Anii romantici. Amintiri, gânduri

În primele luni ale lui 1990 se înfiinţau pe bandă rulantă partide şi fundaţii, majoritatea false, de buzunar, şi toate primeau sediile rămase libere după colapsul unor instituţii comuniste. Foarte repede se va vedea clar rolul lor: să „înece” într-o masă ridicolă „partidele istorice”, ai căror reprezentanţi fuseseră oricum decimaţi în închisori, iar istoria lor ştearsă din memoria generaţiilor tinere. Clădirile ori apartamentele asociaţiilor şi partidelor „de umplutură” au fost utilizate apoi, ani de zile, de persoane cât se poate de discutabile.
De aceea, nu mi se pare că GDS sau Uniunea Scriitorilor ar fi fost privilegiate primind acele sedii. Pe de altă parte, mi se pare posibil ca Silviu Brucan să fi intenţionat, iniţial, să utilizeze proaspăt înfiinţatul Grup pentru Dialog Social. Dar realitatea contrazice de multe ori strategiile iniţiale. Construcţie eteroclită, GDS era la acea dată un conglomerat de individualităţi puternice, foarte diferite între ele, majoritatea având un nume consolidat fie prin disidenţă, fie prin profesiune. Le adunase laolaltă entuziasmul anilor romantici, parte calculat, parte buimac – în funcţie de luciditatea şi pragmatismul fiecăruia.
În componenţa GDS se aflau şi cunoştinţe ale lui Siviu Brucan – Pavel Câmpeanu, coleg-rival, ca ilegalist comunist şi disident, ori grupul de sociologi din jurul lui Alin Teodorescu şi Stelian Tănase. Relaţii trebuie să fi avut şi cu părinţii unora dintre membrii GDS, aparţinând primei generaţii de nomenclaturişti, ostilă lui Ceauşescu. Asta nu însemna însă subordonare. Experienţa comunismului lăsase o foarte puternică dorinţă de independenţă: independenţa proprie şi independenţa Grupului erau prioritare.
Mihai Botez mi-a spus odată că schimbarea va veni mai ales prin copiii comuniştilor cu funcţii, care aveau acces la o informaţie superioară – filme, cărţi, călătorii, relaţii „afară”, etc., putând astfel aprecia diferenţa dintre ideologia oficială şi realitate şi care, important, n-au fost marcaţi de spaima celor  din familii persecutate. Nu ştiu în ce măsură avea dreptate, majoritatea copiilor de nomenclaturişti, din diverse perioade, au emigrat, dar ar fi interesant de studiat, sociologic şi psihologic, copiii crescuţi în diverse medii în comunism. Se ştie că închisoarea îi marchează nu doar pe cei în cauză, ci şi familiile lor. Poate Mihai Botez îşi construise teoria pornind de la propria lui experienţă de disident împreună cu Mariana Celac sau de la rolul important pe care Ana Goma (şi tatăl său, Petre Năvodaru) l-a avut în susţinerea disidenţei lui Paul Goma.[pag. 238-240]