Între mit şi bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România

În acest timp de existenţa noastră în acest loc ştia Popa Ion, din Lisa, fost pădurar, cunoscut şi prieten vechi de-al  lui Haşiu Gheorghe şi Haşiu Andrei, care ne era principalul om de sprijin. (f. 41) În timpul cât am stat la Trăznita am început unele povestiri în scris, inspirate din viaţa studenţilor de la Cluj de prin anii 1946 şi din întâmplările următoare, inclusiv cele petrecute după formarea bandei.  Personajele erau studenţi, elevi, muncitori, ţărani, care se opuneau regimului din România. Deşi aceştia nu erau numiţi legionari, dar se comportau ca legionari, felul în care raţionau, ideile enunţate erau destul de aproape de concepţiile greşite ce le aveam  atunci. Regimul din România era prezentat în negru, iar cei ce luptau împotriva lui ca nişte eroi. Caietul în care au fost scrise aceste episoade a fost ascuns în muntele Scărişoara, împreună cu alte obiecte, în scobiturile stîncilor, la locul numit „Portiţă”. Ulterior, când am  trecut pe acolo nu am mai găsit nici lucrurile nici caietul. Am bănuit că a fost găsit de organele de urmărire.
Încă din anul 1950, cât timp am fost în munte, am aflat de la ciobani despre banda colonelului Arsenescu, ce acţiona în regiunea Muscelului şi banda lui Arnăuţoi, care se ţinea pe Râul Doamnei şi Argeş.
Despre Arsenescu însă de la mai mulţi ciobani am aflat aceeaşi versiune că ar fi murit la pescuit, împuşcat de unii din banda (f.41v) lui. Nici un cioban nu mai spunea că l-ar fi văzut în anul 1950.
Despre Arnăuţoi, care era fost ofiţer activ, fiul învăţătorului din satul Corbi jud. Argeş, povesteau mulţi ciobani că l-ar fi întâlnit în 1950. Acesta era însoţit de fratele său, un medic, un altul, pe care ciobanii nu-l ştiau şi o fată.
În 1951 eu, împreună cu Sofonea Remus, Ilioi Ion şi Novac Gelu am plecat prin munţii de pe versantul sudic al Făgăraşului, cu intenţia de a-l găsi pe Arnăuţoi să vorbim cu el. Voiam să ne coordonăm activitatea sau măcar să stabilim o delimitare a zonelor unde să ne menţinem, pentru a nu cădea unii în urmele făcute de ceilalţi şi a fi surprinşi de organele de urmărire.  Am fost pe la stâna din Bîndea, Valea Rea, Nisipuri, Preotesele, Dobrogeanu şi Zîna, vorbind cu ciobanii, care ni se păreau mai de încredere, să le spună la Arnăuţoi că vrem să luăm legătura cu ei. Am vorbit cu ciobanii Tucă, Nae (?) din Nisipuri, baciul (al cărui nume nu-l mai reţin) din Valea Rea şi cu baciul Damian de la stâna din Dobrogeanu, toţi din Domneşti. Asemenea am vorbit cu oierii mărgineni Dănceni, din Valea Zîrnii şi alţii, al căror nume nu mi-l mai amintesc. Aveam impresia că ştiu, dar, fie că nu au încredere în noi, fie că Arnăuţoi le-a cerut să nu spună, ne-au spus că n-au vorbit cu Arnăuţoi. Singurul care ne-a promis că va vorbi cu ei şi le va spune despre noi, a fost baciul Damian (un bătrân de cca 70 de ani) care îl cunoştea şi pe învăţătorul Arnăuţoi.  [pag. 223]