În căutarea „omului total”.Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia.

Rezumând: Vintilă Horia este numit, la 24 de ani, ataşat de presă la Roma, funcţie pe care o exercită numai trei luni şi jumătate (15 iunie 1940 – 1 octombrie 1940), deoarece guvernul legionar instalat la 1 septembrie 1940 îl demite şi îl înlocuieşte cu trei membri al Gărzii de Fier. După schimbarea guvernului legionar este numit ataşat de presă şi apoi vice-consul la Ambasada Română de la Viena (1 aprilie 1942 – 23 august 1944). În ianuarie 1943, când se află la Viena, un denunţ îl acuză de legionarism, susţinând că a venit în România şi face propagandă legionară în Capitală. În urma verificărilor efectuate, Serviciul Special de Informaţii stabileşte că este vorba de o confuzie de persoană. Gheorghe Caftangioglu, vărul lui Vintilă Horia, avea simpatii legionare.
La 23 august 1944, Vintilă Horia împreună cu soţia şi cu alţi diplomaţi români sunt internaţi în Krummhubel şi Mariapfarr, lagăre naziste din care au fost eliberaţi în mai 1945 de trupele britanice ale Armatei a opta. După eliberea din lagăr pleacă în Italia. Din martie 1945, regimul comunist şi Securitatea reiau şi amplifică vechea falsă acuzaţie de legionarism, iar, după ce refuză în toamna lui 1945 să se întoarcă în ţară cu vasul Transilvania, i se fabrică un proces în care, cu citate trunchiate şi scoase din context din articolele pe care le-a semnat în perioada 1937-1941, este acuzat de „propagandă fascistă” şi considerat „criminal de război”. Sentinţa emisă de Tribunalul Poporului în 21 februarie 1946 îl condamnă la „detenţie grea, pe viaţă” şi „degradare civică”. Trăieşte trei ani în Italia, nereuşind să fie angajat, decât temporar, pentru foarte scurte perioade de timp, deoarece, conform unei înţelegeri politice, statele europene nu ofereau azil foştilor diplomaţi. În 1948 pleacă în Argentina, singura ţară care îl acceptase. După cinci ani de activitate în mediul universitar (pe baza recomandărilor lui Papini) şi la cabinetul unui important om politic, obţine viza pentru Spania. Din martie 1953 se află la Madrid.
La 14 mai 1957, pe dosarul sentinţei Tribunalului Poporului din 21 februarie 1946 apare rezoluţia: Graţierea conf. art. 421/1955. 14 V 1957.
În noiembrie 1960 i se acordă premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Înaintea festivităţii de decernare, este invitat la Ambasada R.P.R. din Paris să se fotografieze cu tot personalul. Refuză. Regimul de la Bucureşti îl  trimite pe Mihai Ralea la Paris cu dosarul de la Securitate al lui Vintilă Horia, în care acesta este acuzat de „propagandă profascistă” şi de „antisemitism”. Dosarul apare în presa franceză. Premiul nu i se retrage, dar nu mai are loc ceremonia decernării. Romanul este tradus şi tipărit cu succes în toată lumea. Numele lui Vintilă Horia devine cunoscut şi respectat, nu doar în comunitatea exilului românesc ci şi în spaţiul culturii universale. Securitatea se reorientează, închide în 1962 dosarul de „urmărire” şi deschide un altul, „individual”. Acesta, la fel ca dosarul său de la D.I.E., conţine, până în 1990, când se închide, dovezi ale eforturilor intense de racolare a lui Vintilă Horia. Nu mai era duşmanul şi „criminalul de război”, ci „scriitorul de prestigiu”, un român preţuit. Până la plecarea din această lume, Vintilă Horia şi-a păstrat intactă atitudinea faţă de regimul comunist, respingând orice posibilitate de colaborare.[pag. 172-174]