Ofrande. Memorii

De ce am plecat din ţară…
          În anul 1946, toamna, când Dinu Pillat şi cu mine ne-am întors din vacanţă, Marie Pillat ne-a înştiinţat liniştită că Pia şi Mihai Fărcăşanu, soţul acesteia, au reuşit să fugă în străinătate.
Mi-l aminteam pe Mihai Fărcăşanu, la 17 aprilie 1945, venind noaptea, de furiş, la catafalcul socrului său, Ion Pillat, pentru a-i aduce un ultim omagiu. Era palid, şovăitor, îşi lăsase mustaţă, încercând astfel – în mod ridicol – să-şi schimbe înfăţişarea pentru a se face de nerecunoscut, căci era urmărit.
După 23 august 1944 – odată cu trecerea României de partea aliaţilor anglo-americani – Mihai Fărcăşanu fusese, până în 1945, directorul Viitorului, cotidianul Partidului Naţional Liberal. În acei ani locuia împreună cu Pia într-un mic dar frumos apartament, la parterul vilei din str. Pia Brătianu nr. 9, al cărei etaj era ocupat de Marie Pillat şi de noi.
Era frumos, cu părul bogat – aproape alb – încununându-i figura prelungă, subţire, iar privirea ochilor, de obicei interioară, visătoare, devenise imensă.  Îşi schimbase şi mersul, din nepăsător devenise grăbit, hotărât. Se perindau pe la el acasă tineri veniţi din toată ţara. Erau curaţi, unii purtau costum  naţional.
În 1946 fuseseră publicate Scrisori către tineretul român, o carte învăţând că scopul vieţii nu constă în câştigarea bunurilor materiale şi a urcării pe scara socială, ci în obţinerea unui ascetism, oţelind sufletele în lupta pentru libertate şi democraţia împotriva oricărui totalitarism. L-am văzut electrizat de energia tinerilor, strânşi magnetic în jurul său, încrezători deopotrivă în anglo-americanii care vor veghea la respectarea tratatelor ca să nu fim prinşi în plasa comunismului şi influenţei sovietice. Mihai Fărcăşanu era apreciat şi prieten cu membrii americani şi englezi ai Comisiei Aliate de Control, ceea ce a atras ura sovieticilor.
Cu Dinu împreună am asistat la conferinţa lui adresată tinerilor, ţinută la Fundaţia Carol. Vocea sa catifelată căpătase o sentenţiozitate metalică. Nu pot uita stupoarea publicului şi ochii măriţi de surprindere ai Piei când Mihai a fost întrerupt de vociferările violente ale unei bande de comunişti care scandau lozinci şi nu s-au potolit decât atunci când publicul a fost împrăştiat.
Pe zidurile Bucureştiului şi pe tramvaie au apărut afişe cu lozinci care cereau „moarte lui Mihai Fărcăşanu, duşman la poporului”. Pia era înnebunită de teamă şi avea ideea fixă de a-l scoate pe Mihai din ţară. [El] a început să apară din ce în ce mai rar, ascunzându-se la prieteni. Uneori Marie Pillat, Dinu şi cu mine îl însoţeam la via de la Izvorani a scoacrei mele, în casa Piei Alimăneşteanu de la Predeal; sau se ascundea chiar în mansarda apartamentului din Bucureşti locuit de noi.
Într-o zi se afla chiar la el acasă în momentul în care s-a sunat la uşă. S-a dus să deschidă şi securiştilor care-l căutau le-a spus  că Mihai Fărcăşanu nu locuia acolo. Aceia au plecat. Securitata nu era încă bine instruită. În acel timp, de teama unor descinderi, Pia i-a ars romanul scris de el în Georgia, unde fusese trimis pe front ca simplu soldat. Când a aflat, Mihai i-a spus: „Mai bine mă ucideai pe mine.” [pag. 208-209]