A doua carte de la Vama Veche

La un moment dat, la Doimai apăruse moda saboţilor de lemn. Ici-colo vedeai câte o fată, cocoţată pe dispozitivul din lemn sau plastic dur, care ţopăia zdroncănind. N-a ţinut prea mult moda asta, din fericire. Dar într-un an când încă se purtau saboţi, se auzeau prin noapte, când şi când, bocăneli pe strada principală din Doimai, că numai aia era asfaltată pe atunci.

Într-o seară, Radu Popovici vine la noi pe plajă şi ne spune că a fugit în străinătate Pacepa.
– Cine dracu-i Pacepa? Am întrebat noi.
– Şeful contraspionajului, ne-a zis Radu. Omul de încredere a lui Ceaşcă. Şi a fugit în America.
– Mişto, a zis unul dintre noi. Uite că au început să fugă şi securiştii.

Seara, Radu a trecut pe la noi şi ne-a mai adus o veste, anume că fata lui Pacepa venise la Doimai, stătea char vizavi de noi. Veniseră probabil acolo securiştii care trebuiau s-o supravegheze. Şi nu doar să nu fugă, dar şi să nu păţească ceva, aşa cred.  O urmăreau unii şi ziua, pe plajă, sunt sigur de asta. Noi ne amuzam, pentru că îţi dădeai imediat seama care-i securist, după faţă şi haine. Erau altfel decât lumea care venea de obicei la Doimai. Pe atunci nu ne gândeam, e adevărat, că pot fi turnători şi printre noi.

Fata lui Pacepa se ducea uneori la cumpărături la Mangalia cu maşina ei şi, fireşte, doi securişti o urmăreau îndeaproape cu altă maşină. Într-o zi i s-a stricat maşina, a lăsat-o motorul pe la jumătatea drumului dintre Doimai şi Mangalia. Fata s-a dat jos şi a început să se uite la motor, încercând să priceapă care e problema. Până la urmă, securiştii, după ce-au aşteaptat o vreme, şi-au pierdut răbdarea, s-au dat şi ei jos din maşina lor şi au reparat motorul fetei lui Pacepa. Ea le-a mulţumit frumos, s-au suit cu toţii în maşinile lor şi urmărirea a continuat de acolo de unde fusese întreruptă, ca într-o comedie mută americană.

Eram  cu toţii tulburaţi de întâmplarea asta cu Pacepa şi o compătimeam pe biata fată care era, îmi închipui, foarte speriată, nu ştia ce-o să se întâmple cu ea.

Iar noi ne aşteptam ca din clipă-n clipă să se petreacă ceva, ne gândeam că e posibil să vină şi un comando de americani s-o salveze, cum văzuserăm noi în filme.

Şi până la urmă s-a întâmplat ceva ciudat. Într-o seară, pe când orbecăiam noi prin curte, am auzit sunetul valurilor. Era straniu, de obicei nu se auzea din casa noastră decât atunci când era furtună.  În scurtă vreme am avut impresia că valurile ajunseseră până la noi. Am ieşit în stradă şi m-am uitat la asfalt, era uscat. Apoi murmurul valurilor s-a transformat într-un fel de uruit de roţi de căruţe, apoi de ţambale dezlănţuite, apoi de şenile de tanc…

Am ieşit cu toţii în curte, alertaţi de zgomot, ne-am gândit că vin americanii s-o salveze pe fata lui Pacepa sau că a trimis Ceaşcă trupele speciale care să împiedice acest lucru. Şi când zgomotul a ajuns la apogeu ne-am pitulat înfricoşaţi după garduri.

Dar nu era ce crezuserăm noi. Hărmălaia aia venea de la un grup de fete care alergau pe şosea – şi toate purtau saboţi care zdroncăneau îngrozitor de tare pe asfalt. Pentru moment trăiserăm cu iluzia că se va-ntâmpla ceva minunat şi că vom fi cu toţii eliberaţi de un comando american!

Aşadar nu erau puşcaşii marini, era un grup de sabotoare care se duceau la vreo petrecere. Nasol pentru biata fată, dar şi pentru noi, care ne făcuserăm iluzii. Radu şi alţi prieteni care o cunoşteau îi făceau mereu vizite seara, ca s-o mai încurajeze. Până la urmă am auzit că a plecat la tatăl ei, în SUA.  [pag.34-36]