memoria.ro Bibliotecă digitală

Inca o data despre „triunghiul cu dragoste si moarte”

Domnule Iorga,


…Ce am cu dumneavoastra si de ce va scriu? De ce ati fost amestecat în viata mea? De ce sunteti legat de amintirile mele cele mai intime?


…Intr-un moment al meu de criza sufleteasca (la mine nu era patelogie) pe când eu trebuia sa iau o hotarâre, în care aveam sa pontez întreaga viata, mare mi-a fost mirarea, vazând o scrisoare amicala pe care dv. ati adresat-o lui Anghel si pe care o am si astazi. De altfel, mai citisem si un fel de recenzie a dv., iarasi amabila pentru Anghel si cruda pentru Iosif – si aveati, incontestabil, dreptate în ceea ce privea colaborarea lor literara.


A urmat banchetul de la Galati – care pentru mine a ramas suprema tortura morala. Am fost adusa acolo cu sila, dupa o cearta formidabila, una din primele certuri care apoi au devenit cronice în convietuirea mea cu Anghel – motivele fiind ca si atunci lipsa lui de orice simt moral si, în special, satanica speculare a situatiei mele de femee, careia nu-i ramasese alta decât sa-l rabde pe dânsul, oricum ar fi fost si orice ar fi facut, fiindca la prima contrazicere îmi atrageam cele mai grosolane injurii, lovirile si amenintarile cu revolverul pe care vesnic îl purta la dânsul. I-am spus atunci la masa – anume ca sa auziti dv. – cuvintele: „De-o bucata de vreme fac numai ce-mi zici tu si câte odata iese bine, câte odata iese rau”. Nu stiu daca ati auzit. Plecarea dv. brusca mi-am luat-o asupra, desi cred ca si „ministrii si mitropolitii” asemenea si-au luat-o asupra-le. Oricum însa, daca – cum mi-a indicat-o privirea teribila a dv. si pe care totusi, am avut curajul s-o suport – acea plecare a fost ostentativa, tot pentru mine, dati-mi voie sa va spun ca ati fost barbar. Eu nu aveam nevoie de acea manifestare ca sa simt… tot ce era de simtit si de suferit!…


Multa vreme, dupa aceea, o întâlnire cu mine v-a fost crutata. Am citit si ce-ati scris dv. cu prilejul mortii lui Anghel. Si aici, dati-mi voe sa fac cea mai sincera spovedanie, pe care, din încapatânare si dispret, nu am facut-o nimanui, afara de cei din cercul familiei (martori oculari) si cunoscutii. S-au comentat si s-au insinuat tot felul de infamii pe socoteala mea, de atunci.


Iata care a fost motivul nebuniei lui Anghel: urcând, la Bucuresti, în tren, am dat peste trupa de actori Nottara, Giurgea etc. – cari se duceau sa inaugureze Teatrul din Roman. Anghel a vrut sa ma paraseasca în vagonul restaurant, pentru a se duce sa întretie pe d-na Giurgea. Eu i-am reprosat. La Marasesti, actorii s-au dus înainte, noi am schimbat trenul. Fiindca ma plimbam în cabina, oarecum enervata, el m-a întrebat:


– La ce te gândesti, doamna?


I-am raspuns:


– Ma gândesc la lipsa de cinste a domnilor.


Ceea ce l-a facut pe el sa-mi dea o palma si sa ma înjure ca cel mai ordinar surugiu. Eu am ramas încremenita pe canapea si dupa câtva timp i-am spus raspicat:


– Sa te duci cu trenul asta, ca nu-ti mai dau voe sa mergi la mine acasa si nici nu voiu mai trai cu tine, orice s-ar alege de mine.


De altfel, începusem divortul cu el si numai înduiosata de rugamintile lui, îl întrerupsesem numai cu doua saptamâni înainte de acest lucru. Negresit ca nu s-a dus cu trenul, ci a mers cu mine. A cautat în tot felul sa ma împace în drumul cu trasura, dar n-a putut. Acasa, cearta a continuat pe tema urmatoare: îmi spunea ca actritele sunt femei cu adevarat superioare, iar belferitele [profesoarele] sunt niste idioate. I-am spus sa divorteze imediat de idioata de belferita si sa-si ia ca nevasta pe ideala actrita – si, fiindca eram extrem de exasperata, am adaugat:


– Uite, chiar acum, pânâ la miezul noptii! (la Sf. Dumitru) plec la parintii mei si d-ta ramâi liber sa petreci cum îti va placea cu actritele.


El mi-a spus ca daca fac un pas spre usa, ma împusca. Eu totusi am facut acel pas si el s-a tinut de cuvânt. E însa cert ca n-a vrut sa traga în mine. A dat un foc în odae, ca sa ma sperie, si glontele a ricosat. Asta o stiu, caci în primele momente, când am cazut jos, el era foarte nenorocit, se mira ca m-a lovit, m-a mângâiat si mi-a aplicat un prosop ud. Pe urma am lesinat. La extragerea gloantelor, al meu era turtit, al lui era intact.


Relatiile s-au înasprit între familia mea si a lui – în special frate-meu era înfuriat si a interzis orice comunicare între mine si Anghel, tinând cu orice pret sa-i fac proces, dupa vindecare – lucru la care, desigur, eu m-as fi opus, dar atunci nu aveam nici o putere. Fratii lui Anghel au uzat de toate amabilitatile ca sa înduplece pe ai mei, însa nu au reusit. Li se raspundea cu amabilitate, însa li se adauga:


– Daca Natalia face un pas spre împacare, o legam si o punem sub interdictie. Nu vrem sa asistam cum Anghel trage în ea cu carabina.


Convingerea mea este ca Anghel n-a fost bine îngrijit si a fost lasat într-adins sa moara, pentru ca apoi frate-s-o, avocatul, sa scrie prin Flacara ridicolele amintiri de stupida vomitate. Dar, au fost foarte tari. Au ridicat un zid de rautate si neîncredere înaintea mea. Ori la cine ma adresam, nu gaseam ascultare. Prin presa n-au scris nimic, fiindca se temeau, dar au uzat de toate infamiile soptite în dreapta si în stânga. Domnul [I.G.] Duca [ministrul Cultelor si Instructiunii Publice (dec. 1916- ian. 1918)] le-a dat marea satisfactie, luându-mi inspectoratul si umilindu-ma într-o ancheta la scoala unde functionam. Atunci am vazut eu ce înseamna mafia politica, mafia liberalilor în special. Stiind câta dreptate aveam si vazând atâta infamie, nu pot sa redau indignarea si revolta. (Ca o paranteza, adaug ca avocatul Anghel mi-a retinut mobila ce-o aveam în pastrare la el, ca sa se despagubeasca de cheltuielile înmormântarii!…)


Când m-am instalat în Bucuresti, am intrat în casa goala ce-o închiriasem, si nu aveam nici un scaun drept mobila, nimic, nimic, dupa atâtia ani de casnicie si de munca.


Dar ca sa scriu aici despre toate… si lasitatile oamenilor de atunci, ar trebui sa nu mai sfârsesc. I-am scris d-lui [Constantin] Banu [directorul revistei Flacara], – dar si el a fost tot un… liberal! Ramasesem cu cinci mii de lei datorie, enorm pentru mine atunci, si aveam nevoie de catedra si, deci, de dl. [I.G.] Duca. Ca sa am atunci o explicatie, ar fi trebuit sa-mi dau demisia, dar aveam si un copil de-a carui soarta numai eu trebuia sa am grija. Demisia tot am dat-o însa d-lui [Simion] Mehedinti [ministrul Cultelor si Instructiunii Publice (martie-octombrie 1918)], care a înteles sa aiba morga cu mine, într-o audienta ce-i cerusem la Iasi.


Vi le-am scris acestea, fiindca îmi astept cu seninatate moartea si tin ca lucrurile sa se stie cum au fost. Anghel m-a strigat tot timpul cât a fost bolnav, mi-a scris, mi-a telegrafiat, însa familia lui nu mi-a trimis nici una din acele scrisori, cari ar fi constituit un document de aparare împotriva infamiilor lor. Când sa-si dea sufletul, Anghel a chemat pe d-rul Pârvulescu si i-a spus: „Sa spui Nataliei ca mor gândindu-ma la dânsa!” Acest doctor traieste, e un om cinstit si poate oricând marturisi adevarul.


Dar nenorociri mult mai mari ma pândiau. Si, am auzit, domnule Iorga (eu nu mai stiam ce e pe lume), ca ati scris si dv. despre moartea fetitei lui Iosif si îmi închipui ca v-ati ferit de a face macar o aluzie la moartea fetitei mele. Sânt însa înarmata pentru a întâmpina toate cruzimile, având încrederea neclintita ca, daca voiu mai avea zile îmi voiu asigura o echitate superioara din partea posteritatii, si-a îndepartatului viitor. Eu nu am nimic cu dv., ba înca, oricât de ciudat vi s-ar parea, va înteleg perfect firea ce-o aveti, si „malgré tout” [si cu toate astea] va sunt cea mai ferventa admiratoare. Urmaresc destul de aproape pulsul vietii din tara noastra si simt o nespus de mare satisfactie vazându-va ca triumfati, ca sânteti fermentul primordial al oricarui resort din viata noastra sociala si culturala…


Cu cele mai distinse sentimente,


Natalia Negru


[Decembrie 1919]


Tecuci