Un episod dramatic din viața lui E. Lovinescu

A apărut, în sfîrșit, cel de al patrulea volum din Agende literare. Sburătorul de E. Lovinescu. De fapt, aceste agende-jurnal au fost scrise cu scop de aide memoire pentru eventuale alte memorii de după Aqua forte. Ele nu au mai apucat să fie scrise. Aceste caiete au fost considerate de mult drept jurnalul marelui critic. Nu sînt. Dar așa lapidare și eliptice cum se prezintă, constituie un extraordinar instrument de informare pentru fizionomia celui mai important cenaclu literar interbelic, cel al „Sburătorului”. Și a fost, prin 1947, un gest salvator extraordinar al fostei sale soții, Ecaterina Bălăcioiu, văzîndu-se mereu urmărită și amenințată, într-o zi s-a înveșmîntat la propriu cu aceste caiete sub rochie, depunîndu-le la ambasada Franței la București, de unde au ajuns, la Paris, în mîna fiicei sale, doamna Monica Lovinescu. Au așteptat, acolo, cîteva decenii bune, cînd, din 1990, le-a încredințat, spre publicare, Editurii Minerva, personal d-nei Gabriela Omăt, care a făcut, în acest scop, o călătorie la Paris, colaționînd textul dactilografiat cu manuscrisul. Ulterior, a căpătat și o copie xerox după manuscris, începînd aventura publicării sale. Pentru că operația aceasta, o știu prea bine, e o adevărată aventură. Publicat ca atare, după descifrarea unor lecțiuni, jurnalul acesta (să-l numesc și eu astfel) nu spune mare lucru. Dar dacă se depistează sensul unor prea lapidare însemnări, lămurite fiind în aparatul de note, deodată totul se limpezește și se clarifică. Și munca aceasta e atît de mare și complicată (trebuie depistate și lămurite la ce cărți, articole, personaje azi uitate face referire autorul) încît editoarea, d-na Gabriela Omăt, și l-a asociat, la început, pe dl Alexandru George, bun cunoscător al operei lui Lovinescu și al epocii) pentru ca, de la volumul al treilea, să solicite și colaborarea d-nei Margareta Feraru, editor cu mare experiență. Împreună, editorii, au investit în această ediție un travaliu științific de mare efort și știință de carte. Citit, acum, textul numaidecît paralel cu notele, totul se descifrează și se luminează, căpătînd imaginea a ceea ce a reprezentat E. Lovinescu în epocă și, în consecință, la cîte atacuri și neajunsuri a fost expus.
    Acum, în cel de al patrulea volum al agendelor, e surprinsă perioada anilor 1933-1936, ani grei pentru E. Lovinescu, pentru felul critic negativ cu care a fost primit ciclul său romanesc eminescian și căderea lui, în 1936, de la Academie, – sprijinit de I. Petrovici și G. Murnu, dar sabotat, cu furie, de N. Iorga, cînd, deși trecuse de secție, a determinat căderea lui Lovinescu în plen. Au fost ani teribil de grei pentru E. Lovinescu, care i-a parcurs cu dificultoase consecințe pentru nervii și sănătatea sa. Era, probabil, încercat de sentimentul aproape al inutilității efortului său creator și îndrumător de aproape o jumătate de veac, de vreme ce continua să rămînă profesor secundar de limba latină, iar adversarii săi literari (nu numai!) de o viață, cu deosebire N. Iorga, izbutesc să-i bareze calea spre un fotoliu academic, unde, de fapt, îi era, mai de mult, locul. În plus, din 1936 pînă mai tîrziu, același N. Iorga și ciracii lui îl acuzau (pentru romanul Mite) pur și simplu de pornografie. Și această degradantă campanie despre prostituția pătrunsă în literatură va continua, cu tîrîrea unor scriitori prin procese, prin excluderea lui Mircea Eliade (pentru Domnișoara Cristina) de la catedră, ca asistent al profesorului Nae Ionescu, cu decizii scandaloase ale Ministerului Instrucțiunii Publice. Atunci, în 1936, a răspuns E. Lovinescu anchetei ziarului Credința, declarînd curajos exasperat: „Chiar dacă s-ar ridica spînzurători în piața publică, literatura acestei țări nu se va imbeciliza”. Nici cenaclul „Sburătorul” nu mai era ceea ce fusese în anii douăzeci, ca participare a unor personalități și, în consecință, prin lecturi celebre. În 29 octombrie 1933 aflăm această amară constatare: „decadență și probabila desființare a ședințelor”. Iată o însemnare din 11 martie 1934 privind participanții la obișnuitele după-amieze duminicale de cenaclu: „Costin Georgescu, Ghibaldan, Mia Frollo, Bebs Delavrancea, gen. Văitoianu, N. Crevedia, Werner, d-na și dl Mircea Damian, d-na și dl Ludovic Dauș, Pica Dona, d-na Roman, Maura Prigor, Paula Petrea, Gallia Tudor, Petrașincu, Monda, Șerbu, Bârnă, Doru Strajă, Carianopol”. Și lecturile erau, în consecință, cele ale participanților, fără prea mare valoare. Doar marele critic era obișnuit cu apostolatul și asculta răbdător lecturile. De altfel, le asculta, cu aceeași răbdare de benedictin, și în timpul celorlalte zile ale săptămînii, mai ales diminețile cînd n-avea ore la liceu, dar și după-amiezile primind tot soiul de veleitari cu compoziții născute moarte. Rar cînd dădea peste o bucată mai de soi, invitînd autorul să o citească și în cenaclu. Mai venea la ședințele de cenaclu I. Peltz care și-a citit, aici, romanele Calea Văcărești, Nopțile domnișoarei Mili, Actele vorbește, recoltînd bune aprecieri. Cînd și cînd mai veneau I. Voronca, Zaharia Stancu, Virgil Gheorghiu, era mai mereu prezent Eugen Jebeleanu, N. Carandino, I. Holban (vizibil neagreat de unchiul său), Vasile Lovinescu (consemnat Lala), preocupat, cum se știe, de ezoterism, Simion Stolnicu, Bogdan Amaru. Cîteodată era obligat să noteze calificativul: „Ședință mediocră și fără lecturi esențiale”. Dar, răbdător, avea și surprize plăcute, cînd, la ședința din 14 martie 1935 apar Rebreanu, Ion Barbu și chiar Vianu, aici, după o absență de aproape doisprezece ani. Dar, mai înainte, la 14 octombrie 1934, reapare în ședințele de cenaclu Hortensia Papadat-Bengescu, care începe lectura romanului Logodnicul (extraordinar primit) și care rămîne aici și după terminarea acelui excelent roman. După o lectură a unui fragment din acest roman, Lovinescu exclamă profund satisfăcut la 9 decembrie 1934: „Succes, triumf. Entuziasm. Ăsta e „Sburătorul”.” Voia să spună că aceasta era atmosfera adevărată care caracterizează cenaclul său în ceea ce are el mai bun și esențial. Adevărul acesta însă, cum spuneam, nu putea fi constatat tot timpul. Dar, la urma urmei, acesta e rostul și riscul unui cenaclu, să alterneze prezențele deosebite cu altele mai de toată mîna. Ce era „caracuda” la „Junimea”? Și nu se întîmpla ca, uneori, ea să dea verdicte sau, dintre ei, să citească, cîte unul, o bucată submediocră? Ședințele de cenaclu ale „Junimii” cu lecturi din Maiorescu, Eminescu erau rare. Iar cele ale lui Creangă s-au produs tîrziu, după plecarea lui Maiorescu din Iași, iar ale lui Caragiale au avut loc numai în „Junimea” bucureșteană, tîrzie. De aceea, încă o dată, nu trebuie să mire astfel de diagnostice ca unul de după ședința de cenaclu „Sburătorul” din 16 decembrie 1934: „Animație – în total mediocru”. Cît despre romanele sale, ele, în ciuda opiniei lui, au fost, în general, rău primite de critica literară care conta, excepție făcînd articolele ciracilor tineri din cenaclu, cu totul favorabile. E drept, Șerban Cioculescu, în cronica sa din Adevărul din 22 decembrie 1934 a conchis, după o rezumare a materialului documentar, că „cu Mite de E. Lovinescu a depus încă o piatră prețioasă pe edificiul operei sale, și așa destul de impunător”. Dar Călinescu, a cărui opinie avizată Lovinescu o aștepta (de aceea, în jurnal, nota „în sfîrșit, art. Adevărul literar”), într-o cronică perfid nimicitoare, observa că marele critic merită o critică dreaptă „cinstită, deoarece a fost mereu nedreptățit sau cu omagii prietenești sau cu injurii nedrepte”. Cronica e, de fapt, o demolare meșteșugită a romanului, considerînd numai precedentele romane strict autobiografice Bizu și Firu-n patru. Cît despre Mite, romanul nu are decît „meritul” vulgarizării unor documente de istorie literară, provocînd „supărarea estetului de a nu vedea invenția și supărarea istoricului de a fi izbit în convingerea lui”. Dar E. Lovinescu, ca autor, mărturisise, într-un interviu din Facla publicat în 23 decembrie 1934, o opinie lui și romanului său favorabilă: „Într-un cuvînt, după ce treizeci de ani m-am speriat de subiect și n-am scris un Eminescu, pentru că voiam să fie definitiv, e cu putință să-l fi realizat acum, cînd n-am voit să-l scriu, ci m-am mulțumit cu o simplă Mite”. Era, de fapt, aici, afirmarea convingerii sale că, prin romanul său, a creat o sinteză biografică eminesciană superioară cărții (biografiei) lui Călinescu din 1932, tocmai pentru că utiliza și psihanaliza. (De menționat că dr. I. Vlad, cu azi-știutul său studiu, l-a vizitat o vreme, destul de des, pe Lovinescu, încercînd să-l convingă de adevărurile cărții sale respinsă, cum se știe, pe drept de Călinescu). A urmat, în 1935, romanul Bălăuca, întregind ciclul eminescian. În 10 decembrie 1935 nota acru „Impresie tot mai penibilă în chestia Bălăuca”. În septembrie 1935 (firește după apariția și a Bălăucăi) mărturisea: „După studiul îndelung, ca om de cultură și critic, al lui Eminescu, am ajuns a avea o viziune a personalității lui morale (nu fizice, în amănuntele biografice) și ca romancier doresc să o redau prin mijloace de creație artistică și nu prin alăturare de elementare documente biografice… Într-un cuvînt, am voit să fac operă de creator, romanul meu pornește dintr-o viziune căreia i-am subordonat amănunte istorice într-atît de voluntară, încît nu numai că am inventat, ci am preschimbat. Iată pentru ce sunt sigur că mi se vor face obiecții de inexactități epice sau cronologice, la momentul oportun voi răspunde.” Dar despre roman se scrie negativ încît, după cronica lui M. Sebastian din Rampa notează „dezastru Bălăuca se accentuează”. Și totuși, în decembrie 1935, criticul continua să-și supraestimeze mult valoarea romanelor sale, declarînd, într-un interviu: „Sunt romancier și romanul românesc va conta cu mine – iată formula pe care nu mă sfiesc să ți-o încredințez pentru a o da publicității, cu tot riscul ce comportă”. Chiar a doua zi, la 6 decembrie 1935, apare, în Vremea, cronica lui Pompiliu Constantinescu, o negare hotărîtă a romanului, recunoscînd superioritatea biografiei lui Călinescu din 1932: „Bălăuca este schema nuvelei fantastice Sărmanul Dionis, aplicată eroului Eminescu. Dl E. Lovinescu ia o ficțiune literară drept o intuiție, construind un roman întreg pe o teorie bănuită a fi însă structura eroticei eminesciene. Abstracția acoperă viața, fiindcă însăși tehnica romanului ni se pare arbitrară, orice obiecție de amănunt nu-și mai are rostul față de această obiecție esențială”. A doua zi, pe 7 decembrie 1935 marele critic notează sec: „Convingerea că Bălăuca a eșuat! Penibil”. De adăugat faptul că s-a întîmplat, tot acum, că s-a înșelat și în calitatea sa de critic și amfitrion al cenaclului, cînd, în 1936, a văzut într-un roman mediocru al lui Ion Iovescu (Nuntă cu bucluc) apariția „unui nou Creangă”, idee dezvoltată într-o prefață la roman. În jumătatea lui martie 1936 mărturisea o „cumplită depresiune morală” care continuă. Iar în mai 1936 se produce amintita cădere la alegerea în Academia Română, în condițiile amintite mai înainte. La 22 mai 1936 notează amărît: „mă dezgust de toată ticăloșia asta”. Și, asigurat de I. Petrovici, își pregătise și un discurs de recepție. Și, totuși, căderea se produce, Lovinescu consemnînd 36 de articole și intervenții lui favorabile după acest scandalos eveniment, la care Iorga s-a folosit, nepotrivit, de incidentul romanului Bălăuca și chiar Mite, declarînd că marele critic – se putea astfel? – defăimează marile valori naționale și, deci, locul său nu e în Academia Română. Firește că incidentul fatal l-a deprimat, încît, la 24 iunie 1936, mărturisea amar: „totală incapacitate de lucru de o săptămînă”. Și la 21 august 1936: „tot august pierdut fără lucru și, în consecință, „bilanț negativ al vacanței””. E consemnarea cu care se încheie, de fapt, această dramatică secțiune din viața marelui E. Lovinescu. Îndrăznesc să sper că în vreo doi ani vom vedea apărînd și ceea ce a mai rămas nepublicat din acest relevabil jurnal.