În umbra Europei. Două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea
La Constanţa am simţit atmosfera îmbibată de tristeţe şi freamătul cu care eram obişnuit din alte porturi ale Mării Negre pe care le-am vizitat de-a lungul deceniilor – Varna, în Bulgaria, Trapezunt, în Turcia, şi Batumi, în Georgia-, locuri de o eleganţă tristă şi vetustă, suspendate deasupra unui fel de placă tectonică situată între o Rusie tiratică şi un Orient Apropiat volatil. Constanţa mi-a reamintit că România era relativ aproape de lumea turco-arabo-persano-afgană şi era utilă geopolitic Statelor Unite, cum spusese Iliescu. Într-adevăr, România a fost un important punct de escală pentru diferite misiuni militare americane în deceniul de după 11 septembrie (dar şi un loc potrivit pentru black sites – centre de detenţie ale CIA). În sinea lor, liderii români n-au încredere deplină în NATO, ceea ce face necesară o relaţie specială de securitate cu Statele Unite, pentru a se proteja împotriva Rusiei.
Constanţa este esenţială pentru dezvoltarea României. În toamna anului 2013 era în plin proces de decădere, abandon şi totodată de reconstrucţie urbană masivă. Rezultatul semăna cu decorul unui film de război, cu burghie şi fierăstraie pe post de mitraliere. Pe străzile centrale nu se putea circula, şi o peliculă groasă de praf acoperea totul, mai ales zona vestitei statui a poetului roman Ovidiu, exilat aici (în portul antic Tomis) în anul 8 d.Hr. de către împăratul Augustus. Erau puţine locuri în care să poţi lua masa, iar mare parte din centrul vechi era împrejmuit de panouri. Se vedea totuşi un progres. Căci, având importante depozite de energie în larg, un uriaş şi modern complex portuar, un centru de afaceri în construcţie şi bani europeni pentru dezvoltare, un asemenea haos era bine-venit pentru oraşul renăscut şi pulsând de viaţă, pe care ştiam că nu aveam să-l mai recunosc în câţiva ani.
Minaretele şi turlele cu acoperişuri argintii strălucitoare ale moscheilor turco-tătare şi ale bisericilor ortodoxe greceşti şi româneşti străpungeau masa imensului şantier. Linia orizontului era dominată de marea moscheie de beton armat, construită în stil egipteano-bizantin şi închinată comunităţii musulmane de către regele Carol I în 1912. Istoriceşte vorbind, Constanţa era un port cosmopolit al minorităţilor, o mică Alexandrie sau Smirnă.
În 1878, când România a primit nordul Dobrogei prin tratatul încheiat după Războiul Ruso-Turc, 55% din populaţie era formată din turci sau tătari, potrivit lui Gelil Eserghep, Preşedintele Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România. Tătarii – dintre care au mai rămas doar 45 000 de suflete în România – sunt originari din nord-estul Mongoliei şi descind direct din Genghis-Han, prin Hoarda de Aur. Eserghep, pe care l-am întâlnit la Constanţa într-o seară, avea o faţă rotundă tipică şi trăsături vag mongole. M-a fermecat cu poveşti despre un oraş de sfârşit de secol XIX – şi chiar de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial -, locuit de greci, armeni, evrei, germani, bulgari şi tătari, acum aproape toţi plecaţi: bulgarii, după schimbul de populaţie din 1940, când Cadrilaterul a intrat din nou sub administraţie bulgară, germanii, după cel de-al Doilea Război Mondial, restul comunităţii evreieşti, de-a lungul perioadei comuniste şi tot aşa. Eserghep prezicea că renaşterea urbană ce făcea acum oraşul aproape de nelocuit avea să ducă, în cele din urmă, la o viaţă bogată şi multiculturală. Constanţa nu mai putea fi cum fusese în urmă cu un secol, dar avea cu siguranţă să revină pe acel drum.