efectele devastatoare ale primei mari foamete din spaţiul ex-sovietic, cunoscută în istoriografie ca „foametea leninistă”, a pus autorităţile statului naţional unitar român în faţa unui dosar umanitar şi de securitate cu implicaţii profunde atât în plan intern, cât şi extern[1]. Către sfârşitul anului 1921, date fiind cotele greu de imaginat ale dezastrului economico-social din Ucraina, dar mai ales perspectiva din ce în ce mai clară a faptului că transformările din teritoriile ocupate de Rusia sovietică au caracter ireversibil,  numărul nefericiţilor care asaltau frontiera cu România atingea cifre fără precedent. Zeci de mii de oameni aglomeraţi în raioanele de pe malul stâng al Nistrului, autohtoni sau provenind din diverse regiuni ale fostului imperiu ţarist, priveau cu disperare şi speranţă în direcţia frontierei române. Pentru factorii politici interesaţi de evoluţiile din Ţara Sovietelor, dar mai ales pentru organizaţiile de ajutorare, devenise clar că asistenţa nu se putea limita la susţinerea directă şi indirectă a refugiaţilor/emigranţilor care reuşeau să evadeze. În condiţiile extinderii acţiunilor umanitare americană şi europeană în diverse regiuni ale Ucrainei, în special, prin intermediul organizaţiei American Relief Administration (ARA)[2], mai devenise evident că Transnistria, din cauza dificultăţilor majore de transport, rămânea inaccesibilă chiar şi pentru cel mai apropiat centru important – Odessa. În acest context s-a pus problema acută a intervenţiei de pe teritoriul României.

Evacuarea etnicilor evrei stabiliţi temporar în Basarabia şi expulzarea unor suspecţi peste Nistru s-au numărat printre cele mai sensibile subiecte ale problemei – unul din cele mai complexe din perioada interbelică. În condiţiile blocajului informaţional întreţinut de regimul bolşevic, pentru a camufla realităţi interne marcate de teroare generalizată[3], atrocităţile puse în sarcina autorităţilor române au alimentat constant campania de dezinformare a opiniei publice naţionale şi internaţionale. În fapt, planul de evacuare a refugiaţilor din Basarabia în Vechiul Regat, ca şi condiţie de acceptare a unui număr masiv de refugiaţi, aprobat prin decizia Ministerului de Interne nr. 57666 din 17 septembrie 1921, a fost asumat de Uniunea Evreilor Pământeni[4]. Pe lângă suspendarea măsurii, delegatul pentru România al Societăţii Naţiunilor şi al Crucii Roşii Internaţionale, doctorul Bacilieri, împreună cu delegatul Comitetul Executiv al Conferinţei Universale Israelite de Ajutorare din Paris, N. Herman, au solicitat guvernului de la Bucureşti: 1) acordul pentru trecerea pe malul stâng al Nistrului a delegaţilor Conferinţei Universale de Ajutorare, pentru a se informa asupra situaţiei refugiaţilor stabiliţi în apropierea Nistrului şi a transporta alimente şi îmbrăcăminte copiilor refugiaţilor; 2) admiterea tranzitului refugiaţilor prin România, către un port român de îmbarcare, cu scop de imediată emigrare. Din nota adresată de ministrul de Interne, G. Marincu, şi directorul general al Poliţiei şi Siguranţei Generale, R.P. Voinescu, ministrului de Război, publicată integral, rezultă că cererea de suspendare a evacuării în Vechiul Regat a fost aprobată cu condiţia aplicării principiului potrivit căruia evacuarea era un fapt de la comunitate la comunitate[5].

În ceea ce priveşte acţiunea umanitară propriu-zisă în favoarea refugiaţilor aflaţi pe malul stâng al Nistrului, aceasta a fost aprobată sub rezerva măsurilor de siguranţă ce se impuneau în împrejurările determinate de relaţiile româno-sovietice tensionate[6]. Pentru trecerea pe malul ucrainean al Nistrului reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale li s-a cerut să depună lista nominală a membrilor delegaţiei, pentru a fi aprobată de Guvern, iar în privinţa tranzitului – 1) lista nominală a refugiaţilor care urmau să fie introduşi în România cu scopul de a emigra mai departe; 2) fiecare refugiat trebuia să fie prevăzut cu actele necesare pentru intrarea în ţara de destinaţie. Dată fiind poziţia favorabilă a Bucureştiului faţă de toate solicitările primite în dosarul transnistrenilor, N. Herman a adresat mulţumirile de rigoare ministrului de Interne, remiţând şi telegrama Comitetului Executiv al Conferinţei Universale Israelite de Ajutorare, din 4 decembrie 1921: „Rugăm exprimaţi în numele nostru guvernului român întreaga recunoştinţă pentru sentimentele umanitare care l-au condus la suspendarea evacuării refugiaţilor din Basarabia, ca şi pentru autorizaţiile date pentru a trece Nistrul în ajutorul refugiaţilor de pe malul stâng”[7].
La 29 decembrie, în Bucureşti, a avut loc prima reuniune a Comisiei speciale alcătuite din reprezentanţi ai ministerelor Apărării, de Interne şi Comunicaţiilor, ai Hebrew Immigrant Aid Society (HIAS), Joint Distribution Committee (JDC), Bacilieri, Gherman, reprezentanţi ai Comitetului Basarabean Central şi ai Comitetului Evreiesc de Emigraţie. Comisia a elaborat un plan de acordare a ajutoarelor refugiaţilor evrei care se aflau în Transnistria, având deja acordul de principiu al Consiliului de Miniştri privind trecerea prin România în Ucraina a transporturilor cu bunuri şi din Ucraina prin România a acelor refugiaţi care aveau dreptul de intrare în ţările de imigraţie. După datele primite de Comisie, numărul refugiaţilor care se aflau în acel moment pe malul stâng al Nistrului ajungea la 30.000.
Raţiunile concrete ce au determinat aprobarea deciziei de ajutorare la faţa locului şi modalităţile de organizare a acţiunii au fost următoarele: „La şedinţă s-a ridicat problema despre faptul că chiar dacă refugiaţii vor ieşi din Rusia sovietică în Europa şi America, îi aşteaptă acolo şomajul care domneşte peste tot şi ei va trebui să fie primiţi în îngrijirea organizaţiilor de binefacere. De aceea apare ca fiind mult mai util să li se acorde ajutorul în locurile în care se află, având în vedere că transportul refugiaţilor necesită cheltuieli destul de semnificative şi că situaţia lor juridică în Ucraina este deja reglementată de o serie de decrete ale executivului sovietic. În logica înţelegerilor încheiate deja cu executivul sovietic apare ca posibilă deschiderea cantinelor publice, chioşcurilor cooperative, depozitelor alimentare, adăposturilor şi şcolilor pentru copii ş.a. la locul de trai al refugiaţilor. În privinţa ajutoarelor s-a decis urmarea modelului Hoover, care presupunea, în locul trimiterii coletelor, expedierea cecurilor pentru eliberarea produselor la depozitul Comisiei Nansen cel mai apropiat de locul de trai al destinatarului. S-a decis adoptarea sistemului depozitelor şi expedierii produselor în Ucraina care funcţiona cu succes mai mult de 3 luni în Constantinopol”[8].
La începutul anului 1922 informaţiile pe care le deţineau organizaţiile evreieşti despre dificultăţile alimentare majore şi aglomerarea refugiaţilor în regiunea transnistreană erau confirmate de mai multe surse publice, inclusiv de cele sovietice[9]. În acest sens, la 9 februarie 1922, corespondenţa Russpress din Constantinopol preciza: „Radioul sovietic informează despre situaţia dificilă în care se află evacuaţii din Povoljie în judeţul Tiraspol. În staţia Birzula s-a acumulat o nouă partidă de evacuaţi îndreptaţi spre Tiraspol. Comitetul Executiv Tiraspol a informat centrul că nu-i poate primi pe evacuaţi deoarece şi judeţul Tiraspol este afectat de foamete. În judeţ se înregistrează numeroase decese din cauza inaniţiei. Procentul de îmbolnăvire a populaţiei este de 50%. Se înregistrează un nivel foarte mare de mortalitate a animalelor. În Dubăsari populaţia se alimentează, în loc de pâine, cu macuc şi ghindă. În volostele transnistrene populaţia vinde pomii fructiferi ca lemne de foc”[10].

Anticipând sosirea la Chişinău a reprezentantului Oficiului Nansen, dr. Bacilieri, şi a reprezentantului Organizaţiei Mondiale Evreieşti de Ajutorare, N. Gherman, la 20 februarie 1922,  Utro relata că activitatea acestora viza pregătirea transportului ajutoarelor de cealaltă parte a Nistrului, în colaborarecu JDC, care pregătea, între timp, transportul de medicamente şi îmbrăcăminte. În baza informaţiilor obţinute de la directorul secţiei basarabene a organizaţiei, publicaţia informa că Gherman şi Bacilieri au obţinut de la prim-ministrul Brătianu permisiunea de trecere a frontierei, urmând ca, după 2-3 zile de staţionare în Chişinău, să însoţească transporturile de medicamente şi îmbrăcăminte destinate localităţilor transnistrene Kamenka, Raşcov, Râbniţa ş.a.[11]. Tighina a fost ales ca punct de trecere a ajutoarelor în Transnistria. Câteva zile mai târziu a fost demarată activitatea în cauză de către comisia alcătuită din reprezentantul Comisiei Nansen, al JDC Basarabia şi al Casei Reginei Maria, Capşa. Acesta din urmă transportase deja la Tighina un vagon de cutii cu lapte condensat, trimis de Regină pentru copiii refugiaţi în Basarabia[12].

După vizitarea Tiraspolului şi studierea situaţiei la faţa locului, s-a decis, în primul rând, ajutorarea tuturor copiilor înfometaţi de diferite naţionalităţi de pe malul stâng al Nistrului, în număr de aproximativ 2.000, adunaţi la Tiraspol. Planul Comisiei prevedea transportarea lor în Tighina, iar după o perioadă de carantină, distribuirea în sânul familiilor mai înstărite din Basarabia, după etnie. Acordarea asistenţei generale a victimelor foametei era prevăzută pentru o etapă ulterioară, produsele urmând să sosească de la secţia rusă a Crucii Roşii Internaţionale din Geneva, precum şi de la Comisia Nansen. Comisia intenţiona să mai organizeze un punct intermediar de transport a produselor în Ucraina în nordul României. Către începutul lunii martie 1922 se efectuaseră deja două transporturi de ajutoare cu destinaţia Tiraspol, Comisia beneficiind de cel mai larg sprijin din partea şefului garnizoanei – colonelul Crăciunescu, a şefului pazei de frontieră, Stănescu, autorităţilor militare şi civile locale[13].
Deplasarea doctorului Bacilieri în Ucraina s-a făcut după întrevederea cu primul ministru Brătianu, care i-a recomandat urgentarea misiunii. Detaliile trecerii Nistrului au fost stabilite împreună cu generalul Popovici, comandantul militar al Basarabiei, şi cu alţi reprezentanţi ai autorităţilor locale. Tot la Chişinău reprezentantul Comitetului Nansen a obţinut acordul prealabil al organizaţiilor implicate în asistenţa refugiaţilor pentru organizarea adăpostului pentru un număr de peste 3.000 de copii ce urmau să fie aduşi din Ucraina. Pentru prima dată se stabilea colaborarea tuturor societăţilor. La 6 martie Bacilieri a sosit în Tighina, de unde a transmis o scrisoare comandantului garnizoanei Tiraspol, în care explica scopul misiunii: să facă legătura organizaţiilor din România şi a reprezentantului Comitetului Nansen la Harkov, căpitanul Quisling, cu cel al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Dessonax, şi cu cel al Comitetului Internaţional de Ajutorare a Copiilor. Comisarul bolşevic K. Racovski fusese informat prin misiunea ucraineană din Varşovia, iar acordul pentru intrarea ajutoarelor din România în Ucraina fusese obţinut de Conferinţa Israelită Universală de la Paris. În aceeaşi zi Bacilieri i-a vizitat pe cei 700 de refugiaţi adăpostiţi provizoriu în Cetatea Tighina şi personalul implicat în activitatea de asistenţă. Primind răspunsul favorabil, la 7 martie, Bacilieri a trecut Nistrul cu o barcă, ajutat de pescari.
La Tiraspol doctorul a fost întâmpinat de preşedintele comisariatului local, comandanţii garnizoanei şi trupelor de grăniceri: „Cu o căruţă de ţară cu doi cai rebegiţi am plecat cu toţii în oraş. Pe drum, comisarul-preşedinte a spus că sosirea oaspetelui îi este foarte agreabilă şi va face totul ca acţiunea sa să aibă roade cât mai bune. El a explicat că situaţia e atât de rea fiindcă au avut o iarnă din cele mai grele, venită după o secetă grozavă. Grija lor este cum să treacă încă 3 luni până la noua recoltă”. Reprezentanţii autorităţilor locale i-au declarat că nu pot face nimic fără autorizaţia executivului central. La ora 1.00 noaptea preşedintele comisariatului a revenit cu instrucţiuni de la Odessa şi i-a comunicat că acolo se află comisia care decidea unde să înceapă acţiunea. Cât a stat în Tiraspol, aşteptând invitaţia din Odessa, până la 14 martie, Bacilieri a putut studia situaţia populaţiei, însoţit în permanenţă de un tovarăş-delegat, iar timp de 4 zile cât a stat în Odessa, a avut întrevederi cu reprezentantul local al Comisariatului Afacerilor Externe (Lupcenko), cu cei ai Crucii Roşii Ucrainene (Danişevski) şi ai Comitetului Internaţional Nansen (C. Hahn). La 19 martie doctorul a revenit în Tiraspol, de unde, în aceeaşi zi, a trecut în România[14].

Planul acţiunii, convenit la Odessa, era următorul: 1) doctorul Danişevski lua în primire toate materiale din România, exclusiv pentru refugiaţi şi pentru populaţia civilă a districtelor de pe malul stâng al Nistrului; 2) centrele de distribuţie urmau să fie stabilite de către Bacilieri sau locţiitorul său; 3) la împărţire se vor prefera: a) copiii până la 12 ani, b) tinerii bolnavi, c) femeile gravide şi cu sugari, d) bolnavii care n-au putut fi internaţi în spitale; 4) medicamentele se predau spitalelor sau filialelor Crucii Roşii, care urmau să le împartă gratuit refugiaţilor şi bolnavilor civili; 5) distribuirea urma să se facă cu luarea în calcul a faptului că cea mai mare parte a ajutoarelor proveneau de la organizaţiile evreieşti, consultându-se primarii, rabinii, preoţii şi medicii; 6) după finalizarea împărţirii Danişevski urma să raporteze lui Bacilieri; 7) dacă executivul ucrainean permitea evacuarea copiilor în România, doctorul Danişevski era desemnat să-i selecteze, ţinând seama de punctul 5). După aprobarea planului de către Comitetul Internaţional Nansen, respectiv, de către Comisariatul Poporului de la Harkov, Bacilieri urma să stabilească împreună cu guvernul român modalităţile concrete de predare a alimentelor, banilor şi medicamentelor, precum şi cele de primire a copiilor înfometaţi.

În ceea ce priveşte statul român, exista deja acordul de principiu pentru transportul ajutoarelor în stânga Nistrului, precum şi pentru evacuarea în Basarabia a copiilor refugiaţi în Transnistria. De altfel, în interviul acordat Dimineţii, referitor la misiunea transnistreană, reprezentantul Comitetului Internaţional Nansen în România se exprima cu multă recunoştinţă faţă de organele administrative centrale şi locale: „În special, colonelul Ignat, de la Marele Stat Major, se ocupă mult de chestiunile de ajutor şi-şi dă mult interes pentru executarea dorinţelor sale. Acelaşi lucru îl spune şi despre d-l C. Brătianu, secretarul general al Preşedinţiei Consiliului. Militarii superiori din Chişinău, în frunte cu d-l general Popovici, de asemenea, văd cu simpatie acţiunea de ajutorare, pentru că în felul acesta şi sarcina lor faţă de refugiaţi e uşurată”. Singura notă de reproş a doctorului Bacilieri, cu aluzii clare, a vizat grănicerii români: „Numai autorităţile de frontieră nu se pot adapta spiritului ordinelor şi arată adesea o asprime care, desigur, nu corespunde dorinţelor şi ordinelor superioare”[15].
Tabloul situaţiei din raioanele transnistrene, descris de reprezentantul Oficiului Nansen în România după revenirea în ţară, confirmă relatările numeroşilor refugiaţi şi merită consemnate, având în vedere calitatea şi calificarea observatorului: „Situaţia populaţiei din Tiraspol este îngrozitoare. Preţurile pentru obiectele cele mai necesare sunt neînchipuit de mari şi la îndemâna numai a unei mici părţi din populaţie. […] Pâine de grâu nu se vede, numai mălai. Copiii sunt într-o stare lamentabilă. Toată ziua sunt pe drumuri în căutarea a ceva de mâncare. Doctorul Paulini a văzut cu ochii săi copii răscolind prin gunoaie ca să găsească ceva de mâncare, a mai văzut un copil de 10-12 ani căutând să frigă o piele de câine. Mulţi copii nici nu se mai duc acasă să se culce şi dimineaţa poţi să-i vezi dormind sub garduri. Toată populaţia este extrem de murdară şi plină de paraziţi. Din această cauză tifosul exantematic e foarte răspândit. La Tiraspol mor 30-40 persoane pe zi. Luxul de a îngropa morţii nu şi-l poate plăti oricine, deoarece e foarte costisitor. De aceea, lumea s-a deprins să lepede cadavrele pe stradă, de unde sunt ridicate a doua zi. Cadavrele rămân adesea câteva zile la cimitir, până pot fi îngropate, se înţelege că cimitirele sunt pline şi de corbi, care se hrănesc cu cadavre. Sunt unii copii ai căror părinţi se află în America şi posedă chiar documentele de călătorie într-acolo. Aceşti copii trebuie ţinuţi câtva timp în România, ca să se întremeze, înainte de a întreprinde un voiaj atât de lung. 2.000 de copii din regiunea Volga se află în coloniile germane ale guvernământului Odessa, aduşi acolo pe vremea când aici foametea nu era încă atât de pronunţată”[16].
În timp ce Bacilieri se afla la Harkov pentru a stabili modalitatea de transport a ajutoarelor destinate populaţiei din localităţile transnistrene, cu aprobarea guvernului român, JDC a pregătit o primă tranşă de medicamente şi instrumente chirurgicale, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Guvernul de la Bucureşti mai aprobase adăpostirea unui număr de 4.000 de copii, cu condiţia ca, într-o primă etapă, Joint să se ocupe de carantina şi îngrijirea lor, iar ulterior aceştia să fie distribuiţi comitetelor de ajutorare. Preoţii ruşi şi organizaţiile evreieşti din Basarabia s-au numărat printre cei care au manifestat disponibilitatea de implicare în îngrijirea minorilor (mulţi copii ce urmau să fie aduşi provenind din regiunea coloniştilor germani din Ucraina). În legătură cu această operaţiune, la Chişinău s-a înfiinţat un comitet ad-hoc cu următorii reprezentanţi: doctorul Bacilieri (preşedinte), Kogan-Bernştein şi Vladimir Cristi (vice-preşedinţi), doamnele Babic, Sanielevici, Krupenski şi Cavaliotti (membri), Aronovici (casier). Un gest umanitar suplimentar al guvernului a fost agrementul pentru tranzitarea ţării de către refugiaţii care aveau posibilitatea de a emigra imediat[17].

În a doua jumătate a lunii martie 1922, la Berlin şi Paris, s-au desfăşurat conferinţe ale reprezentanţilor JDC în Europa. Potrivit directorului secţiei basarabene, refugiaţii aflaţi în România urmau să apeleze în continuare la Joint-ul local, pentru cei aflaţi în trecere ajutorul consta în adăpost şi hrană, iar cei care rămâneau o perioadă mai îndelungată urmau să fie ajutaţi să-şi găsească de lucru. La conferinţă s-a decis ca acţiunea Departamentului să se desfăşoare în Transnistria pe un interval de cel mult 6 luni, împreună cu doctorul Bacilieri, ca reprezentant al Crucii Roşii Internaţionale, şi cu F. Nansen, comisarul Societăţii Naţiunilor. Schema aprobată era următoarea: refugiaţii care, după legătura făcută cu rudele din SUA ori Palestina, aveau posibilitatea de a pleca acolo, urmau să fie ajutaţi să treacă Nistrul, cu drept de şedere de 3-4 săptămâni pe teritoriul român; ceilalţi refugiaţi aflaţi în localităţile din stânga Nistrului, urmau să fie ajutaţi să se întoarcă la locurile de origine sau să se deplaseze în alte localităţi din interiorul Ucrainei. Cei mai neajutoraţi urmau să primească haine, alimente, ajutor medical şi farmaceutic – Hilfs Verein der Deutschen Juden expediase deja, prin doctorul Kahn, suma de 50.000 mărci. S-a stabilit şi prioritatea acţiunii – salvarea copiilor. Era prevăzut ca, într-o primă etapă, aproximativ 3.000 de copii să fie plasaţi în familiile din Basarabia, dar şi în străinătate. Raza preconizată de acţiune a misiunii – localităţile de pe malul stâng al Nistrului cu mase compacte de refugiaţi din diverse regiuni ale Ucrainei şi Rusiei: Tiraspol, Dubăsari, Grigoriopol, Iagoslice, Râbniţa, Raşcov, Kamenka, Iampol, Ianga, Moghilev, Zigorka, Pesceanka, Birzula, Iarisev, Kruto[18].

În aceste condiţii, pe parcursul luni martie 1922, publicaţiile în limba română s-au implicat în campania de colectare a ajutoarelor pentru copiii înfometaţi din Rusia şi Ucraina, precum şi a celor deja refugiaţi în România, prin publicarea sistematică de informaţii referitoare la situaţia din aceste teritorii sau de apeluri către populaţie. Un exemplu este articolul Dimineţii despre activitatea Uniunii Internaţionale de Ajutorare a Copiilor, care semnala existenţa unui oficiu în capitală: „Şi când se va mai şti că nimic nu se risipeşte, că organizaţia e minunată şi că în fiece stat s-au instalat birourile Uniunii de Ajutorare, care vor da socoteală donatorior de banii întrebuinţaţi, cine nu s-ar grăbi să ia parte la marea faptă de bine? Un astfel de birou pentru primirea sumelor avem şi noi în Bucureşti, în strada Academiei 20, intitulat Comitetul Român de Ajutorare a Copiilor. Orice om de bine să se îndrepte deci acolo, să-şi depuie obolul cu inima uşurată că nu a stat nepăsător atunci când atâţia micuţi cu glasul lor stins au cerut dreptul la viaţă şi la pâine. Părinţi şi oameni de bine ai României, salvaţi şi voi la rândul vostru copiii nevinovaţi ai nefericitei Rusii!”[19].
Apelurile, atât în favoarea refugiaţilor ajunşi în ţară, a celor aflaţi încă pe malul stâng al Nistrului, cât şi a populaţiei sovietice înfometate, în general, erau însoţite de numeroase articole pe tema dezastrului umanitar. Curierul Israelit semnala extinderea foametei: „La Odessa, Nikolaev, Herson, pe Nistru, la Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Iagurlik etc. se repetau scenele lugubre care se credea că vor rămâne numai în regiunea Volga: o lipsă completă de pâine şi alimente, animale mâncate pretutindeni, hrană cu tot felul de pestilenţe, epidemie de tifos la baza foametei. Moartea seceră fără milă şi numărul victimelor este atât de mare, încât nu rămâne timp îndestulător pentru înmormântarea normală a tuturor”. Se aprecia că israeliţii sufereau mai mult chiar decât restul populaţiei, din cauza pogromurilor: „Chinuiţi de această teamă perpetuă de a fi martirizaţi, ruinaţi complet de hoardele de haimanale, aceşti evreii sunt cei mai puţin pregătiţi de a rezista foametei. De altă parte, dacă aproape toată populaţia ţărănească şi-a putut păstra pentru sine oarecare urme de alimente, în schimb evreii, aproape toţi orăşeni, n-au putut nicidecum face acest lucru, oprind oarecare rezerve alimentare”[20]. Detalii asupra operei umanitare aflăm din Dreptatea: „ARA întrebuinţează toate mijloacele pentru ameliorarea pe cât cu putinţă a acestei situaţii triste. În urma înţelegerii acestei societăţi cu comitetul american evreiesc Joint de ajutorare a înfometaţilor, s-a început cu mai multă activitate ajutorarea înfometaţilor din regiunea Odessa. Activitatea acestor societăţi unite a început la 30 aprilie a.c.. În aceeaşi zi s-a deschis cea dintâi bucătărie pentru copii, unde mănâncă 700 copii zilnic, iar în ziua de 5 mai a.c. s-a deschis prima bucătărie comună pentru întreaga regiune Odessa”. Cele două organizaţii sperau ca până la 15 mai 1922 să poată alimenta 15.000 de copii din regiune.
Pentru a ilustra situaţia dramatică din Transnistria erau evocate şi mărturii ale refugiaţilor: „La Tiraspol jumătate din populaţie are corpurile umflate din cauza foametei şi stă aproape tot timpul culcată. La Dubăsari, când o dată pe săptămână autorităţile fac ca moara să umble, copiii se adună şi ling făina risipită pe scânduri”. În acest context era prezentată sosirea în România a delegatului Comitetului Executiv al Conferinţei Universale Evreieşti de Ajutorare, Victor Adler, de unde urma să treacă în Ucraina. Calculul întreţinerii unui copil era următorul: 400 lei – pentru o lună, 1.200, cu precizarea că numeroşi particulari din ţară se înscriseseră deja pentru întreţinerea a câte 10-20 sau mai mulţi copii. Apelul umanitar rămânea valabil: „Să sperăm că evreii români nu vor rămâne nepăsători în faţa suferinţelor fraţilor noştri din Ucraina şi că în România, ca în toată lumea dealtminteri, se va răspunde cu generozitate acestui apel de caritate”. În Bucureşti, colectele de fonduri pentru înfiinţarea cantinelor, în numele evreilor români, erau centralizate de Comitetul de Ajutorare a Copiilor.
Este impresionant şi apelul tinerimii evreieşti din Ucraina către coreligionarii din alte state: „Miilor de copii evrei de 7-8 ani, care trafică şi speculează în stradă şi măresc continuu rândurile marii armate de tineri potlogari şi de copii criminali, se adaugă astăzi alte mii de copii mizerabili cărora închiderea şcolilor şi a altor instituţii de protecţie a copilului nu le lasă nicio scăpare. Mii de fetiţe evreice de 11-12 ani sunt reduse să-şi vândă corpul în stradă şi măresc numărul înspăimântător de mărit al prostituatelor evreice. Am îngropat mii de taţi şi mame care ne-au lăsat grija a 50.000 orfani şi a 30.000 femei şi fete violate. Ticăloşii şi barbarii ne-au luat sănătatea, casele, toate bunurile noastre… Suntem înfometaţi, suntem bolnavi. Singura consolare care ne mai rămâne e speranţa în venirea unor zile mai bune. De ce ne nesocotesc fraţii noştri? Să fim noi oare semi-fraţi? Sângele victimelor pogromurilor imploră milă. Milă pentru orfani. Salvaţi noua generaţie evreiască! Noi sucombăm. Pierim. Salvaţi-ne!” [21].

Interviul acordat de Bacilieri înainte de cea de a doua deplasare în Ucraina oferă detalii despre competenţele teritoriale ale acestuia în calitate de reprezentant al Comitetului Nansen pentru Ajutorarea Înfometaţilor din Ucraina: întreaga regiune a căii ferate Odessa-Razdelnaia-Birzula-Vapnearka-Jmerinka-Proskurov-Kameneţ, cu toate ramurile şi căile de acces la Nistru. Scopul deplasării în Transnistria – distribuirea efectivă a ajutoarelor din primul transport umanitar expediat din România, precum şi a celor pregătite pe malul drept al Nistrului, concentrate în localităţile Tighina, Rezina, Otaci ş.. Se mai preconiza organizarea de cantine pentru copii, a predării coletelor particulare şi, în măsura în care va fi posibil, încheierea unui acord privind transportul din Ucraina a bolnavilor adulţi pentru tratament în străinătate. Scopul special al doctorului Bacilieri consta în organizarea ajutorării coloniilor germane[22].

Referitor la evacuarea copiilor prin România, se aştepta ca sosirea la Bucureşti a preşedintelui Uniunii Internaţionale pentru Ajutorarea Copiilor, MacKenzie, să urgenteze rezolvarea. Organizarea primirii unui număr de 3-5.000 de copii pe teritoriul român era definitivată deja până la cele mai mici detalii, prin intermediul Societăţii Naţiunilor fiind identificate numeroase organizaţii care se angajaseră să-i preia (Franţa – 1.000, Vatican – câteva sute etc.). Cel mai puternic sprijin în activitatea de asistenţă Bacilieri l-a primit din partea JDC – organizaţia şi-a asumat recepţionarea copiilor evacuaţi de peste Nistru şi întreţinerea pe perioada aflării în carantină, indiferent de religie şi etnie. Potrivit doctorului, în cele trei luni de activitate de organizare intensă a ajutorării înfometaţilor transnistreni şi instituţiile şi funcţionarii locali de pe malul stâng al Nistrului şi-au însuşit ordinele primite de la Centru, astfel încât nu mai există niciun fel de confuzie. La întrebarea privind dificultăţile majore cu care se confrunta, răspunsul a fost că, pe lângă insuficienţa mijloacelor de transport, cea mai dificilă era selectarea celor care trebuiau să fie ajutaţi din imensitatea celor aflaţi la limita existenţei[23]. În luna iunie 1922, Bacilieri exprima recunoştinţa Regelui şi Reginei României, precum şi autorităţilor de la Bucureşti, pentru ajutorul şi facilităţile ce le-au acordat delegatului mandatat să cumpere şi să expedieze în porturile din sudul Rusiei sovietice cantitatea de aproximativ 70.000 de tone de cereale, destinate regiunilor înfometate[24].
Secretarul Comisiei locale Tighina de ajutorare a populaţiei din Ucraina, Ghilelis, şi administratorul comisiei, Şehterman, întorşi în ţară din Tiraspol, unde au însoţit un nou transport umanitar (medicamente şi vată), relatau că holera scăzuse în intensitate, dar tifosul încă făcea ravagii. În perspectiva iernii, medicii aveau temeri legat de lipsa combustibilului, lenjeriei şi săpunului. Situaţia alimentară era următoarea: „În volostele din nordul judeţului Tiraspol recolta este relativ bună, dar în partea de sud lipsa de precipitaţii, arşiţa puternică înregistrată pe durata întregii veri au compromis în totalitate recolta. Astfel, peste aproximativ o lună, foametea va fi resimţită şi mai tare decât în anul precedent, deoarece, dacă atunci au mai existat unele rezerve, în anul curent acestea au fost epuizate în totalitate. Într-o situaţie absolut disperată se află oraşul Tiraspol şi împrejurimile. Locuitorii din Tiraspol îşi mai pun speranţa doar în transporturile din Basarabia”. Se preconiza amenajarea unor cantine după modelul celor deschise deja în Odessa, Nikolaev şi Herson[25].
Interviul acordat de Oleinikov, reprezentantul Uniunii Ajutorului Mondial Evreiesc, cu sediul la Paris, aflat în luna septembrie 1922 în vizită de lucru în România, cu scopul de a evalua asistenţa acordată malului stâng al Nistrului şi de a se informa asupra situaţiei refugiaţilor adăpostiţi în ţară, oferă şi el câteva detalii utile. În privinţa evaluării Oleinikov confirma expedierea câtorva transporturi de alimente, produse, îmbrăcăminte şi medicamente destinate populaţiei înfometate din Transnistria, fiind în curs de finalizare pregătirea unui nou transport important, iar în privinţa stadiului rezolvării problemei refugiaţilor evrei aflaţi în România acesta arăta: „Astfel cum rezultă din datele pe care le-am obţinut în Bucureşti şi Chişinău de la imensa avalanşă de refugiaţi care au trecut Nistrul în anul 1921, marea majoritate au plecat deja din ţară, cei mai mulţi în America şi alte state. Trebuie considerat că nu mai puţin de 40-45.000 de refugiaţi au plecat deja. Indiscutabil, în lunile următoare vor mai pleca câteva sute de emigranţi. Pentru lichidarea definitivă a refugiului în Basarabia şi România lucrează o serie de comitete locale şi internaţionale, iar noi sperăm ca nu mai târziu de începutul anului viitor fenomenul refugiului, în sensul de masă al acestui cuvânt, să fie lichidat”. Oleinikov sublinia atitudinea extrem de favorabilă a executivului român, implicarea organizaţiilor evreieşti locale şi internaţionale[26].
Transportul peste Nistru, prin punctul Tighina-Tiraspol, la care făcea referire Oleinikov, în interviul din 26 septembrie 1922, a constat în 10 containere cu produse alimentare şi medicamente. După discuţiile pe care reprezentantul de la Paris le-a avut cu Bacilieri, s-a convenit păstrarea acestei modalităţi de expediere a ajutoarelor doar pentru localităţile situate de-a lungul Nistrului (Tiraspol, Dubăsari, Râbniţa ş.a.). Pentru transporturile umanitare cu destinaţia Odessa-Nikolaev-Herson s-a ajuns la concluzia că traseul maritim, prin Galaţi-Odessa, era mai practic. Din Odessa spre destinaţiile finale ajutoarele urmau să fie transportate cu camioanele aparţinând JDC, aflate deja în Ucraina. Se intenţiona renunţarea la organizarea trimiterii peste Nistru a pachetelor individuale cu ajutoare, în favoarea deschiderii unui depozit alimentar special în Odessa, de unde să se elibereze produsele achitate de către rude în România. Modifcarea s-a făcut ca urmare a imposibilităţii completării la faţa locului a lipsurilor din pachetele trimise, fiind mai simplă trimiterea la Odessa a dovezii achitării în România a produselor destinate evreilor din Ucraina[27].
La începutul lunii noiembrie 1922, I. Adler, reprezentantul în Harkov al Comitetului Internaţional Evreiesc de Ajutorare, informa comisia din România despre noua rută de transport a ajutoarelor din ţară pentru evreii din Ucraina – Galaţi-Constantinopol. Renunţarea, până în primăvara anului 1923, la direcţiile precedente – căile terestre deveniseră impracticabile din cauze meteorologice. Ajutoarele care se mai aflau în Tighina la acea dată – 3 vagoane cu lenjerie şi un vagon cu produse alimentare fuseseră deja expediate la Galaţi, pentru a fi transferate mai departe. Transportul mare de ajutoare (îmbrăcăminte, lapte conservat, conserve etc.), aflat pe drum, trimis de Federaţia Evreilor Ucraineni din Londra, urma să fie redirecţionat din Brăila în Constantinopol. Toate sumele de bani colectate de la populaţia din Basarabia aveau destinaţia judeţelor ucrainene Odessa şi Tiraspol[28].

Plecarea vaporului Demostene cu îmbrăcăminte şi alimente pentru populaţia înfometată din regiunea Odessa, anunţată pentru cel târziu 20 noiembrie 1922, s-a amânat cu trei zile din cauza sosirii cu întârziere a doctorului Bacilieri. Din Galaţi la Odessa, odată cu transportul, pe lângă reprezentantul Societăţii Naţiunilor, mai mergea şeful JDC pentru Basarabia, N. Aronovici. Vasul a fost încărcat cu: 1) ajutoarele Crucii Roşii Internaţionale – 24 vagoane cu grâu, 14 vagoane cu fasole, 5 vagoane cu zahăr, 3 vagoane cu cacao, 12 vagoane cu lapte Nestle, 4 vagoane cu săpun; 2) ajutoarele Comisiei din Basarabia pentru Ajutorarea Înfometaţilor, condusă de G.I. Şehterman, – 112 baloţi cu îmbrăcăminte şi încălţăminte, 175 de lăzi cu lapte, 168 de lăzi cu săpun, 25 de lăzi cu conserve, 10 saci cu zahăr; 3) încărcătura Federaţiei Evreilor Ucraineni din Londra – 10 baloţi cu îmbrăcăminte, 3 lăzi cu încălţăminte, 3 lăzi cu cacao; 4) ajutoarele JDC – 3 vagoane cu făină, lapte, conserve din carne, medicamente şi vată[29]. La 26 ianuarie 1923 Consulatul Elveţiei la Bucureşti primea telegrama ce anunţa că doctorul Bacilieri a finalizat distribuirea transportului. Încărcăturile trimise de Comitetul de Ajutorare din Chişinău şi de Federaţia Londoneză a Evreilor au fost preluate de I. Adler, cel trimis de Crucea Roşie a ajuns în depozitele Nansen, iar cel trimis de JDC – în depozitele ARA[30].

Potrivit telegramei primite de Comisia de Ajutorare a Înfometaţilor de la reprezentantul Societăţii Naţiunilor în România, planul de aducere a copiilor din Ucraina se tot amâna. Existau informaţii că o parte din aceştia decedaseră deja din cauza frigului, foamei şi epidemiilor. Demersurile pe lângă autorităţile sovietice erau întreprinse de Bacilieri, iar partea sovietică efectua înregistrarea copiilor, a rudelor şi părinţilor care se aflau în Basarabia[31]. Dintr-un interviu acordat, la 17 februarie 1923, după revenirea din URSS, în care doctorul infirma ştirile din presa sovietică potrivit cărora în Ucraina nu mai exista foamete, rezultă că, până în luna februarie 1923, chestiunea aducerii copiilor în România încă nu se rezolvase: „În prezent, din cauza crizei combustibililor, situaţia adăposturilor pentru copii este deosebit de dificilă. Executivul sovietic ne-a promis ajutorul în această privinţă, dar este foarte posibil ca acesta să vină odată cu iarna”[32].
Deşi întâmpina dificultăţi, expedierea ajutoarelor de pe malul drept pe cel stâng al Nistrului continua. Potrivit informaţiilor reprezentantului Comisiei de Ajutorare a Refugiaţilor, G.I. Şehterman, obţinute de la reprezentantul Crucii Roşii din Ucraina, Vaingut, un alt reprezentant al Crucii Roşii tocmai plecase înspre Odessa cu transportul de produse alimentare şi colete particulare trimise din Chişinău cu 4 luni în urmă. Ajutoarele trimise din România au fost reţinute Tiraspol din cauza disfuncţionalităţii complete a căilor ferate[33]. O altă confirmare a întârzierii cu care ajungeau ajutoarele este scrisoarea lui V.I. Adler trimisă din Odessa, prin Paris, din care rezultă că doar după numeroase dificultăţi a reuşit să expedieze în Râbniţa lotul de ajutoare trecut din Tighina în Tiraspol încă din vara anului 1922. Adler a mers să distribuie personal ajutoarele în Râbniţa – centrul în care erau adunaţi cei mai mulţi refugiaţi. La acea dată în Tiraspol funcţionau 2 cantine pentru 400 de copii, cantina din Grosul era aprovizionată de evreii din Olanda, iar cea din Dubăsari – de evreii din Antverpen. Au ajuns la destinaţie şi alimentele, îmbrăcămintea şi medicamente expediate din Galaţi de doctorul Bacilieri[34]. Cât de rapid ajungeau peste Nistru sumele colectate în România rezultă din exemplul secţiei din Chişinău a Federaţiei Emigranţilor Evrei din Marea Britanie: în ultimele 7 luni (n.n. sfârşitul anului 1922 – începutul anului 1923) aceasta efectuase 1.300 de transferuri, având 470 de confirmări de primire de la destinatari. În fapt, prin acest sistem, banii ajungeau la destinaţie în aproximativ 4 săptămâni de la data expedierii[35].
Câteva date privind ajutorarea copiilor din Ucraina pe teritoriul sovietic extragem din interviul acordat Bessarabskaia Pocita, la 4 martie 1923, de către reprezentanta Organizaţiei Internaţionale Evreieşti de Ajutorare a Înfometaţilor, R. Buhmil, sosită la Chişinău în cadrul unei acţiuni de cointeresare a evreilor autohtoni în acţiunea umanitară: „În pofida declaraţiilor executivului sovietic despre diminuarea foametei, deţin informaţii precise de la reprezentanţii noştri că situaţia se deteriorează de la o zi la alta. Rata mortalităţii creşte, în special cea infantilă, care în ultimul an a atins cota de 65%. Deosebit de mult suferă populaţia evreiască. Pogromurile au contribuit la un procent fără precedent de orfani, care au nevoie de ajutor urgent. Numărul acestor copii, doar în sud-vestul Ucrainei, este de aproximativ 100.000”. Executiva de la Paris a deschis 17 cantine pentru copiii din Ucraina şi a convenit cu Comitetul de la Geneva că acesta din urmă va acorda asistenţă copiilor de diverse etnii, iar Executiva – doar celor evrei[36].
Printre acţiunile principale organizate în România de R. Buhmil se numără înfiinţarea comitetelor de asistenţă a copiilor evrei înfometaţi (cel din Chişinău fiind prezidat onorific de Rabinul Iehuda-Leib Ţirelson şi senatorul Sanilevici). Egida sub care membrii comitetelor explicau populaţiei gravitatea situaţiei din Ucraina, colectau fonduri şi bunuri era Salvaţi copilul evreu![37]. Imediat a fost declanşată o campanie intensă de sensibilizare a opiniei publice. Ideile principale ale apelului Copiii flămânzi ai Ucrainei au nevoie de ajutor!, publicat în Bessarabskaia Pocita din 22 aprilie 1923, sunt că întreaga Ucraină era afectată de o foamete îngrozitoare, sute de mii de copii flămânzeau, iar populaţia sătulă din întreaga Basarabie trebuia să-i ajute. Un scurt episod din apelul menţionat, relatat de un refugiat, exemplifică faptul că situaţia din stânga Nistrului a rămas la fel de tragică şi după depăşirea momentului de vârf al foametei: „În localitatea noastră s-a mâncat tot ceea ce se putea, iar acum nefericiţii copii-schelet, epuizaţi, caută prin împrejurimi, păscând iarba rară nou-apărută. Pe uliţele satului te loveşti, una-două, de cadavrele copiilor”[38].
În concluzie, reţinem faptul că acţiunea de salvare a etnicilor evrei din Transnistria, afectaţi de foamete şi de teroarea instalată după dezmembrarea imperiului ţarist, condusă de doctorul Bacilieri şi susţinută de autorităţile de la Bucureşti, a presupus o componentă internă (contribuţia statului român, a organizaţiilor private locale) şi una externă (contribuţia organizaţiilor americane şi europene de asistenţă, în special). Cele mai active organizaţii străine au fost Societatea Naţiunilor, Crucea Roşie Internaţională, American Relief Administration, Hebrew Immigrant Aid Society, Joint Distribution Committee, Conferinţa Universală Israelită de Ajutorare din Paris. Detaliile intervenţiei umanitare relevă dificultăţile de natură obiectivă ori subiectivă, care i-au întârziat efectele, precum şi realităţile dramatice din vecinătatea imediată a României, marcate de utilizarea foametei ca instrument politic. Trebuie menţionat, totuşi, că acceptarea ajutorului extern a caracterizat doar primul episod major al foametei din URSS – în cazul celorlalte două, care au atins apogeul în anii 1931-1933, 1946-1947, Moscova a declinat oferta statelor şi a organizaţiilor internaţionale, cu preţul a milioane de victime nevinovate.

Articol de Dr. Vadim Guzun, diplomat de carieră.