Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)

Când, după o uşoară perioadă de relaxare, se părea că unii intelectuali ar putea îndrăzni să ridice capul, s-a înscenat, în 1960, faimosul proces Noica-Pillat, încheiat cu peste 20 de condamnări, pe termene mergând până la 25 de ani de muncă silnică pentru „delictul” de a fi scris sau numai de a fi citit texte considerate „contrarevoluţionare”.
Represiunea nu s-a limitat la astfel de arestări şi condamnări.  Oamenilor li s-au confiscat proprietăţile, locuinţele, au fost aruncaţi în drum, daţi afară din slujbe, fiilor şi fiicelor lor şi s-a interzis accesul în universităţi şi câte altele…
Dincolo de drama atâtor familii, e de condamnat rezultatul istoric. România a devenit alta. Vechea elită politică a dispărut cu totul. La fel, elita economică. Elita intelectuală a supravieţuit parţial, dar timorată şi obligată să se supună comandamentelor regimului.
Repede, s-a încropit o nouă „elită”, prin promovarea celor consideraţi cu „origine sănătoasă”, ceea ce însemna „jumătatea” cea mai săracă a ţării. Problema este că cei mai săraci erau şi cei mai inculţi, iar a fi incult în România însemna a fi incult de-a binelea (Ceauşescu şi soţia sa, academiciana, rămân în această privinţă cel mai bun exemplu). Se va spune că vina acestei stări de lucruri aparţinea vechiului regim, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia: ridicarea bruscă a unei mase de oameni care nu aveau nici cea mai elementară pregătire.
Se putea astfel raporta – deja în 1949 – că, în Ministerul de Externe (un loc care pretinde totuşi profesionalism şi un anume grad de „cizelare” socială), „aproape unanimitatea funcţionarilor sunt proveniţi din câmpul muncii şi n-au făcut parte din vechiul aparat de stat. Din cei 746 salariaţi ai Ministerului, 714 provin din câmpul muncii, adică 96%, şi numai 32 salariaţi au făcut parte din vechiul aparat de stat, adică 4%… Din totalul de 746 salariaţi, 174 sunt muncitori, adică 23,33%, 212 sunt ţărani, adică 28, 42 %, 351 funcţionari, adică 47%, şi 9% aparţin altor categorii (burghezi), adică 1,2%”.
La Direcţia Generală a Securităţii Poporului, procentajul era similar: din 4.336 de salariaţi, 4.221, adică 97,35%, proveneau din „câmpul muncii” (62,8% muncitori, 5,5% ţărani). Şi în armată, vechiul corp ofiţeresc a fost aproape în întregime eliminat: s-a creat o nouă ofiţerime, provenită din rândurile „clasei muncitoare” şi ale „ţărănimii muncitoare”.
Alte departamente mai aveau de recuperat, dar procentul de „însănătoşire” era în curs.
Ani de-a rândul, viitoarele cadre au luat drumul Uniunii Soveitice, pentru a căpăta chiar de la sursă formaţia cuvenită. Fireşte, originea sănătoasă era o condiţie obligatorie. În toamna anului 1949 sunt menţionaţi 571 de studenţi şi 247 de aspiranţi care urmau să plece la studii în marea ţară prietenă. Nu lipsea nici o specializare, de la siderurgie şi energie electrică la pedagogie, cinematografie şi sănătate; erau locuri şi la specialitatea „machiaj” (pentru filmări) sau la tăbăcirea şi prelucrarea pieilor. La revenirea în ţară, însoţiţi adesea de o soţie rusoaică, deţinătorii de diplome sovietice aveau cariera asigurată.[pag. 75-78]