Femei în universul concentraţionar din România: 1945-1989

O încercare de portretizare a acestor „cerberi” miloşi ar merita să înceapă cu gardianca Rafila Silaghi, care, conform declaraţiilor Lucreţiei Jurj, era un opresor atipic, mai degrabă „soră de caritate” decât persecutor: „Orice cereai, îţi dădea. Ne-o adus şi mâncare de acasă. Nu numai mie. Sau, dacă rămânea ceva mâncare, te întreba dacă vreu şi te chema să-ţi mai deie”. (Cornel Jurju şi Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni (1948-1958, p. 210-211.) Aşa ceva era intolerabil pentru justiţia comunistă. Ca urmare a comportamentului său „deviant”, Rafila Silaghi a fost înlăturată din funcţia ei şi înlocuită, cel mai probabil, cu o „scorpie” tip.
Un alt exemplu îl constituie Diri, directoarea închisorii Mislea, amintită pozitiv în mai multe mărturii de detenţie. Relaţia ei cu deţinutele se aşază din start pe alte coordonate: cordialitate, respect reciproc, compasiune pentru celălalt. Stabilirea unor astfel de contacte între directoare şi femeile încarcerate a reprezentat o sfidare la adresa absurdului concentraţionar. Faptul că această femeie aflată într-un post de conducere le înapoiază andrelele, confiscate la percheziţia celulelor de către cei de la Interne, echivalează cu un reflux al dispoziţiilor inumane. Impresionată de spectacolul de Crăciun pus în scenă d deţinute, Diri îi va trimite vitamine Maricicăi, o deţinută grav bolnavă. Relaţia lor se transformă într-una incredibilă atunci când deţinutele de la ateliere îi brodează o ie directoarei, care le recompensează cu o jumătate de sac de bomboane. [pag 64]