Emigranţii Carter

În 1968, Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu se vedeau des şi mi-am avut partea de bucurie în seri liniştite petrecute cu ei în bulevadrul Montparnasse, alături de Rodica Ionesco şi de Marie-France, care încerca de pe atunci să se rupă de părinţii calzi şi în fond atât de  neasemuit de tineri în raport cu cei de vârsta mea pe atunci, dar se resemnase deja să nu izbutească.  Alteori mergeam cu ei la restaurant şi mâncam potârnichi relativ costelive sau steak au poivre, cum îi plăcea lui Mircea Eliade. Serile erau ale poveştilor şi amintirilor, Rodica Ionescu introducea în ele ponderea avocatului lucid, care contrasta cu statura ei diminutivă, de chinezoaică sau de japoneză şi confirma căldura francă a privirii.

De la un punct, prin anii optzeci, cei trei nu se mai vedeau şi Cioran îmi cerea veşti despre Eliade şi despre familia Ionesco atunci când îl vizitam. Le cerea cu prietenie, nici întristat, dar nici descurajat de ruperea relaţiei, legat de ei în modul nou, mai complicat, dar tot real, al relaţiei răcite. Fusese şi a rămas, în felul lui plin de farmec, un prieten solid, cu sentimente trainice, fără umbră de capriciu. Un ardelean şi pe acest plan, mă gândeam cu mirare. Prăpăstios în  joacă, cerând mereu şi de la toţi veşti despre România, curios şi nu prea cu privire la viaţa americană, ţinând minte de fiecare dată tot ce-i spuneai şi trecându-ţi la rându-i în conversaţii troc pe care le ştim cu toţii toate noutăţile clipei, aşa cum circulau la Paris, mult mai multe şi mult mai nuanţate decât la capătul lumii, unde trăiam şi eu. Se bucura că nu am înverşunări, nici el nu le mai avea de mult, erau ani relativ înseninaţi. Pe moştenirea rămasă din anii de discuţii la Biblioteca Universitară din Bucureşti sau în timpul anilor de studii din Germania cu Anton Golopenţia s-a clădit în timp între noi o bucurie homeopatică a vorbei rare şi a întâlnirii bune pe care o simt şi acum, când scriu sub impulsul ei.[pag. 118-119]