America povestită unui prieten din România

Pe primul loc la citit nu se află nici România, nici SUA, ci Islanda. Nici când se raportează producția de carte la mia de locuitori, România și SUA nu apar  în primele zece locuri. Pe locul întâi se situează Georgia, cu 16.335 de cărți la mia de locuitori pe an. Urmează, în ordine, Monaco, Lichtenstein, San Marino, Islanda, Armenia, Estonia, Luxemburg, Lituania și Macedonia. Așadar, când producția de carte e raportată la populație, sunt avantajate țările cu populație mică, prin simpla scădere a numitorului. Dar, dacă arunci o privire la producția globală de carte, Statele Unite sunt pe primul loc în lume, cu 750 729 000 de volume tipărite pe an, care generează 24 255 000 000 de dolari. În această statistică, cu date din 2010, România vine pe locul 25, cu o producție de carte de 14 984 de volume (titluri)  pe an.
Nu am date despre România, dar în Statele Unite se cumpără 2,7 volume pe cap de locuitor anual (la ultima statistică, populația SUA era de peste 300 de milioane).
În SUA există 17 000 de biblioteci publice (guvernamentale, orășenești, regionale, mobile), care au colecții mari de cărți, ziare, reviste, discuri, filme – și, mai nou – e-book-uri, pe care le împrumută gratuit. Prima librărie publică din istoria SUA a fost înființată de Benjamin Franklin în statul Massachussetts. În general, librăriile publice din orașe se află în centru, unde se găsesc și școlile, universitățile, businessurile, dar și adăposturile pentru cei care nu au casă -, oamenii străzii. În preajma adăpostului în care aceștia sunt primiți numai pe durata nopții este și cantina, care servește trei mese pe zi celor în nevoie, oameni săraci, cu sau fără casă. Între mese, oamenii străzii își omoară timpul  în parcuri, în holul instituțiilor și la biblioteca publică. În orașul meu, de câte ori mergi la biblioteca din centru, întâlnești acolo zeci de indivizi fără casă care citesc ziare și cărți. Unii doar se prefac. Sunt politicoși, se poartă civilizat și doar hainele cu care sunt îmbrăcați trădează existența lipsită de confortul unei locuințe.
 În afara bibliotecilor publice, mai există zecile sau sutele de mii de biblioteci școlare (de toate categoriile), universitare, ale instituțiilor academice, spitalelor, bisericilor, sau, pur și simplu particulare. Numai Fundația Carnegie a finanțat 1700 de biblioteci în această țară.
Cei înregistrați la una sau mai multe biblioteci reprezintă 68% din populația țării. Pentru comparație, în Federația Rusă, procentul populației înregistrate la biblioteci este de 25-30%.
Am vizitat multe biblioteci americane și în toate am găsit spațiul adecvat, fișiere (digitale, pe film sau clasice) bine întocmite și eficiente, curățenie, ajutor prompt și prietenos – ceea ce te face de fiecare dată să te simți bine-venit și să te bucuri de ce poți găsi. Dar mai cu seamă una dintre experiențele mele cu o bibliotecă rămâne de neuitat, și simt nevoia să ți-o împărtășesc. Între 1999-2003, fiica mea și-a făcut anii de colegiu la Princeton University. Princeton, Yale, Harvard și University of Pennsylvania au început ca seminarii teologice la mijlocul secolului XVIII, ca să devină, în cele din urmă, instituții de învățământ și cercetare de nivel internațional. Ele sunt școli mai bătrâne decât țara, fiind înființate pe vremea  când statele de pe Coasta de Est erau colonii britanice.  De câte ori nevastă-mea și cu mine  rupeam câteva zile  ca că ne vizităm fiica – în anii buni asta se întâmpla cam de trei-patru ori pe an -, ea ne spunea  cu jenă că are foarte mult de învățat pentru seminarii, teste, examenele care se apropiau și că trebuie să meargă la bibliotecă. Asta ne făcea fericiți: o însoțeam și stăteam acolo de dimineața până seara târziu. Biblioteca nu se închidea nici noaptea și, oricât de târziu plecam, nu era o problemă, fiindcă până la căminul unde avea camera fiica noastră nu erau de făcut, pe aleile parcului universitar, decât câțiva pași. Biblioteca se află într-o clădire ridicată în anii ’70, are patru niveluri deasupra pământului și cinci niveluri la subsol. Alte clădiri i-au fost anexate, pe măsură ce a crescut. Fondul de carte este uluitor. Numai ca să poți identifica sectorul care-ți trebuie, după ce găsești indicațiile codificate despre locul unde este cartea, ți se dă un plan, fără de care poți să te pierzi în multele coridoare și spații dintre rafturi. În afara sălilor de lectură, între rafturi, există mici pupitre cu scaun și lumină individuală, unde poți citi, fără să te reîntorci la suprafață. Cam treizeci de camere individuale, securizate și climatizate, sunt destinate cărții vechi, care ți se aduce de la spațiile de depozitare speciale, unde nu ai acces. În acea bibliotecă am citit, pentru prima dată în viața mea, cărți de Nicolae Bălcescu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu în ediții princeps. Când îmi alegeam un domeniu – critică de film, istoria Angliei, cruciadele – , aveam de luptat cu șase-șapte rafturi pline de tot ce s-a scris vreodată despre acel subiect. Orele treceau foarte repede acolo și de la acea bibliotecă mi-a rămas amintirea foarte fericită a unor mici vacanțe.                      [pag. 62-64]