Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!

Din balconul camerei mele de la Intercontinental, am trăit multe momente de neuitat. Vedeam masa de „golani” din piaţă care scandau lozinci, încadrându-le întotdeauna cu refrenul „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…”.

Într-o după-amiază a bătut cineva la uşă. Când am deschis, un tânăr de aproximativ 35 de ani s-a recomandat: „Sunt Radu Stroe, băiatul Marianei”. Mariana era vară cu mine, una dintre cele două fete ale unchiului meu, locotenent-colonelul Valeriu Carp. M-am bucurat mult să-l cunosc – era prima oară când îl vedeam. I-am spus că sunt în emisiune, dar dacă are timp putem sta de vorbă mai târziu, în holul hotelului. Ceea ce am şi făcut. Mi-a vorbit despre mama lui, măritată prima oară cu ofiţerul de cavalerie Radu Stroe, iar a doua oară cu scriitorul George Buznea. Mi-a vorbit despre sora lui, Marioara, despre vara mea Maricica, iar apoi despre el. Din capul locului mi-a spus că a fost membru al Partidului Comunist. Supravieţuirea. „Sper că nu eşti încărcat de cine ştie ce păcate”, i-am spus eu. „Dacă a fi fost membru de partid este un păcat, atunci, da”, a răspuns el, fără ezitare. Mi-a plăcut faptul că nu a ascuns nimic. Cu vremea, ne-am văzut de mai multe ori. Intrase în PNL şi prin muncă, voinţă, loialitate, a ajuns vicepreşedinte al partidului, ministru, senator, deputat.

Dar am trăit, în camera de la Intercontinental, şi clipe de groază. Era târziu, în noapte. Trimisesem ultima relatare a zilei la München, iar colaboratorii mei – redactori, tehnicieni – şi oaspeţii plecaseră. Mă pregăteam să mă culc, după ce mai privisem o dată în piaţă şi ascultasem acel faimos „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…”, când am auzit un ciocănit în uşă. Am întrebat: „Cine este?” – fără să deschid. „Trădătorule, deschide că, de nu, sparg uşa şi te omor!”- şi alte cuvinte şi ameninţări de acest fel. Am rămas paralizat. M-a îngrozit gândul că, dacă intră în cameră, este în stare să mă arunce de la balcon. Opt etaje. M-am revenit – dar tot cu inima strânsă – şi i-am strigat că, dacă nu pleacă imediat, chem recepţia. Au urmat alte invective. L-am ameninţat şi eu de câteva ori, iar în cele din urmă a dispărut. Nu avea nici un rost să chem recepţia – cine să vină? Când am bănuit că nu mai este acolo, m-am aşezat pe  marginea patului,  mi-am aprins pipa şi apoi am ieşit pe balcon.[pag. 228-229]