Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman (Margarita Ioana Vulcanescu, 1897-1987)
– Nu era bogată Maman; ținea să ne crească ca și când am fi fost copii mici, și se gândea sa aibă grijă de sănătatea noastră altminterea, nu știu ce? dacă vream să învățăm, bine; dacă nu, nu. Zicea: ?Mititica, da? de ce să se silească?? În sfârșit? Eu, care eram cea mai mică dintre toți copiii, avusesem de mică reputația unei fete deștepte, copil remarcabil de deștept și cuminte. Și știi că ăilalți erau mult mai mari, și atunci eram lăsată să fac ce vream, că erau siguri că nu am să fac prostii. Și am făcut… școală. În școală eram prima. Mai întâi trei clase primare acasă, pe urmă am luptat ca să mă bage la o școală de stat. Și m-au pus la ?Cuibul cu Barză?. Și acolo, peste două săptămâni, n-am mai vrut să merg, pentru că mă pusese în bancă cu o fetiță așa de murdară, săraca, încât n-am mai putut! Și am rămas acasă. ?Da? de ce?? Da? n-am spus de ce. N-am spus. Și au trecut vreo zece zile, și eu: ?Nu merg!? ?Da? de ce nu te duci la școală?? Nu mă silea nimeni, știi. ?Da? de ce?? Dar erau totuși curioși să știe. Și atunci, până la urmă, am spus. Și s-a dus Maman, și a vorbit cu directoarea, și m-a mutat lângă altă fată, tipul fetei bătrâne – pe care am întâlnit-o acum un an. Sigur, peste nu știu câtă vreme, peste 70 de ani. Pe asta o chema Ștefania Beldianu. Așa, curată și la țanc, ca spirit așa conștiincioasă, lipsită de fantezie, curată. În fine? Cu ea m-a pus. Și pe urmă, era încă alta. Constanța Vasilescu, iar așa, foarte curată, roz, așa, și simțită, îngrijită, ticluită, care pe urmă a fost nevasta lui Șoimescu, pentru foarte scurt timp. Nu știi de Șoimescu? Era cineva.
– Nu
– (Râde) Negru ca tuciu?, era foarte savant! Asistentul lui Antonescu, profesorul lui Ion Rădulescu-Pogoneanu de pedagogie.
– Ah, al lui?
– Da. Și savant, foarte amabil, foarte foarte-foarte, așa. Îmi împrumutase niște cărți. De altfel, pe vremea mea, facultatea era așa: intrau în același an și cei din anul întâi, și cei din anul al patrulea. Așa că eu am apucat seminarul în care era și Tudor Vianu; venise de pe front? Nu mi-aduc aminte, pentru că era cel mai mic, ca Dragomir? acela. Nu-mi aduc aminte: ?Nu-știu-cum? Dragomir.
– Da, da, da, știu: de literatură.
– Da, da.
– În ce an v-ați născut? Când v-ați născut dumneavoastră, de erați la facultate când a venit Vianu de pe front?
– Ah, eu m-am născut în ?97. Eu am 91 de ani. Și la facultate am ajuns în? S-a deschis facultatea când erau încă nemții; în anul când au plecat.
– În ?18.
– Optsprezece. Când s-a deschis, cu ei am stat pe scaun. Mda. Și era și Pogoneanu, dar nu știu dacă era așezat sau în picioare. Dar știu că eram impresionată de aroganța nemților care stăteau așezați, cum v-am spus. Și pe urmă au plecat.
– Nu știam că și în timpul ocupației facultatea a funcționat. Funcționase și cu un an înainte?
– S-a deschis în optsprezece.
– Dar în anul școlar precedent n-a funcționat?
– Nu știu. Nu știu, pentru că eu, în clasa VIII-a, n-am mai mers la școală. Am făcut-o acasă. Mergeam la un pension particular, Bolintineanu, care era la începutul șoselei Bonaparte, care nu se mai cheamă așa, se cheamă Jianu. Și acolo era palatul Sturdza, cu zorzoane, așa.
– Da, Ministerul de Externe.
– Așa. În aceeași grădină era și un fel de chalet elvețian, care era și el un mic castel, în care ședeau Văcăreștii: Elencuța, cu tatăl și cu mama ei, tot în care a stat și sora mea. Că so